Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Servagiu

De la Wikisource

←←Cartea II: Călugărenii

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul Cartea III: Servagiu (dechemvrie 1595 — aprilie 1599) de Nicolae Bălcescu

Cartea IV: Unitatea naţională→→

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX 10 X 11 XI 12 XII 13 XIII 14 XIV 15 XV 16 XVI 17 XVII 18 XVIII 19 XIX 20 XX 21 XXI 22 XXII 23 XXIII 24 XXIV 25 XXV 26 XXVI 27 XXVII 28 XXVIII 29 XXIX 30 XXX 31 XXXI 32 XXXII 33 XXXIII 34 XXXIV 35 XXXV 36 XXXVI 37 XXXVII 38 XXXVIII 39 XXXIX 40 XL 41 XLI 42 XLII 43 XLIII

[modifică] I

Am văzut că la propunerea ce împăratul Germaniei făcuse regelui Poloniei d-a intra în legătura creştină în contra turcilor, acesta îi răspunse într-un chip rece şi nehotărât, adăogând că trebuie a consulta dieta şi c-atunci îi va da răspuns. În 7 fevruarie 1595 se deschise dieta Republicei ăsicî Polonia la Cracovia. Papa trimisese acolo legaţii săi, pe Annibal de Capua, arhiepiscop al Neapolului, care împingea pe rege şi poloni a se alia cu împăratul şi cu toate popoarele creştine în contra duşmanului comun al creştinătăţii. Această treabă importantă se dezbătu cu multă înfocare. Regele era aplecat spre această unire şi acei ce ţineau de Curte sfătuia alianţa cu împăratul, în numele religiei ce o poruncea. Ceilalţi declară că nu e prudent d-a rupe o pace de 70 ani cu turcii şi a pune în primejdie mântuirea patriei lor, spre a face slujbă streinilor; că războiul va naşte multe rele, care anevoie se vor putea vindeca; [5]că, în lipsă de arme şi bani, trebuie mai întâi a aduce ţara într-o stare înfloritoare şi puternică. [6] Partizanii războiului propunea a pune un bir de un scudin de tot capul de ovrei, precum se făcuse la 1578, în războiul cu muscalii. [7] Ion Sarius Zamoisky, cancelarul regatului şi marele hatman al coroanei, [8] care avea mare înrâurire în dietă şi întorcea inima regelui cum voia, ura pe nemţi şi se lupta în contra lor, [9] sprijinind că ar fi cu primejdie a se amesteca în acel război şi adesea repetând vorbele regelui Ştefan Bathori: că republica polonă, câtă vreme va fi aliată cu turcii, va păstra toată mărirea sa. [10] Acestea se petrecură înainte de sosirea lui Stanislas Pavlovici, episcopul Olmützului, şi Venceslas Berka, soli din partea împăratului, şi Dimitrie Napradi, prepozitul Aradului, Nicolae Socol şi Mihai Kelemeşi, trimişi din partea dietei Ungariei, pe lânga care se uniră şi deputaţii lui Bathori, prinţului Transilvaniei, şi ai lui Mihai, domnul Ţării Româneşti, şi ai domnului Moldovei. Dieta se prelungise spre a aştepta sosirea acestor soli. Solii din partea electorului Brandeburgului, Ion Costitz şi Ion Benkendorf de Wardin, şi din partea electorului Saxoniei, Nicolae Reusner şi Christofor Brokendorf, sosiră asemenea în Cracovia pe la sfârşitul lui martie, spre a îndemna pe poloni a-şi uni puterile lor cu ale împăratului, spre a apăra o cauză aşa de dreaptă. Legatul papei, Malaspina, îsi îndoise obicinuita sa activitate. Îl vedeau alergând mereu în toate părţile, când la rege în audienţă particulară cu solii, când la cei mai de căpetenie nobili şi la senatori, ce vizita îndeosebi, împingându-i, îndemnându-i, ameninţându-i, silindu-i pe toţi a nu sta de lături din această cruciadă în contra păgânilor. Dar toate aceste căzură înaintea urei ce Zamoisky avea pentru nemţi şi aplecării ce avea pentru pacea cu turcii. Şi cu toate că, spre a nu descuraja pe soli şi a le lăsa nădejdea putinţei unei învoieli, se numise o comisie din senat spre a cerceta condiţiile tratatului propus de împărat , dar nu se încheie nimic, trăgând la vreme, până când sosirea unui ceauş turc, cu scrisori din partea sultanului către rege şi din partea lui Ferhat-Paşa către senat, cerând de la poloni păstrarea păcii, primind un răspuns favoritor, [16] toate nădejdile solilor se curmară şi ei fură siliţi a se întoarce la locul lor fără nici o ispravă.

[modifică] II

În vreme ce Sinan-Paşa se apropia de Dunăre ca să năvălească peste ţările române şi se vestise că şi tătarii are sa năvălească în Moldova în ajutorul turcilor, Răzvan-Vodă, văzându-şi ţara slăbită de atâtea nevoi a războaielor, a domnilor tirani şi risipitori de ţară, ce încercase (toată Ţara de Jos pustiită, locuitorii descurajaţi şi risipiţi fugând înspăimântaţi de sila ce le făcea, d-a fi războinici şi d-a-şi apăra vetrele, boierii, în capul cărora se afla unul numit Nedelcu, om cu mare autoritate, desperând de mântuirea ţării lor, trăgându-se de dânsul şi năzuind în ajutoare streine), fu silit a se adresa la poloni, cerând alianţă şi ajutor împotriva păgânilor. [17] Răspunsul ce dobândi fu că, de vreme ce nu e în stare a-şi apăra ţara, să se lepede de alianţa cu creştinii şi să se supuie mai bine turcilor. [18] Astfel, strâmtorat din toate părţile, Răzvan-Vodă, pe care Sigismund Bathori îl chemă într-ajutor, văzând că singur nu îşi va putea apăra ţara, atunci, la nevoie de a veni tătarii, hotărî a se duce în tabăra lui Bathori, în contra lui Sinan. De aceea, luându-şi soţia şi încărcându-şi avuţiile în care, cu oastea ce avea, luă calea Transilvaniei. [19]

Îndată ce se află în Polonia de plecarea lui Răzvan, marele hatman al Poloniei, Zamoisky, care se afla nu departe de graniţă, [20] hotarî a se folosi de războiu dintre români şi transilveni cu turcii, spre a cuprinde Ţara Moldovei, ramasă fără stăpân, a o smulge de supt influenţa prinţului Transilvaniei şi a împăratului Germaniei şi a aşeza în acea ţară vechile pretenţii de supremaţie ale Poloniei. Aceste pretenţii că Moldova ar fi fost vrodată un feud al Poloniei era. Pentru aceea luând de pretext că, de vreme ce se aude că tătarii au trecut Boristenul şi se apropie de Moldova pe drumul numit Negru, apoi această apropiere a tătarilor putând aduce vătămare provinţiilor polone mărginaşe, cum Pocuţia, Rutenia şi Podolia, e nevoie ca el să ia poziţie în Moldova, spre asigurarea Poloniei. Având puţine oştiri pe lângă dânsul, el se adresă la cazaci, chemându-i în ajutor, dar aceştia, supăraţi căci Zamoisky le refuzase d-a le plăti leafă şi le declarase că, de vor supăra sau jefui vrun oraş turcesc, îi va privi ca duşmani ai Poloniei, în loc d-a-i veni într-ajutor, năvăliră în Polonia şi deteră în jaf provinţiile Volinia şi Podolia. Trimişii lui Zamoisky către rege, cerându-i ce să facă, îi aduseră acest răspuns: ,,Poartă-te după împrejurări!" Hatmanul, fără a aştepta o hotărâre lămurită din partea regelui, îşi urmă planul său. Spre a se descărca oarecum de răspunderea ce putea să cază asupră-i, el convocă un sfat ostăşesc, în care pofti pe toţi senatorii din tabără şi din vecinătate şi îi făcu să primească hotărârea lui. Spre a nu pica în vrăjmăşie cu turcii prin această demonstraţie, trimise un sol la Sinan-Paşa cu declaraţie că Polonia, fiind legată de veacuri d-o prietenie strânsă cu Poarta otomană, doreşte a o păstra nesiluită; că această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curând a tătarilor în Polonia; că intrarea ce fac polonii acum în Moldova ţinteşte numai a pune supt ocrotire hotarele poloneze în contra tătarilor ce se apropie de dânsele; că organizaţia ce are să ia Moldova nu va fi împotrivitoare drepturilor Porţii, ci, din contra, această ţară va rămânea ca şi mai nainte o mijlocitoare între Turcia şi Polonia, punând astfel distanţă între hotarele lor, depărtând orice pricină de război şi chezăşuind prieteşugul acestor două naţii.

[modifică] III

La 27 august, la facerea zilei, Zamoisky porunci să zică trâmbiţele şi trecu însuşi, cu armia lui, Nistru, care era foarte scăzut atunci, prin trei locuri şi înot.

Armata polonă era veselă şi plină de încredere în generalul său. Îndată văzură cu bucurie că sosi şi Zotkiewsky cu rămăşiţa regimentelor Liovului. În Hotin, cetate a Moldovei pe marginea Poloniei, era numai o garnizoană de două sute unguri. [26] Îndată ce locuitorii aflară de plecarea lui Răzvan şi intrarea lui Zamoisky, temându-se d-a trage asupră-le răzbunarea polonilor sau a turcilor, prin silă şi ameninţări izbutiră a scoate din această cetate garnizoana şi a-i deschide cale spre a trece în Transilvania. Zamoisky atunci puse în cetate garnizoana polonă şi comandant pe comitele Beltzan. [27] O deputaţie numeroasă de locuitori cerând protecţia regelui Poloniei, numai să-i scape să nu cază în mâinile turcilor, boierii ce însoţiseră pe Zamoisky din Polonia îi indemnă a cere un domn. [28] Între candidaţii ce se arătă era un grec oarecare ce ţinea pe fata unui fost domn, Alexandru Bogdan, şi trăise în Polonia; dar acesta fu depărtat, căci moldovenii ura pe greci şi pe domnii streini. [29] Ceilalţi candidaţi fură Luca Stroici, logofăt mare, şi vornicul Ieremia Movilă, ce se afla în tabăra lui Zamoisky. Ei emigraseră din Moldova cu Petru-Vodă Şchiopul, la 1591, când acesta preferă a se lepăda mai bine de domnie decât a mări haraciul ţării, după cum cerea turcii. [30] În vremea petrecerei lor în Polonia, pentru dragostea ce arătară către acea ţară şi slujbele ce făcuseră, ei dobândiseră titlu de nobleţe în Polonia. Ieremia, prin bogăţiile şi moşiile sale şi prin alianţele sale cu cele mai însemnate familii polone, fu mai favorizat şi Zamoisky de sineşi îl numi domn, cu aceste condiţii: ca el să trimiţă o deputaţie la regele Poloniei ca să-l roage ca să primească pe Moldova supt ocrotire şi ca un feud al regatului Poloniei; că el se va bucura de Ţara Moldovei socotindu-se cu titlu şi rangul de palatin al Poloniei; că, întâmplându-se cumva ca creştinii să biruie pe turci, atunci Moldova va rămânea supusă singur numai Poloniei; iar dacă pacea cu Poarta se va păstra, Ieremia va cârmui ţara după cum au cârmuit-o şi cei mai dinainte domni, păstrând, în orice caz, credinţă regelui Poloniei. Movilă primi aceste condiţii şi, întărindu-le prin jurământ, trimise solie regelui.

Familia Movileştilor, care acum pentru pieirea Moldovei se urcase pe scena politică, începu a se face cunoscută din vremea lui ŞtefanVodă cel Mare. Când acest viteaz domn merse de întâmpină la Schee, pe Siret, pe Hroiot, ungurul ce năvălise în ţară, îi căzu calul ucis în bătaie. Atunci un Purice-aprodul dete calul lui domnului său; iar Ştefan-Vodă nu putea încăleca în grabă, fiind om mic, şi îi zise Purice-aprodul: ,,Doamne, eu mă voi face o moviliţă şi vino de te suie pe mine şi încalecă". Şi suindu-să pe dânsul, Ştefan-Vodă a încălecat pre cal, zicându-i: ,,Sărace Purice, de-oi scapa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numele din Purice, Movilă!". Şi vrând Dumnezeu şi izbutind în bătaie Ştefan-Vodă, şi scăpând şi el şi aprodul, îl făcu boier armaş mare şi dintru acest Purice să trase neamul Movileştilor.

În vremea aceea sosi la Hotin Ambrosie Casquida, din partea lui Sigismund, prinţul Transilvaniei, cu scrisori către Zamoisky, prin care îl poftea să lase Moldova, că e a lui, şi îi anunţa că Sinan trecuse Dunărea cu mari oştiri, adăogând ca să se unească împotriva vrăjmaşilor comuni şi să oprească năvălirea tătarilor. Zamoisky răspunse că moldovenii sunt foarte întărâtaţi asupra lui Răzvan, pentru care aleseseră ei alt domn; că el nu poate singur a vorbi despre alianţă şi că trebuie a se întelege într-aceasta cu regele.

Zamoisky, intrând în grijă de venirea tătarilor, începu a căuta o poziţie bună, în care, la nevoie, să se poată apăra cu oastea sa, ce spun că era numai de zece mii, împotriva norilor de tătari, şi, pogorându-se la vale, găsi un loc cum dorea şi îşi aşeză tabăra între râul Prutului şi râul Iasa (Jijia), încunjurând-o, după obiceiul polonez, cu o îngrădire de care. Ambele râuri nu numai că apăra tabăra, dar încă slujea spre a transporta mai lesne bucatele. [36] După ce sfârşi de a-şi întocmi tabăra, Zamoisky îşi lepădă veşmintele sale de hatman, se îmbrăcă ca un simplu soldat şi intră pe ascuns în Iaşi, vrând să vază cu ochii dacă castelul acestui oraş poate a se întări în grabă; dar găsi oraşul stricat şi ars de curând de cazaci, după cum am văzut, şi înfăţişând o tristă privelişte de grămezi înnegrite. Castelul numai sta în picioare, zidit fiind de piatră tare, precum şi trei biserici greceşti, una armenească şi alta catolică, toate de piatră, şi zidirea băilor d-o arhitectură orientală minunat de frumoasă. Zamoisky se încredinţă îndată că acest oraş, fiind cu totul sfărâmat, nu se poate întări într-o vreme scurtă şi fără mari cheltuieli. Dar fiindcă Iaşii era capitala ţării, Zamoisky vru să ducă acolo pe noul domn şi să-l puie în scaun cu multă solenitate; el porunci la trei regimente de gvardie d-a însoţi pe domn la intrarea lui în oraş. Când bieţii locuitori văzu pe noul domn în capul unei cavalcade măreţe intrând în oraş, ieşiră din mijlocul ruinelor şi din găurile unde stau ascunşi până atunci şi îl întâmpinară, ocolindu-l cu strigări de bucurie şi, după obiceiul locului, aruncându-i roade îmbielşugate, cum spicuri de grâu şi struguri. Când se apropie domnul de biserica cea mare (mitropolia), care era supt palat, îl întâmpină vlădica în capul clirosului său, purtând cruci şi icoane, şi îl duse în altar, unde, sfârşindu-se ungerea obicinuită, îl urcă pe scaunul domnesc din biserică. După ce se sfârşi rugăciunea, ieşind de acolo, merse la palat, unde Zamoisky, luându-l de mână, îl duse la tron, pe care şăzu ca un prinţ suveran; iar Zamoisky îi adresă aceste cuvinte: ,,Prinţe! Armele poloneze te-au pus pe acest tron, aceleaşi arme, pe cât Dumnezeu o va îngădui, te vor ocroti şi te vor apăra. Te-ai făcut vasal, nu ca odinioară, a unor tirani barbari, dar a unui rege peste un popol liber şi mărinimos. Fii-le dar credincios şi recunoscător în toate faptele tale." [37]

[modifică] IV

Când sosi la Varşovia vestea că Zamoisky, de capul lul, fără împuternicirea regelui, intrase în Moldova, se turbură foarte mult duhurile şi se scorni multă larmă din partea celor ce îl ura. Mitropolitul L. Kankowski, vechiul primat, fu cel dintâi a cărui mânie izbucni în contra hatmanului. El adună îndată nobilimea marei Polonii şi trimise o scrisoare, în numele acestor dietine adunate, arătând mirarea lor cea mare ca un singur cetăţean să îndrăznească a intra în capul unei armii într-o ţară streină, şi aceasta fără învoirea staturilor generale. Într-aceeaşi vreme, se afla la curtea Poloniei arhiducesa (Maria?), muma reginei, care, după ce vizitase pe cealaltă fiică, princesa Transilvaniei, sosise acum la Varşovia. Această arhiducesă, cu totul plecată la interesele împăratului şi ale prinţului Transilvaniei, se sili, prin fiica sa, ca să făcă pe rege ca să cheme înapoi pe Zamoisky. Regele însă, deşi turburat despre rezultatul unei aşa de îndrăzneţe întreprinderi, nu îndrăzni a displăcea lui Zamoisky şi partidei lui, cărora era dator tronul, şi lăsă această treabă în hotărârea senatului ce era să se adune. [38]

Dar hatmanul însuşi, în tabăra sa, era cuprins de temere şi se gândea cum va ieşi cu cinste din acest pas greu ce făcuse şi unde puse în primejdie armia şi răspunderea sa. El scrisese lui Sinan, precum şi sangiacului de la Tighina, că Polonia nu voieşte a rupe prietenia cu Poarta şi că ea doreşte numai să adăpostească de tătari hotarele sale din partea Moldovei. [39] El rugă încă pe Sinan d-a nu se împotrivi la înălţarea lui Movilă, făcută în folosul comun al turcilor şi polonilor, ci să-l sprijinească cu creditul său lângă sultanul, după făgăduielile noului voievod d-a plăti un tribut îndoit (50 mii lire, în loc de 25). [40]Dar trufaşul Sinan, ce se afla atunci în Valahia, plin încă de nădejde că va birui pe creştini, răspunse că cugetul stapânului său nu se învoieşte cu intrarea polonilor în Moldova, fiind destul de puternic spre a apăra ale sale; că sultanul dispozase de Moldova şi că n-are trebuinţă de armia polonă ca să pună în stăpânirea acestei ţări pe cela căruia a da-t-o. Un răspuns aşa de mândru băgă în multe griji pe Zamoisky. El se temu încă de ocazia ce da acum vrăjmăşiei duşmanilor săi din Polonia spre a-i face rău. În acest pas greu în care nesocotinţa sa îl aruncase, neavând cu sine decât 10 mii oameni, el căută a scăpa prin virtutea sa şi hotarî a se împotrivi bărbăteşte la armia nenumărată a tătarilor ce s-apropia.

Într-adevăr, Gherei, hanul Crâmului, avu acelaşi gând ca Zamoisky. El nu se prea grăbise a veni în ajutorul lui Sinan, după cum fusese poftit, dar socoti a se folosi de acele turburări spre a cuprinde Moldova şi a o împopula cu tătari. Pentru aceea se sculă împreună cu fratele său, Fede-Gherei, şi cu nepotul său şi totdeodată cumnatu-său, sangiacul Tighinei, şi plecase spre Moldova cu 70 mii tătari cu copiii şi nevestele lor, şi 2 mii ieniceri. [46] El pretindea că, după făgăduiala şi învoirea Porţii, el trebuie să stăpânească toată Moldova, afară de partea despre hotarul Poloniei, care se va stăpâni de nepotul său de soră, Adil-Gherei, [47] sangiacul Tighinei şi a Chiliei, [48]supt titlu de paşă. [49]Aceasta însă nu era adevărăatî că i s-ar fi îngăduit de Poartă, căci solii ce trimise el pentru aceasta la Poartă, după intrarea în Moldova, sosind după desăvârşita învingere a lui Sinan, se întoarseră fără nici un răspuns din partea sultanului. [50]

[modifică] V

În 9/19 octomvrie, Zamoisky, aşteptând venirea tătarilor, şi-a mutat tabăra din acel loc şi, trecând cu armia Prutul, din partea de unde se aştepta tătarii, se aseză la Ţuţora, în nişte câmpii întinse udate de două părţi de cotitura apei, şi îşi întări tabăra cu valuri şi şanţuri adânci din parţile cele două deschise, făcând tăbii de pământ ca nişte turnuri şi alte întăriri, departe de tabără de o lovitură de tun, unde puse balimezurile, lăsând taberei patru porţi înzestrate cu tunuri. În 10/20 octomvrie, avanposturile polone întâmpinară pe avangarda tătărească şi, încăierându-se puţin la luptă, luară câţiva prinşi, pe care îi aduseră lui Zamoisky. Chiar în ziua aceea, hanul înştiinţă pe hatmanul că va sosi a doua zi cu oastea lui. Zamoisky chemă îndată pe polcovnicii cei mai deprinşi la război în cortul lui şi le spuse că în ziua dintâi voieşte a se feri d-a izbi pe duşman, ţiindu-se în defensivă şi hărţuind numai pe duşman adesea cu cete mici, până să apuce oştile a se obicinui cu acei nori de tătari şi a se îmbărbăta, după obicei. A doua zi, în 11/21, hanul, după făgăduială, se apropie de tabăra poloneză şi Vlanicki, în capul brigadei sale, zbură întru întâmpinarea lui. În această luptă, carabinierii poloni trântiră de pe cal vro câţiva tătari, iar Turecki, un ofiţer polon, fu prins de duşman. Coloanele tătăreşti începură atunci a urma una după alta şi, după obiceiul acelui neam, călăreţii răspândiţi în câmpie căuta a se bate îndeosebi. Sangiacul începu a puşcări cu vro 500 ieniceri, cu carabinele lor cele lungi ce duce gloanţele atât de departe, încât uciseră şi calul pe care se afla călare Zamoisky, la poarta taberei. Hanul, văzând că polonii se ţin bine şi că răniră mulţi din ai săi, porunceşte fratelui său, Fede-Gherei, să treacă Prutul pe de la vale cu două corpuri de armie din cele mai viteze. Într-aceeaşi vreme, din partea polonilor porniră câteva regimente întru întâmpinarea sa. Hanul, văzând aceasta, mai porneşte coloane nouă, care să atace pe poloni în flanc şi să-i arunce în Prut. Zamoisky, văzând aceste manevre, îşi găteşte armata, porunceşte de deschide porţile taberei şi, scoţând înainte din toate părţile pe carabinieri, [56] atât poloni cât şi unguri, [57] salută pe barbari cu atâtea gloanţe, încât doboară o mare parte la pământ şi sileşte pe ceilalţi a se retrage. [58] Fede-Gherei se şi trase în grabă, pierzând mulţi din ai săi. Atunci sangiacul trimise o trompetă şi ceru a parlamenta; se numiră spre acest sfârşit parlamentari din ambele părţi războitoare, dar noaptea opri orice înţelegere şi lucrare. A doua zi, hanul şi sangiacul, sau spre a speria pe poloni arătând îndrăzneala lor, sau că vrură să-şi schimbe poziţia din lipsa păşunei, puseră de defilă în coaste toate trupele lor înaintea taberei polone. Norii nenumăraţi a acestor oarde ascunsese plăcuta vedere a frumoaselor livezi, verdeaţa nu se mai vedea, ci în toate părţile numai o gloată îndesită de oameni şi de cai; cei mai vechi dintre războinicii leşi nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată o armie aşa numeroasă. [59] Zamoisky se temu ca tătarii să nu vroiască a trece Prutul şi a merge spre Iaşi; de aceea, poruncind a puşcări cu tunurile defileaoa duşmanului, totdeodată porneşte o seamă de oşti cu artilerie ca, în întâmplare când tătarii vor apuca spre Iaşi, să arză podul de pe Prut cu ghiulele aprinse. [60] Dar hanul nu vroia a merge spre Ieşi, ci numai se silea a scoate pe leşi din tabără în câmpie, unde credea că lesne îi va birui; căci tătarii, obicinuiţi a se bate în câmpie şi călare, nu vroiră a se lupta pe gios şi a ataca fortificaţiile. Astfel şi unii şi alţii, neputând a se vătăma, veniră la nevoia a căuta a se înţelege. Sangiacul ceru din nou a parlamenta. Tunurile tăcură şi se deschise conferinţele între capii poloni şi capii tătarilor.

[modifică] VI

Poziţia lui Zamoisky într-adevŕr ajunsese foarte primejdioasă; departe de ţara sa, fără nădejde de ajutor, fără bucate, împresurat de o parte de o gloată de tătari, de dincolo din partea Ţării Româneşti, având temere ca să nu fie izbit de turcii de la Brăila, el se temea încă ca nu cumva tătarii, lăsându-l în tabără, să ia calea Poloniei, spre a o pustii în lipsa lui şi pe când ei nu i-ar putea goni în urmă în acele locuri deschise, cu artileria şi călărimea grea, nişte cete aşa de uşoare şi sprintene ca ale tătarilor.

Ieremia Movilă, văzând primejdia în care se afla polonii, nu dormise în vremea acestor zile de bătaie, ci veghie spre a-i mântui pe ei şi pe sine. [65]sate ce până astăzi se numesc Hăneşti şi legându-se a-i da tot anul miere supt numirea de Baltzî Paşaliki şi altele, şi astfel se apropiară tătarii de învoire cu polonii, cum am văzut, şi dându-şi zăloage din ambe părţi, începură a trata. [66] Condiţiile păcii, după cronicarii poloni, fură aceste: 1. Ca sangiacul să depună dignitatea sa de paşă a Moldovei; 2. Ieremia Movilă, pe care îl vor locuitorii, să fie păstrat de domn; 3. Armiile tătărească şi turcească să se întoarcă tot pe unde au venit şi în trei zile să iasă din Moldova, fără a face nici o nedreptate; 4. Prinşii de război să se întoarcă de la unii la alţii, fără nici o răscumpărare; 5. Hatmanul să tragă graţia regelui, hanului şi sangiacului pentru cele făcute de dânsu; 6. Aceştia făgăduiesc şi se îndatorează că sultanul va trimite steagul şi tuiurile de domn cu hatişerif lui Ieremia; 7. Hanul să trimită o ambasadă regelui Poloniei. [67] Acest tratat pe care cronicarii poloni l-au numit glorios (chwalebne przymierz), observează tare bine un învăţat polon, dl Senkowski, nu arată în ce stă această pretinsă glorie. Mai întâi că condiţia dintâi, prin care sangiacul depune demnitatea ce îşi arogase de paşă al Moldovei, este o absurditate şi un joc al tătarilor cu Zamoisky, de vreme ce el cu aceasta nu pierdea nimic, n-avea nici un drept asupra Moldovei, căci divanul nu vroise a primi cererea lui şi lăsă pe trimişii hanului a pleca fără nici un rezultat.

,,Primirea unei asemenea condiţii din partea lui Zamoisky, zice dl Senkowski, dovedeşte numai că în tabăra polonă nu se ştia nimic lămurit şi că toate se făcea pipăind prin întuneric." [68] Afară de acestea, cronicarii poloni, pentru gloria lui Zamoisky, nota aceste condiţii: 1. Că Ieremia nu numai că se recunoaşte tributar al turcilor, mărind tributul, dar încă se recunoaşte tributar către hanul şi împarte pământul Moldovei, dându-i satele de care s-a vorbit; 2. Că oştirile polone să iasă şi să nu mai intre în Moldova; şi al 3-lea, că regele Poloniei să trimită un sol la împărăţie spre întărirea prieteşugului între ambele puteri; [69] 4. Că polonezii să-şi unească puterile cu tătarii împotriva cazacilor de la Nistru, ce făcea război turcilor şi tătarilor şi nu mai trimitea acestora darurile obicinuite. [70] Afară d-aceasta, cronicarii poloni mai uită, zice dl Senkowski, ,,că Zamoisky dedese asigurare deosebită tătarilor că donaţia ce li se făcuse supt regele Ştefan I (1578), ce stă în zece mii galbeni şi un număr oarecare de blăni de jder şi samur, să li se plătească d-aci înainte pe tot anul. Istoricul Naima-Efendi, vol. I. p. 338, pomeneşte lămurit despre aceasta şi această singură împrejurare e de ajuns spre a tălmăci grabnica bunăvoinţă cu care tătarii încheiară acest tratat. L-această naţie a tătarilor, pricina sultanului era cu totul deosebită d-a lor. În toate războaiele hanii n-au vânat decât folosul lor şi d-acilea vine că ei era gata a încheia un tratat de pace, îndată ce duşmanul lor le da un câştig mare" etc. ,,Celelalte condiţii ale acestui pretins tratat sunt obicinuite şi asemenea tuturor celor ce s-a făcut în toate tratatele glorioase sau nenorocite cu turcii şi cu oardele Crâmeei. Astfel, reducând acest tratat la dreapta lui valoare, vedem că strălucirea lui şi calificaţia ce îi dau cronicarii de tratat glorios piere în faţa nepărtinirei şi a criticei sanătoase."

După iscălirea condiţiilor tratatului, Zamoisky dărui sangiacului o haină de mătase cusută cu aur şi lui Ahmet-Aga o cupă de aur. Hanul dărui asemenea pe zăloagele poloni ce era la dânsul cu haine de mătase aurită şi a doua zi se trase cu oştirea sa, îndreptându-se către Crâm. Zamoisky plecă asemenea spre a se întoarce în Polonia, lăsând în leafă lui Ieremia, după cererea lui, trei mii ostaşi poloni, supt comanda lui Ioan Potocki, starostele Cameniţii, şi lui Stanislas Chanski. Ieremia însuşi se duse de se aşeză în scaun în Suceava. Hanul, pân-a nu se depărta, scrisese regelui Poloniei trimiţându-i o ambasadă, prin care îi cerea să întărească pacea încheiată cu hatmanul Zamoisky, adăogând că, de nu vor pedepsi polonii pe cazaci, apoi va rupe negoţiaţiile şi va reîncepe războiu. Trimisul tătăaruluiî dărui regelui un cal şi o săgeată din partea hanului. Regele scrise hanului şi, dăruind solului o frumoasă blană de cacom, îl porni înapoi. [76] ,,Toate acestea, spune un analist contemporan, nu fu decât o umbră de pace într-un soare ce roşea de războaie. [77]

[modifică] VII

Sigismund Bathori umpluse Europa de plângerile sale în contra polonilor, pentru faptele lor în Moldova. El îi acuza cu cuvânt că au intrat într-această ţară fără nici un drept, fără a fi provocaţi, ca s-o smulgă de supt ascultarea sa şi s-o readucă iar supt jugul turcilor, de care se mântuise cu atâtea jertfe. Împăratul şi papa, la care se plânsese scriindu-le îndeosebi, trimiseră îndată soli şi scriseră în pricina aceasta regelui Poloniei.

Împăratul scrise în 30 octomvrie şi rugă pe rege ca să strice tratatul făcut cu păgânii în contra prinţului Transilvaniei şi să lase Moldova în stăpânirea lui Răzvan. [78]la regele Poloniei, într-un chip foarte aspru, o scrisoare pe care acesta o primi în dechemvrie. ,,Cu condei de durere, începe el, vă scriu că cele făcute în Moldova crud m-au întristat." Îi împută apoi că în loc d-a asculta rugăciunile ce mereu i-a făcut de a se uni cu creştinii în contra turcilor; ăsicî că nădăjduia că, cel puţin, dacă consideraţii particulare îl oprea d-a se declara pe faţă împotriva turcilor şi a le face război, încai nu va aduce stavili şi opoziţie scopurilor prinţilor federaţi şi nu va turbura cursul fericit a armelor lor, după cum lămurit o făgăduise atât către dânsul, cât şi către împărat şi Sigismund; că cu fapta lui a întărit pe turci în puterile şi nădejdile lor şi a slăbit pe creştini. ,,Toţi te învinovăţesc, zice papa, că te-ai confederat cu turcul şi tătarul împotriva prinţilor federaţi şi mai cu seamă împotriva preaiubitului nostru fiu Sigismund, prinţul Transilvaniei, căci, spre a-l vătăma, ai numit alt domn în Moldova, făgăduind a-l apăra cu ajutorul turcilor şi tătarilor." Această faptă papa o califica de nevrednică şi încheie propunând arbitrajul său pentru diferentul dintre regele Poloniei şi cumnatul său, prinţul Transilvaniei, ,,ca să stârpească dintre dânşii toate rădăcinile amare de prigonire şi vrăjbi, să le smulgă şi să le arunce în foc". [79]

Mult mai aspră fu scrisoarea ce papa adresă, tot în acea zi, către Zamoisky: ,,Fapta ta din Moldavia va trage defăimarea şi hula tuturor oamenilor cinstiţi care trăiesc astăzi şi care vor fi în viitorime. Ce prieten al binelui public, ce om înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu nu va tângui că chiar în acel moment când se făcea turcilor, aceşti duşmani vecinici şi neîmblânziţi a creştinilor, un război sfânt şi trebuincios pentru mântuirea şi libertatea poporului creştin şi apărarea credinţei, atunci când, ocrotiţi într-un chip minunat de mâna lui Dumnezeu, dobândiră izbânzi astfel încât nici n-am văzut, nici n-am auzit altele asemenea, nici în anii aceştia, nici în veacurile trecute, cine, zic, nu va tângui că chiar în acel minut când să nădăjduia atâta izbândă, se făcu în Moldova tot ce putu uşura şi întări pe duşmanii crucei şi a lui Hristos şi dimpotrivă se opri şi se slăbi în cursul biruinţelor lor apărătorii credinţei, se turbură rezultatul războiului şi ăseî puse tot în primejdie etc." [80] Îl ameninţă apoi pentru relele poveţi ce da regelui şi pentru această ,,crimă şi scandal împotriva creştinătăţii." Papa scrise asemenea cardinalului Bathori, mustrându-l părinteşte pentru că aţâţă pe poloni în contra vărului său, prinţul Transilvaniei, şi poruncindu-i să vie la Roma. [82]Mihai-Vv. trimise şi el atunci o ambasadă la regele Poloniei, care sosi la Cracovia şi în 14 noiemvrie 1595 fură primiţi în audienţă de rege. Istoricii tac despre misia acestei deputaţii, dar se dau cu socoteală că ea privea tot în pricina Moldovei.

[modifică] VIII

Viteazul Răzvan nu aşteptă să vază isprava acestor trataţii, de la care puţin se nădăjduia, şi hotărî cu armele în mână a-şi redobândi tronul ce i se răpise. Cu puţinul ajutor ce luase de la Sigismund Bathori, el purcese spre Moldova, la 27 noiemvrie, trecu munţii Oituzului ce despart Ţara Secuiască de Moldova, în 29 noiemvrie 1595, şi, aflând veşti despre starea duşmanului, văzându-se mai slab cu numărul, trimise îndată la Bathori cerând un adaos de oaste şi mai cu seamă un mai mare numar de călăreţi; dar pân-a nu sosi aceştia la hotarele Moldaviei, Ieremia-Vodă cu polonii se grăbesc a izbi pe Răzvan. Oştirea polonă se afla răspândită în deosebite staţii în ţară, când deodată Chanski, care se afla pus de Potocki cu despărţirea lui în garnizoană la Suceava, înştiinţă pe Potocki că Răzvan se apropie în grabă şi drept spre Suceava în capul unei numeroase oşti. [86] Ieremia îndată adună oştire de ţară cât putu [87] şi porunci lui Potocki de adună în grabă regimentele sale, şi grăbi de se uni cu ceata lui Chanski, d-abia cu două ceasuri înaintea bătăii. [88]Era într-o duminică, 5 dechemvrie, cănd Răzvan sosi aproape de Suceava. [89] Oastea lui se alcătuia de patru mii pedestraşi, cea mai mare parte vechii săi ostaşi, cu puţini ce înrolase de curând şi apoi secuii ce îl însoţiseră din porunca prinţului Bathori, şi o mie călăreţi armaţi cu lance, tot d-ai prinţului Transilvaniei. [90] Armia lui RăzvanVodă înainta pe dealuri prin nişte locuri mai nalte decât acela unde se afla oastea împrotivnică, astfel încât ea se vedea mai lesne de către aceasta. El îşi întocmi rânduiala bătăliei astfel: la stânga sa, care era apărată prin care şi tot aparatul de război, era cinci sute călăreţi; la dreapta, care era apărată de un zid, ce începea de la şanţurile taberei şi se întindea mult departe până la tabăra polonă, era asemenea călărime; în centru, două batalioane pedestrime, după care urma alte zece pe urmă, rămăşiţa de călărime şi pedestrime, ca o rezervă. În toate părţile se vedea steaguri fluturând; steagul călărimei era cel mai împodobit; el purta o frumoasă inscripţie care spunea că Moldova s-a dat lui Răzvan de Transilvania.

Ieremia-Vodă ieşise înainte la satul Areni, unde îşi aşezase oştile sale, iar pe oştirea polonă o rândui la Schei, despre câmpie, şi sta ea la pază de supt un mal care e d-alături şi aproape de drumul Băii. Rânduiala ei era în coloane treptate astfel: înainte sta ca avangardă, în lipsă de călărime uşoară, 100 moldoveni; după dânşii venea două batalioane a lui Stanislas Minski şi Nicolae Zobrzydowski; era aşezate puţin mai la dreapta, din pricină că poziţia era mai bună şi spre a fi ferite de vânt, astfel ăcăî batalioanele lui Tworzanski şi Milewski, ce se afla la stânga, era puţin mai nainte decât dânsele, dar mai nainte încă se afla batalionul lui Zavrowski, ce nu se vedea de celelalte, fiind ascuns de fortificaţii; la centru era Porycki, cu regimentul său, având de reazăm trupele lui Potocki, comandantul Cameniţei, a fratelui său Ştefan, şi la stânga pe al treilea frate, Iacob; după dânşii, tot la mijloc, venea apoi o trupă de puşcaşi a lui Ioan Tomas Drohojewski, şi lângă dânsa pedestrimea, supt comanda lui Albert Vitoslawski şi Andrei Klopocki. La stânga, împrejurul zidului de care am pomenit mai sus, se aşezase nişte tunuri mari şi altele de câmpie, care ameninţau dreapta lui Răzvan şi ocroteau pedestrimea moldovenească şi pe cazaci.

Pân-a nu se apropia oştile de bătaia puştilor, polonii descărcară de două ori tunurile în oştirea lui Răzvan; una dintr-însele răsturnă pe Valentin Gheghe, unul din capii pedestrimei lui Răzvan.

[modifică] IX

Ieremia era la biserică, ascultând liturghia, când avangarda lui Răzvan se apropie de oştile ţării; şi când ieşi Ieremia de la biserică, îndată se încăierară moldovenii lui Răzvan cu ai lui Ieremia. Lupta între ambele aceste oşti nu ţinu mult, căci urând, se vede, a-şi vărsa sângele frate cu frate, şi unele şi altele se traseră din luptă.

Polonii atunci, din dealul de unde era despre Schei, se repeziră asupra secuilor. [96] Zobrzydowski cu trupa sa şi a lui Chanski, căci acesta se afla atunci lângă Potocki, şi Christofor Broniewski se azvârlă peste dreapta lui Răzvan; mais Zobrzydowsky, cu toată bărbăţia ce arătă, rănindu-se la obraz şi la braţ, nu putea sprijini izbirea lui Răzvan şi ar fi pierit cu oastea sa, de nu grăbea Potocki a-i veni într-ajutor. Într-aceeaşi vreme, Porycki, cu infanteria şi cu puşcaşii lui Viersbowski, izbeşte centrul lui Răzvan, în vreme ce batalioanele lui Tworzanski şi Milewski se azvârlă asupra dreptei, în ajutor lui Zobrzydowski. Toate izbirile împreunate ale acestor cete sfarmă rândurile secuilor, care se trag înapoi puţin şi astfel polonii pătrund în tabără. [97] Răzvan-Vodă, care cu toate că se văzuse mai slab mult cu numărul şi cu valoarea oştilor de duşman, nu numai că nu se ferise de bătaie, dar o căutase cu bărbăţie, [98] se afla atunci lângă infanteria sa; el se credea apărat de cavalerie, când aceasta, deodată, părăsind tunurile, o ia la fugă. În zadar Răzvan omorî cu mâna lui mai mulţi, ca să-i întoarcă înapoi; silinţele lui fură zadarnice. Polonii cuprinseră tunurile. [99] Secuii, văzând fuga călărimei, întoarseră şi ei spatele. [100] Răzvan, părăsit de oştire, rămânând numai cu puţini din ai săi, se luptă multă vreme încă cu cel ămaiî mare curaj ce putu; doi cai fură ucişi supt dânsul, el sări pe un al treilea cu multă sprintenie şi izbea de moarte pe toţi câţi întâmpina paloşul său. ,,Ce mai viteaz!" striga, minunându-se de atâta curaj, atât ai lui, cât şi duşmanii ce-l vedeau. Dar, în sfârşit, părăsit de ai săi şi de noroc, văzându-şi toată tabăra cuprinsă, oştirea rezleţită fugind în toate părţile, cu inima sfâşiată de durere, el se lăsă a se trage de puţinii credincioşi rămaşi pe lângă el, care vrea a-i mântui; ei o luară cam spre stânga şi se înfundară în păduri. Polonii lăsară regimentele lui Drohojewski în tabără şi toate celelalte se luară a goni pe ostaşii lui Răzvan. Aceştia fugind răspândiţi şi rătăcind în voia întâmplării prin munţi şi prin păduri, cei mai mulţi căzură în mâinile duşmanilor. [106] Foarte puţini fură aceia ce putură ajunge a trece munţii în Transilvania. [107] Ei cuprinseră o mare pradă, câteva tunuri de câmpie, toate stindardele şi toată averea ce Răzvan dobândise de la Aron-Vodă, şi prada dobândită de la turci la Târgovişte şi Giurgiu. [108]

[modifică] X

Sărmanul Răzvan, după ce rătăci multă vreme cu soţii săi, ajunse spre seară într-un sătuleţ, unde se adăposti puţin, schimbându-şi şi hainele, şi se depărtă supt ocrotirea nopţii. Îndată sosi în sat nişte poloni, trimişi d-ai lui Ieremia, ce alerga după Răzvan; gazdele acestuia, speriaţi de vecini, care îi mustra că au primit un duşman în casă, fură siliţi a mărturisi calea încotro a apucat fugarii. Astfel aceşti nenorociţi fură îndată agiunşi în cale şi prinşi, nu fără o luptă bărbătească, în care Răzvan fu rănit şi ungurul Matei Sekiel, ce comanda peste 400 călăreţi, şi Elie Kakoci, vechiul soţ a lui Răzvan în oastea lui Aron-Vodă, căzură morţi împreună cu alţii. Între prinşi se afla fratele lui Răzvan, un boier mare anume Calotă, vistierul şi logofătul domnului, împreună cu alţi boieri şi capete din unguri. Aduşi înaintea lui Ieremia, Răzvan şi cu soţii lui se purtară, în cumplită nenorocire, cu toată vrednicia şi bărbăţia cuvenită. La toate întrebările ce li se făcu, ei toţi păstrară o tăcere mândră şi despreţuitoare. [109]

Câteva zile dup-aceea, pe la jumătatea lui dechemvrie, [110] crudul Ieremia, nesocotind şi legile războiului, care sfinţeşte persoana unui prins, şi legile omenirei, osândi pe toţi prinşii la moarte. Printr-o cruzime înspăimântătoare, el porunci a pune pe Răzvan la caznă, apoi îi tăie nasul şi buzele, şi dup-aceea puse de-l trase în ţeapă, expunându-l astfel — privelişte de jale! — la armie şi la locuitorii ţării. În minutul în care mult nenorocitul Răzvan-Vodă gemea de dureri pe ţeapă, ăcuî o crudă barbarie aduseră pe fratete său înaintea lui de-i tăiară capul. L-această vedere, durerea morţii fratelui său adăogându-se la a sa, Răzvan deodată se ridică, ţâşni pe ţeapă, întinse braţele către dragul său frate şi într-această mişcare îşi dete sufletul.

== Să== întoarcem mai bine ochii de la această crudă privelişte care răscoală inima, crimă urâcioasă ce va rămâne o pată vecinică de necinste asupra numelui lui Ieremia Movilă, ce o porunci, şi asupra polonilor, ce o suferiră fără împotrivire, cu atât mai mult că Răzvan era prinsul lor.

În drumul ce merge de la Suceava la Baia şi până astăzi se arată şi se pomeneşte movila lui Răzvan-Vodă, loc unde zac, neuitate de popor, oasele viteazului domn.

Astfel de cumplită moarte avu acest bărbat, pe care meritul său şi norocirea îl înălţase din pulbere pe tronul patriei sale. Născut ţigan, dintr-un neam osândit de veacuri la robie, el fu încă o dovadă puternică că în ochii providenţei nu sunt popoare alese şi popoare osândite, că ea răspândeşte deopotrivă îndurările sale peste toţi oamenii, fără osebire de naţie şi clasă, punând pe fruntea fiecărui pecetea dumnezeirei şi declarându-l cu drepturi deopotrivă ca toată omenirea, la libertate, la egalitate, la virtute şi la adevar.

[modifică] XI

Cumplita moarte a lui Răzvan întristă foarte nu numai pe prinţul Transilvaniei, dar şi pe împăratul şi pe papa Clement. [116] Bathori hotărî să-şi ia satisfacţie cu armele în contra polonilor, şi împăratul, părtaş al mâniei sale, hotărî a-l ajuta şi a lua parte la răzbunarea acestei insulte a polonilor, ce le era comună la amândoi. [117] Pontiful însă, temându-se cu tot dreptul că acest război între creştini va fi vătămător războiului cel cu noroc început în contra turcilor şi va putea încă arunca creştinătatea în vreo primejdie mare fără nici un leac de mântuire, se puse între părţile prigonitoare, propunând mijlocirea sa părintească, ca prin creditul său să împace aceste certe şi să aducă unirea şi o norocită împăcare. [118] El trimise spre acest sfârşît în Polonia pe episcopul de Caserta, Alfons Visconti, milanez, la regele Poloniei şi la prinţul Transilvaniei. [119] Sigismund III, regele Poloniei, mişcat de aceste mustrări, trimise la Roma pe Florian Gembicki, secretarul coroanei, ca să arate pontifului că armele polone în Moldova făcuse mare slujbă creştinătăţii, scăpând această ţară de tătari şi totdeodată oprind pe aceştia d-a năvăli asupra Ungariei şi a staturilor împărăteşti. [120] Zamoisky scrise şi el papei, în 10 ianuarie 1596, arătându-i aceleaşi şi îndreptându-şi cu multe sofisme şi neadevăruri faptele sale. Spre a îmblânzi mai lesne pe papa; ce era foarte întărâtat în contră-le, şi a-l trage în partea lor şi a-i dezarma mânia, regele Poloniei şi Zamoisky îi trimise, din partea sinodului de legea grecească, doi episcopi ruteni, ca să ăi seî închine şi să recunoască supremaţia papei. Într-adevăr, această faptă, ce nu izbuti până în urmă, făcu mare plăcere papei, încât se amână cu totul satisfacţia ce aştepta Bathori de la poloni şi mâhni pe acesta într-atât încât căzu în greşeli mari, foarte vătămătoare creştinătăţii. Zamoisky fu atacat cu multă înverşunare în dieta de la Cracovia de duşmanii lui, care îl acuza cu mult drept că a implorat şi a cumpărat pacea de la tătari. El se scuză dând faptelor coloarea ce vru şi foarte neadevărată. Senatorii regatului scriseră atunci, în 24 martie 1596, împăratului Rodolf, arătându-i că ei simt că datoria comună este ca să se împiedece pe turci a readuce în paşalâc principatele Moldova şi Valahia; că neputând prinţul Transilvaniei a le apăra, e nevoie ca polonii să le ia supt protecţia lor; că pentru această slujbă creştinească ce ei vor să facă cer ca împăratul să le dea o sută mii florinţi şi să depărteze pe Mihai din Ţara Românească, căci nu-l pot apăra fără a rupe de faţă pacea cu turcii. Această scrisoare sucită şi plină de viclenii, vrând să zică ceva şi într-adevăr nezicând nimic, nu dovedea altceva, zice un contemporan, decât dorinţa polonilor d-a pune ei în Ţara Românească alt domn în locul lui Mihai. [126] Asta fu cel dintâi semn de ura ucigătoare ce polonii purtară eroului nostru.

[modifică] XII

Mihai-vodă, după luarea Vidinului, unde îl lăsarăm, se întoarse ălaî Târgovişte. [127] Întoarcerea sa în ţară este un marş triumfal; toţi ostaşii sunt încărcaţi de prăzi; poporul îl primeşte cu cântece de veselie şi vrăjmaşii tremură de numele lui. [128] El începu îndată a se ocupa să vindece rănile şi ticăloşia ce pustiirile războiului adusese asupra ţării. Într-adevar, starea ei era vrednică de jale. Populaţia se micşorase foarte mult prin moarte, prin pribegirea locuitorilor în ţări streine şi robirile turcilor; numai în această din urmă campanie Sinan robise douăzeci mii locuitori şi apucase a-i trece Dunărea. [129] Oraşele şi satele erau ruinate şi prefăcute în cenuşă; câmpurile erau părăsite, viile smulse, grânele, călcate de oştirile ce şerpuiseră prin toată ţara, nu putuseră da rod, [130] dobitoacele moarte sau răpite de vrăjmaşi, care apucaseră a trece peste Dunăre mai mult de 60 mii vite. Românii jertfiseră pentru dezrobirea independenţei şi a libertăţii lor, dar aceasta e un bine atât de mare, încât cu nici o jertfă, fie cât de grea, nu e scump cumpărată.

Mihai-Vodă trimise în Transilvania, cu multă cheltuială — fiind şi acolo mare lipsă, căci negoţul încetase cu totul din pricina războiului
— de cumpără grâne, făină, vin, sămânţă şi toate cele trebuincioase, de împărţi între popor, care, la glasul domnului său, părăsi pădurile şi vizuniile munţilor unde se trăsese şi începu a rezidi oraşele şi satele pe ruinele celor vechi şi a se apuca de lucrul pământului; şi putu îndată să preţuiască foloasele independenţei ce dobândise cu atâtea jertfe. Iar ca ostaşii fără de exerciţii să nu se înmoaie şi corupă în lene şi nelucrare, domnul dete voie la vreo câteva mii să treacă Dunărea şi să necăjească pe vrăjmaş. Aceştia năpădesc peste Pelinul, oraş întins, şi, după ce au ucis mai mulţi locuitori, îl prefăcură în cenuşă şi, robind o femeie cu o fată şi un băiat a unui din cei mai bogaţi şi însemnaţi locuitori, anume Michal-oglu, îi aduse în dar domnului, care, tratându-i cu multă omenie, întoarse pe femeie cu copii înapoi la soţul ei pentru o răscumpărare de 50 mii galbeni (aur).

Nenorocirea expediţiei lui Sinan desperă pe sultanul d-a putea învinge făţis pe Mihai-Vodă. El se încredinţă că spre a-l vătăma trebuie a alerga la intrigi, a lucra mai întâi spre a-l desface de aliaţii săi, împăratul Germaniei şi prinţul Transilvaniei, şi a aţâţa în ţară partide în contra lui. Spre acest sfârşit, prin begler-beiul de la Pesta, făcu propuneri foarte bune împăratului, numai ca acesta să se tragă de Mihai şi să-l considereze ca un rebel către Poartă; dar împăratul depărtă cu mânie aceste necinstite condiţii ce i se propunea. Sultanul atunci întrebuinţă alte mijloace spre a ajunge la scopul său. Trimite mai întâi un agă în Ţara Românească, ca să aţâţe pe boierii nemulţumiţi şi a-i scula în contra lui Mihai şi în favorul Porţii, şi deodată dă poruncă paşilor de pe margine şi hanului tătarilor să stea gata a intra în ţară spre a ajuta partida ce era a se revolta în favorul turcilor. Tot într-o vreme, sultanul trimise la Sigismund Bathori un ceauş cu făgăduială că-i va lăsa Transilvania fără nici un tribut decât vasele de argint ce era obicei de se da când se plătea tributul, îndatorându-se încă a-i da şi Ţara Românească, dacă el va primi a goni pe Mihai şi a se trage din confederaţia cu împăratul Rodolf. Bathori, după ce ţinu câtva pe ceauş la sine, îl trimise înapoi, zicându-i să spuie stapânului său că el, prinţ al Transilvaniei, niciodată nu va lăsa partea creştinilor, spre a se uni cu duşmanul lor; şi, prin povaţa nunciului papei şi a lui A. Carilio, [136]plecă la 4 fevruarie cu 11 trăsuri şi 20 cai de călătorie la Praga, spre a se întâlni cu împăratul şi a dobândi ajutoare de război. [137]

[modifică] XIII

Sultanul, ce nu putu izbuti lângă împărat şi Bathori spre a vătăma pe Mihai, fu mai norocit pe lângă români, de la care dobândi ceea ce nu putuse avea de la streini. Aga trimis în ţară găsi între boieri aceea ce totdauna a fost lesne a găsi: oameni corupţi, carii pentru o mârşavă ambiţie şi lăcomie de bani sta gata a vinde domnul şi ţara lor. O conspiraţie întinsă şi groaznică se formă, în capul căreia sta din boierii cei mai de frunte unul anume Dumitru, cel mai bătrân din sfetnicii domnului, şi logofătul Chiesar cu un fiu al său. Şase mii tătari din Dobrogea, cu care se unise şi trei mii turci, trebuia a năvăli fără veste în ţară, spre a ajuta pe conspiratori, ce se uniseră cu turcii pentru ca să mântuie ţara, cum zicea ei, a pierde pe Mihai, dându-l în mâinile duşmanului. Dar acesta află printr-un chip minunat din vreme planurile, nemature încă, ce urzeau nelegiuiţii boieri în contra lui şi a ţării. El puse străji lângă Dunăre, ca să primească pe duşman, ce era gata a năvăli, şi puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chiesar şi cu fiul sau, ca nişte vicleni de domnie şi stricători de ţară. Patru zile după pedeapsa conjuraţilor, cei 9 mii turci şi tătari trec Dunărea; domnul mai trimite un ajutor de trei mii pedestraşi şi 300 călăreţi oştirei trimisă de mai nainte la graniţă, care, izbind pe duşman într-o luptă norocită, îl biruire, cuprinde tunurile şi bagajurile lor şi pe cei mai mulţi îi omoară sau îi prind robi. [138] Tot în acele zile, cu patru mile mai gios de la locul acestei bătălii, alte trei mii turci tot în înţelegere cu conspiratorii din ţară, trec Dunărea, dar fură îndată întâmpinaţi de către locuitorii ţărani adunaţi şi de către păzitorii mărginilor şi fură învinşi, deşi nu fără puţină pagubă a românilor. [139]

În vremea aceasta (fevruarie 1596), hanul Gherei intrase în Moldova cu 30 mii tătari [140] şi patru mii turci cu tunuri împărăteşti. El avea poruncă a sultanului a intra în Valahia, dar, neîndrăznind, vru a încerca să înşele pe Mihai-Vodă. El se adresă lui Ieremia-Vodă al Moldovel, care îl primise cu drag ca pe un prietin şi aliat, şi îi făgădui două mii galbeni de va voi a favoriza planul său de a înşela pe Mihai, făcându-l să primească a se supune Porţii. Domnul Moldaviei făcu cunoscut lui Mihai-Vodă că hanul are deplină putere de la sultanul d-a încheia pace între români şi turci, punând condiţie ca Mihai să gonească trupele streine luate în leafă de dânsul, care, zicea hanul, nu numai că pustiesc ţara turcească, dar încă sunt o sarcină pentru ţară. Hanul trimise totdeodată lui Mihai-Vodă, spre mai mare încredere, doi din cei mai însemnaţi tătari, ca zăloage, cerând numai, pentru slujba sa, câteva mii galbeni. Mihai-Vodă avea trebuinţă de câtăva vreme de pace după atâtea zdruncinări şi suferinţe de războaiele trecute, cu atât mai mult că Bathori pornise la Praga şi nu putea aştepta ajutor de la dânsul, ba încă vestea se raspândise că acesta vroia a abdica cârmuirea staturilor sale şi drepturile dobândite asupra Ţării Româneşti împăratului Rodolf. Aceste priviri înduplecă pe Mihai a primi mijlocul ce i se înfăţişa a intra în împăciuire măcar vremelnică cu turcii. El trimise hanulăuiî solii săi cu un dar către dânsul, ca să trateze despre condiţiile propusei păci; totdeodată dete drumul trupelor transilvane. Cum află hanul că Mihai căzuse în cursa ce i-o întinsese, îşi luă masca de pe obraz şi năvăli deodată cu toată armata sa în şesul dintre Buzău, Brăila şi Bucureşti, unde tăbărî, trimiţând cete în toate părţile, care mai mult de opt zile călcară ţara, arzând oraşele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori, pustiind tot şi căutând în tot chipul a pune mâna pe Mihai. Prăpădiră mai multe oraşe şi sate, tratând pe locuitori într-un chip grozav şi fără omenire. [142]Două sute de cazaci, care era de pază la graniţă, supt comanda lui Koseza, Kirecki, Siemanowski şi Bilecki, cum văzură aproprierea tătarilor, trecură în partea lor în Moldova, după ce jefuiră pe ţăranii şi satele ce era însărcinaţi a apăra; numai 40 dintr-înşii îşi păstrară datoria şi jurământul şi, văzând că nu e chip de împotrivire la o aşa mulţime de tătari, grăbiră de alergară a vesti domnului această năvălire neaşteptată. Poziţia acestuia era foarte grea. Fără bani, fără oştire, căci oştirea ţării ce rămase era răspândită în ţară şi în cvartirurile de iarnă, încunjurat de nevoi, nesigur dacă duşmanii boieri nu-l vor trăda în mâinile duşmanilor, umbla rătăcit căutând mijloace de a mântui pe el şi ţara de această mare primejdie. ,,În acele nevoi mari, zice Walther, eroicul său suflet scoate cea mai de apoi virtute a lui." Într-un scurt timp el adună 6 mii oameni şi, sprijinindu-se în ajutorul lui Dumnezeu şi în mângâierea că se luptă pentru buna cauză, porneşte întru întâmpinarea înfioroasei mulţimi a tătarilor, izbeşte, taie şi pune în goană nişte cete mari de tătari ce se răzleţiseră după pradă şi, gonindu-i, merse la oraşul Gherghiţa, unde găsi greul ordiei tătăreşti. Hanul rămase încremenit la o îndrăzneală aşa de mare din partea lui Mihai şi, cu toate că oştirea sa era mai mult de 6 ori mai mare, nu îndrăzni a primi bătaia şi se trase ruşinos spre ţara sa. Spun că atât în luptele parţiale, unde îi bătu Mihai, cum şi în goana ce dete hanului, îi omorî ca la opt mii tătari. Mihai cuprinse apoi oraşul Brăila, pe care o cuprinsese tătarii, făcând multe grozăvii. Mihai omorî pe toţi tătarii şi turcii ce găsi vii, afară de cai; pre mulţi turci spânzură afară din oraş. Unii care vruseră să treacă Dunărea, goniţi fiind cu multă iuţeală, se înecară; puţini numai putură scăpa.

[modifică] XIV

Vicleana cursă ce i-o întinsese tătarul făcu pe Mihai foarte neîncrezător către turci şi a nu mai vroi a trata cu dânşii. [146] De aceea, când în aprilie sultanul îi trimise doi ceauşi, vorbindu-i de pace şi rugându-l a-l lăsa a trece cu oştirile în Ungaria, el nici nu vroi a-i primi, [147] ba încă, spre a-şi răzbuna despre ocara făcută de tătarii ce îi călcase ţara, dete drumul la vro câţiva ostaşi ai săi să treacă Dunărea ca să prade pe turci. [148]

1200 haiduci loviră oraşul Nicopol şi prinseră pe Buraş, beiul -cu femeia şi copiii săi şi cu multă avuţie a lui — care de curând sosise de la Adrianopol, numit fiind de împăratul în acest post. Ei pustiiră tot locul numit Plenia şi omorâră tot ce se împotrivea trecerii lor; rămăşiţa fu dată flăcărilor. Întorcându-se din această expediţie, ienicerii din Nicopol, în număr de 1 800, îi izbiră şi, după o luptă tare, haiducii biruiră. Numărul turcilor ucişi în aceste deosebite locuri se urcă la 3 000. Haiducii se întoarseră cu multă pradă (Türkische und Siebenbürgische Victorien).

Dup-aceea, Mihai-Vodă trimise la mai 6 pe Velicico cu 1300 haiduci la Baba, în Bulgaria, oraş neînchis, bogat şi mare ca de 20 mii case, cele mai multe de meşteri, o bătură şi o cuprinseră şi încărcară 150 care de avuţie dobândită, luând prinşi şi pre mulţi turci însemnaţi, cu muierile şi copiii. Ei şezură acolo trei zile, apoi, dând foc oraşului şi sfarâmându-l, luară calea înapoi spre Dunăre cu toată dobânda; iar turcii se strânseră din toate părţile în numar de 12 mii supt un paşă şi ajunseră pe Velicico cu oastea lui la un loc ce se cheamă Comisul. Haiducii, văzând aceasta, începură a se hărţui zi şi noapte cu duşmanul, până când, văzând că le va fi cu anevoie a scăpa, tăiară pe toţi prinşii, prefăcură în cenuşă tot calabalâcul lor şi prada făcută şi, recomandându-se la Dumnezeu, se aruncară cu furie asupra duşmanului şi mai toţi căzură morţi; dar supt dânşii, în loc, zăcea patru mii turci. [149]

Mihai-Vodă foarte se întristă [150] şi înştiinţă pe prinţul Transilvaniei 14 zile dup-aceea. Acesta atunci se întorsese de la Praga. El sosise în acest oraş în 4 fevruarie şi fu foarte bine primit de toţi domnii curţii. Îndată dup-aceea căzu bolnav greu de lingoare, fiindu-i viaţa în primejdie. Când începu a se însănătoşi, îl duseră la catedrală ca să asculte liturghia. Aci se făcu un cuvânt plin de laude pentru dânsul. Bathori răspunse foarte frumos în limba latinească, asigurând că el va stărui cu statornicie în partida ce luase şi că niciodată nu se va dezlipi de casa Austriei şi de împărăţie, dar că nădăjduia că şi împăratul şi împărăţia nu-l vor părăsi; că e încredinţat că, de i se vor da ajutoarele făgăduite, va dobândi cu sprijinul lui Dumnezeu mai mari biruinţe asupra duşmanului numelui creştinesc decât cele dobândite pân-acum. Împăralul, dându-i apoi o audienţă particulară, îi dete slobozenie a se întoarce, după ce il încărcară de daruri şi făgăduieli. I se făgădui trei mii pedestraşi şi două mii călăreţi, pe care împăratul să-i ţie trei luni cu câte 24 mii scuzi pe lună, de care să dispozeze după plac. Papa îi făgădui 40 mii galbeni pe lună şi însărcină pe Francisco Murio del Monte să strângă pentru dânsul ostaşi în Italia.

După ce îşi luă ziua bună de la împăratul, Sigismund se duse la Viena. În toate părţile fu primit cu aceeaşi fală şi, spre a-l îndatori şi mai mult la urmarea războiului, iezuiţii colegiului Vienei îi făcură un cuvânt în public şi vorbiră de dânsul ca de un al doilea Iosua. Cugeta Bathori să treacă de acolo la Gratz, spre a vizita pe soacră-sa, arhiducesa Maria de Bavaria, când află că în Transilvania secuii, supăraţi căci în dieta din urmă li se luase drepturile ce li se dedese când se porniră împotriva lui Sinan şi întărâtaţi de cardinalul Andrei şi Ştefan Bathoreşti ce se afla proscrişi şi fugari în Polonia, se revoltaseră. Această împrejurare îl făcu a-şi schimba hotărârea şi a porni spre Transilvania. Pân-a nu ajunge el în această ţară, unchiul său, Ştefan Bocskai, potolise răscoala, înecând-o în sânge şi pedepsind pe şefi cu mare cruzime, căznind pe unii, la alţii tăind capul, pe alţii spânzurând şi la alţii taindu-le nasul şi urechile.

Cum sosi în Transilvania, Sigismund îşi adună oastea şi plecă să bată Timişoara (9 iunie); după ce luă două mici cetăţi, Fillack şi Czenad, cu o mare pierdere de turci, la 10 ale lunei iunie izbi Timeşvarul prin trei părţi. Înaintea acestui oraş sosi şi Mihai-Vodă, chemat de Bathori, cu 4 mii luptători şi o mulţime de boieri. Dup-o asediere de zece zile, la sfârşitul lunii, fu izbit de turci şi de tătari, în număr de vro 40 mii, care venise prin Bulgaria în Banat. După o luptă sângeroasă de amândouă părţile, Sigismund fu silit a ridica asedierea, căci nu numai ajutoarele făgăduite de împărat nu sosea, [156] ba încă însuşi trebuia a merge cu douăzeci mii ostaşi spre a se uni cu arhiduca Maximilian, ca să întâmpine puternica oştire turcească ce însuşi sultanul povăţuia în Ungaria, [157] iar Mihai se întoarse spre a-şi apăra ţara.

[modifică] XV

Lala-Mahomet, ce se numise vezir, surghiunindu-se Sinan, murise trei zile dup-aceea şi această întâmplare păru turcilor un semn ceresc ce poruncea d-a numi din nou pe Sinan în locul său.

Astfel acest neîmpăcat duşman al creştinilor fu scos din exil şi din nou, pentru a cincea oară, fu investit cu slujba vezirească. Toată grija lui atunci fu să-şi răzbune ruşinea ce îi făcu creştinii. El avu curajul şi energia să insufle sultanului hotărârea d-a merge însuşi la război, urmând pilda lui Suleiman cel Mare. Armia, poporul, şeicii în predicaţii şi provinţiile de margine în jalbele lor cerea încă aceasta ca singurul mijloc d-a mântui împărăţia. Hotărârea sultanului d-a merge la oaste în primăvară se obştise şi pregătirile de război se făcură cu grabă mare în toată iarna. Sinan întâmpină însă acum un rival în ambiţia lui, pe vechiul său prieten, cumnatul sultanului, Ibraim, fostul caimacam, care, dorind viziratul, spunea de faţă că bătrâneţele fac pe Sinan nevrednic. L-aceste vorbe, furiosul Sinan strigă faţă cu sultanul însuşi: ,,Spune că sunt bătrân şi slăbit; dacă zice aşa Ibraim, iasă cu mine în curte, să ne luptam în suliţi şi în sabie împreună!" şi zicând acestea, apucă pe Ibraim de brâu de-l târa afară din sală. [158]

La începutul primăverii, în minutul când se măgulea cu nădejdea de a-şi răzbuna asupra creştinilor şi d-a se încorona cu lauri noi, crudul arnăut muri într-o mercuri (3 aprilie 1596), zi rea în ochii moslimilor. Acest ministru, de un caracter aspru şi lacom, lăsă avuţii foarte mari, adunate în campaniile sale în Ungaria, Valahia, Georgia şi Iemenul. [159]

Ibraim se numi atunci vizir şi serascher al armiei Ungariei. Trei zile după numirea lui sosiră la Constantinopol cărţile şi solii ătrimişiî de Mihai şi boierii Ţării Româneşti, cerând a face împăciuire. Aceasta era învoirea ce făcuse cu hanul, pe care o trimisese spre întărire la Constantinopol, pân-a nu-şi da tătarul pe faţă viclenia sa. Hogea Seadedin, istoricul ce ne-a fost atât de folos în această scriere, citi aceste corespondenţe în divan în locul lui Reis-Effendi, şi o dispută înfocată se aprinse între muftiul şi hogea. Acesta era de părere ca să primească pacea, dacă Mihai va da pe fiul său drept zălog (otage), şi muftiul Bostansade era împotrivitor, zicând că nu se poate a trata cu Mihai. Fiindcă muftiul se sculă îndată şi ieşi afară, Seadedin se supără, dar îşi luă seama şi, folosindu-se de lipsa protivnicului lui, înduplecă pe Reis-Effendi să facă un răspuns lui Mihai şi boierilor ţării într-un înţeles favoritor, după cum vrea. [160]

Dar aceasta nu sluji de nimic, căci Mihai, cum ştim, neîncrezător acum, după înşelăciunea hanului, refuză d-a mai trata cu turcii. Aceştia însă nu îndrăzniră a-l mai izbi atunci, speriaţi de atâtea învingeri, şi hotărâră a purta războiul în Ungaria, unde însuşi sultanul să meargă. Depărtarea sultanului la oaste era foarte neplăcută mumei lui, veneţianca Baffa, care era sufletul cârmuirei şi făcea pe fiul său să facă toate după placul ei. Hotărând să facă orice numai ca să oprească această depărtare, care putea să slăbească influenţa ei, ea rupse toate legăturile cu credinţa părinţilor ei şi propuse o măcelărire generală a tuturor creştinilor. Aceste comploturi din norocire nu izbutiră. Sultanul se mulţumi a goni din Constantinopol cu ferman pe toţi grecii ne-nsuraţi, punându-le un soroc de trei zile. Sultana mumă (vali- deaua), văzând că a pierdut stăpânirea pe inima fiului său, căută a se folosi de farmecul celei mai frumoase roabe din serai, spre a-l redobândi. Mahomet se părea la început că căzuse în cursă; el răspunse la dezmierdările roabei cu amorul cel mai înfocat; dar când ea deschise gura ca să-l roage să rămâie în Constantinopol, Mahomet, chiar în pat, centru al plăcerilor sale, puse mâna pe cuţit şi ucise fără milă acea jertfă nevinovată a ambiţiei mumă-si, faptă ce dovedeşte mai mult o inima fieroasă, decât curajoasă. El puse apoi de mai înecă câteva femei, supt pretext că n-au ţinut postul; apoi, în 21 iunie (1596), se puse în cale spre Ungaria, însoţit de un alai măreţ şi cu toată oastea, ducând cu dânsul dervişi, femei, icioglani, eunuci, câini de vânătoare şi şoimi. Ambasadorii Francii şi Engliterii primiră poruncă a însoţi pe sultan în această expediţie în contra creştinilor.

[modifică] XVI

Îndată după luarea Graanului, în anul trecut, feldmarşalul împărătesc din Ungaria, Mansfeld, muri (14 august 1595), şi cu dânsul şi disciplina din armia nemţească. Ţăranii din Austria, împovăraţi de despuierile şi jafurile nobililor de o parte şi a trupelor de alta, se adunară între Claus şi râul Ens şi se revoltară. Această revoltă crescu şi se mări foarte şi fu cumplită nu numai nobililor, dar şi împărăţiei. Oştirile ce se trimise în contra lor, nemulţumite căci nu li se plătise simbria, se revoltară şi ele şi începură a prăda oraşele şi satele ce scăpaseră neprădate de ţărani. Aceste întâmplări opriră cursul fericit al izbânzilor în contra turcilor şi câtăva vreme puse Austria într-o anarhie grozavă, de care d-abia scăpă, ajutată de neunirile şi lipsa de disciplină a revoltanţilor. [166]

Îndată ce împăratul înţelese de pregătirile ce turcii fac împotriva Ungariei, trimise solii săi la papa şi la prinţii Europei, rugând să caute a-l ajuta în această primejdie comună a creştinătăţii. [167] Papa se sili din nou a reînsufleţi zelul pentru război, cu totul slăbit, al prinţilor italieni, căută în zadar a face pe spanioli şi francezi a înceta războiul între dânşii şi a întoarce armele către turci, şi, cunoscând ca toată lumea de ce mare folos ar fi Polonia când ar primi a intra în legătura creştină, hotărî a mai face o încercare şi trimise pe cardinalul Henric Caetan în calitate de legat în Polonia, ca să silească, când se va aduna dieta, ca să îndatoreze pe rege şi pe cei mari ai crăiei a-şi uni puterile cu ale împărăţiei. [168] Papa scrise îndeosebi şi crăiesii Poloniei şi puse şi pe arhiducesa Maria di Grazzo, muma ei, şi pe soră-sa, prinţesa Transilvaniei, să-i scrie ca să îndemne pe regele într-această faptă, spre slujba lui Dumnezeu şi în obştescul interes al creştinătăţii. [169] Legatul papei ajunse în Varşovia cu episcopul de Breslaw, ambasador al împăratului, şi, dobândind audienţă de la dietă, îi expuse într-un frumos cuvânt, ce s-a tipărit atunci, misia lui, arătând jertfele ce papa a făcut pentru creştinătate şi datoria polonilor d-a ajuta pe creştini, căci fără dânşii puterile împărăţiei Germaniei întregi nu sunt în stare a sta împotriva puterei celei peste măsură mare a păgânilor. [170] Episcopul ce prezida dieta răspunse că această propunere cere o mare şi coaptă dezbatere. ,,Polonezii, zice un analist contemporan, vroia pace cu duşmanul păcii şi nici o price cu pricinuitorul gâlcevelor." Ura veche şi naturală a polonilor şi mai cu seamă a lui Zamoisky către casa Austriei izbuti şi legatul papei plecă fără a dobândi nimic.

Intrigile Engliterii nu puţin slujiră spre a împiedeca această unire a polonilor cu împăratul în contra turcilor. Ambasadorul englez, ce sosise în iarna aceea în Constantinopol, răspândise vestea că misia lui este d-a uni pe turci şi poloni în contra voievozilor Ţării Româneşti şi Transilvaniei. Simpatii însă şi ajutoare dintr-altă parte veni a încuraja pe creştini în războiul greu ce purta. Ţarul muscalilor, Fedor I, şi şahul perşilor trimiseră ambasadori la Praga de încheiară alianţă cu împăratul în contra turcilor, şi vro câteva cete de ecosezi vin pe la Dantzig în Transilvania, spre a lua parte la război; şi deputaţi din partea popoarelor din Herţegovina şi alte locuri supuse turcilor reclamă în zadar ajutoare de la împăratul spre a se revolta.

[modifică] XVII

În vremea aceasta, sultanul, cu două sute mii oameni şi 300 tunuri mari şi mici, sosise la Belgrad şi d-acolo merse la Buda, unde ajunse în 2 sept. [176] Înapoia lui, Mihai izbea ariergarda şi răpea proviziile oştirei. El cuprinsese (august) pe Dunăre 6 corăbii mari încărcate de muniţii, ce ăseî ducea la Belgrad, omorâse 1200 turci ce le însoţea, luase tot ce era în corăbii şi pe dânsele le dete afund. [177] Cu puţine zile mai înainte, la 16/26 iulie, trimisese Mihai-Vodă o seamă de oşti alese ca să ia Vidinul, punându-le cap pre aga Farcaşiu. Românii trecură Dunărea pre la Sdegla. Turcii însa le prinse de veste şi, adunându-se în mare număr, nu ieşiră să se lovească de faţă, ci se ascunseră de făcură meşteşug. Aşa, mergând oştile lui Mihai-Vodă fără teamă, turcii le lovi de faţă şi fără veste şi, după un război tare ce ţinu multă vreme, biruiră turcii pe ai noştri şi câţi fură călări printr-înşii scăpară câte ceva, însă puţinei, iar pedestraşii pieriră cu totul. [178]Această pierdere scârbi tare pe Mihai-Vodă şi, văzându-se în lipsă de soldaţi, ţara fiind foarte despopulată, trimise prin ţări streine să strângă în leafă voinici viteji şi aduse o seamă de leşi şi cazaci şi altfel de oameni care îi era de folos. [179]

Iar sultanul, de la Buda, merse de tăbărî inaintea cetăţii Erlau, la 21 sept., a cărei izbire se hotărâse într-un sfat de război. După ce sultanul, potrivit unei porunci (précepte) a Coranului, somă garnizoana d-a îmbrăţişa islamismul şi d-a preda cetatea, începu asedia şi, după şapte zile, capitulă; cetăţuia nu întârzie a urma această pildă.

Puţină vreme după această importantă cuprindere, Geafer-Paşa întâlni în câmpia Keresztes armia creştină, comandată de arhiduca Maximilian şi prinţul Sigismund al Transilvaniei; sosiţi prea târziu spre a scăpa Erlauălî, ei vrură încai să-şi răzbune printr-o biruinţă de pierderea acestui oraş. Trei lupte aproape una de alta se făcură şi, în cea din urmă, otomanii, cu toată îndărătnica lor împotrivire, fură respinşi şi pierdură vro mie oameni şi 40 tunuri. Această neizbândă mai crescu dorinţa ce de mai multă vreme arăta sultanul Mahomed d-a se întoarce la Constantinopol. În sfatul ce se ţinu pentru aceasta, se hotărî, după părerea lui Hogea Seadedin, că fiinţa de faţă a padişahului era trebuincioasă spre a îmbărbăta pe ostaşi. În 26 oct., nemţii şi ungurii izbesc trupul de armată unde se afla sultanul, care se trase supt cortul lui Ionis-Bei, capul mutefericalilor, aşezat în dosul bagajelor. Bătălia era acum pierdută pentru otomani, artileria lor era în puterea duşmanului, corturile sultanului era în jaf şi oamenii casei sale nu stăvilea lăcomia biruitorilor, fără numai cu o nefolositoare împotrivire, când o izbire făcuta la timp de vizirul Djigala, care era pus la pândă, puse neorânduială (embuscade) între creştini şi le smulse biruinţa: cincizeci mii oameni supt paloşul musulmanilor sau în mocirlă. Djigala, căruia sultanul îi era dator izbânda, fu numit mare vizir în locul lui Ibrahim-Paşa. [180]

*

Spun că mai mult de 50 mii creştini pieriră în baltă sau de sabia tătarilor, iar turci numai 20 mii. Zece mii galbeni în aur şi 97 tunuri fură prada biruitorilor în această bătălie, ce analiştii lor aseamănă cu cea de la Mohaci şi de la Cialdiran. ,,Astfel fu, zice Sacy, această bătălie de la Keresztes, pe care creştinii o câştigară prin curajul lor şi o pierdură prin lăcomia lor; pildă îngrozitoare, care arată generalilor că vitejia poate izbândi a dobândi foloase, dar că numai disciplina le poate păstra." Dup-această învingere strălucită, sultanul se întoarse la Constantinopol.

[modifică] XVIII

Când turcii de pe margine văzura trecerea sultanului cu atâta oştire asupra Ungariei, începură a se semeţi şi a ieşi în Ţara Românească pe marginea Dunării, şi prinseră a prăda şi robi. Mihai-Vodă îşi strânse

Ambele armate protivnice se întâlniră atunci în preajma acestei cetăţi, în câmpia numită Keresztes, unde râul Cincia se varsă în bălţi, pân-a nu se uni cu Tisa; după o luptă înverşunată de trei zile (23, 24 şi 25 oct. 1596), oastea creştină câştigă bătălia, în ziua de 26 oct.; 109 tunuri căzură în mâinile lor; turcii era scoşi din tabăra lor şi puşi în fugă. Izbânda era acum a creştinilor, dar, din nenorocire, nu ştiură a se cumpăta şi, călcând porunca lui Maximilian d-a nu jefui, se aruncară pe corturile sultanului în neorânduială, strigând biruinţă. Atunci paşa Cicală, care era la ariergardă, văzând netocmeala creştinilor, îi izbi cu călărimea sa, în minutul când nemţii şi ungurii înfigea steagul crucei şi dănţuia în triumf împrejurul acelei bogate prade. În mai puţin de o giumătate de ceas el împinse în baltă călărimea creştină, care trecu peste pedestrime şi fu şi ea nimicnicită. 0 groază panică cuprinse armata creştină; ea se împrăştie în toate părţile, fiecare ostaş fugind încotro vedea cu ochii, fără sa ştie unde. Maximilian fugi spre Casovia, Sigismund Bathori spre hotarul ţării sale" atunci oştile şi, după sărbătoarea Sf. Mihail, purcese cu 2 mii oameni asupra turcilor. Mergând prin ţară, domnul întâlni o seamă de turci pre apa Teleormanului, robind şi stricând ţara; el îi izbi şi îi prinse pre toţi vii, apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu şi o arse. Dup-aceea trecu Dunărea şi izbi cetatea Nicopolul, în 12 noiemvrie, ucise pe toţi turcii ce îi stătură împotrivă, cuprinse un bulevard, cel mai însemnat, pe care îl asemănă cu pământul, şi pe însăşi cetăţuie era sa cuprinză, când află vestea nenorocitei bătălii de la Keresztes, [186]care îl întristă foarte. Sangiacul Nicopolului, ce era închis în cetate, trimise atunci domnului stofe ţesute cu aur şi argint, samururi frumoase, zece cai cu harşale de argint, rugându-l să lase de a mai bate cetatea şi a nu mai întărâta mânia sultanului, care, acum biruitor, se întoarce din Ungaria şi se aşteaptă la Sofia. Paşa încă se făgăduia că va mijloci ca Mihai să-şi aibă pacea de la turci şi ca sultanul să-l recunoască pe el şi fiul său de domn moştenitor al Ţării Româneşti. Domnul căta mult mai puţin la aceste făgăduieli frumoase, cât la puterea zidurilor cetăţii şi la vestea întoarcerii sultanului, care putea năvăli asupră-i. Se prefăcu dar că e înduplecat de sfaturile sangiacului, primi cererea sa şi, ridicându-se de acolo, unde zăbovise 5 zile, trecu Dunărea. [187] Domnul trecuse râul în ţară într-o dimineaţă, la răsăritul soarelui, şi, însoţit numai de 6 inşi din căpetenii, apucase fără grijă înainte, urmat într-o lungă depărtare de 50 călăreţi şi, în sfârşit, mai departe încă, venea toată oastea după rânduiala ei. Astfel mergând în cale, domnul şi cu soţii lui întâlniră doi turci pe care îi prinseră şi aflară de la dânşii că fac parte dintr-o bandă de 500 turci, care bântuie satele acelui judeţ arzând şi jefuind, şi că această ceată nu e departe. Cum află aceasta, viteazul domn se repede iute cu cei 6 soţi ai săi către acei cinci sute turci, îi ajunge şi îi izbeşte furios. Spun că omorî paisprezece inşi cu mâna lui, până când apucă de îi veni ajutor din oaste, de-i prinse pe toţi câţi scăpară de moarte. După această faptă de o semeaţă şi de o nesocotită vitejie, eroul se duse la Târgovişte, spre a se odihni şi a se bucura în pace de triumfurile sale. [188]

[modifică] XIX

Dar intrigile şi vicleniile ticăloşilur boieri ai ţării nu-l lăsă în repaus multe zile şi a îngriji de treburile ţării. În cele dintâi zile ale lui dechemvrie, potrivit făgăduielilor şi învoielei făcute cu sangiacul Nicopolului, sultanul se grăbi a trimite lui Mihai o deputaţie de 20 inşi, cu steag roşu, spre semn de pace. [189] Boierii, duşmani ai domnului, se folosiră îndată d-aceasta, spre a învinovăţi pe Mihai-Vodă către prinţul Transilvaniei, cum că ar fi hotărât a se trage din legătura cu dânsul şi cu creştinii, spre a se lega cu turcii. Bathori, slab de minte şi bănuitor, adună îndată sfetnicii săi spre a se chibzui despre ceea ce trebuie a face în aceste împrejurări, cu atât mai grele că el nu era în stare a ataca de faţă pe Mihai. Acesta află bănuielile ce boierii băgaseră în capul lui Bathori şi toată intriga ţesută spre pierzarea lui, şi îndată înştiinţă pe acesta că, întărit prin nevinovăţia sa, el a hotărât să meargă în capitala lui să-l întâlnească numai cu o mică suită şi nădăjduieşte că va da de minciună pe cei ce l-au pârât şi îi va arăta că e credincios jurămintelor sale. Această hotărâre îndrăzneaţă a lui Mihai înmărmuri pe duşmanii lui şi ridică de pe inima lui Bathori toată bănuiala. [190]

Mihai lăsă supt îngrijire şi pază pe deputaţia sultanului până la întoarcerea sa. Apoi, luând cu dânsul pre Mihalcea banul, Radul Buzescul şi puţini alţi boieri, porni în Transilvania şi ajunse la Belgrad în 30 ale lui dechemvrie. Bathori îi trimisese înainte pe secretarul său de stat, Pangratie Senyei, cu 40 trăsuri de paradă şi o mulţime de nobili; el însuşi îi ieşi înainte cu un sfert de leugă din oraş, linguşindu-l cât putu cu dragostea. Astfel, cu cea mai mare pompă fu primit Mihai-Vodă în capitala prinţilor Transilvaniei. A doua zi, în cea din urmă zi a lui dechemvrie, Bathori trimise o seamă de călăreţi lui Mihai-Vodă, ca să-l însoţească la curtea sa. Acolo, de faţă cu cei mai de căpetenie domni ai ţării Ardealului şi cu nunciul papei, ambii domni vorbiră ca la două ceasuri; pe urmă Mihai-Vodă fu dus cu multă cinste la casa sa, gătindu-se Bathori a-l ospăta a doua zi cu toată fala cuvenită unui asemenea domn. În ziua cea dintâi a anului nou, Mihai-Vodă se duse cu multă solemnitate la biserică, pe urmă merse la prinţul Transilvaniei, care îl ospătă măreţ, şi la patru ceasuri se întoarse la cvartirul său. În 2 ianuarie, voievodul fu ospătat la casa cancelarului Iojica, unde banchetul ţinu până la 7 ceasuri seara.

În 3 ianuarie, ofiţerii şi pajii prinţului Transilvaniei aduseră la Mihai-Vodă, din partea lui Bathori, şase pahare mari de aur smălţuite, un ibric şi un lighean de argint. Oamenii domnului fură asemenea trataţi după obrazul fiecăruia. Mihai-Vodă trimise şi el prinţului Bathori daruri frumoase, ce sta în vreo câteva blăni de mult preţ şi haine bogate, o blană de samur şi haine ţesute cu aur, ce fură primite cu aceeaşi bunăvoinţă cu care fură trimise.

În 5 ianuarie, Mihai-Vodă merse de îşi luă ziua bună de la Bathori, spre a se întoarce în ţară. [196] Atunci Bathori făcu cunoscut lui MihaiVodă: că inima lui e foarte amărâtă, căci autoritatea papei şi făgăduielile ce a dat împăratului îi leagă mâinile şi nu-l lasă a-şi lua satisfacţia şi răzbunarea ce i se cuvine despre poloni; că Polonia nu numai că e hotărâtă a ţine supt protecţia ei pe Moldavia, dar încă voieşte a o întinde şi asupra Valahiei; că împăratul nu-i dă ajutoarele făgăduite în bani şi oameni şi astfel ei se află în nevoia sau de a se ruina cu totul, sau de a face pace cu turcii; că într-o asemenea poziţie şi ostenit de atâtea griji ale puterii, a hotărât a abdica şi a-şi lăsa ţara în stapânirea Austriei, după tratatul încheiat cu această putere la... ianuarie 1595; că spre acest sfârşit pleacă la Praga spre a negocia. [197] Mihai, care vru să ia parte la acele deliberaţii şi negociaţii, arată lui Sigismund că doreşte şi el a trimite un sol la Praga. Spre acest sfârşit, lăsă lângă Bathori pe banul Mihalcea, ca să-l însoţească la Praga. [198] El zise lui Sigismund şi însărcină şi pe solul său d-a spune împăratului Rodolf II că el va sta mijlocitor, de va voi să facă pace cu Poarta, îl va ajuta, de va voi război. Dar că în acest din urmă caz arată împăratului ca nu cumva să-l mai înceapă până nu va uni puterile tuturor prinţilor creştini; că atunci trebuie a izbi deodată şi cu toţii împreună şi că astfel e sigur de biruinţă. [199]

Dup-aceea Mihai-Vodă se întoarse în ţara Românească, şi Bathori, însoţit de banul Mihalcea, plecă spre Praga cu 40 trăsuri, unde ajunse în 17 fevruarie (1597), fiind primit şi tratat cu mare fală şi cinste în toată călătoria sa prin staturile Austriei.

[modifică] XX

Îndată ce Mihai-Vodă se întoarse în capitala ţării, asemănat cu înţelegerea ce avusese cu Bathori, chemă pe ceauşul turcesc ce îl aştepta, primi de faţă steagul de pace ce îi adusese din partea sultanului şi îi dete un răspuns mulţumitor, aşezând astfel pace cu turcii. Această pace fu cu atât mai mult în nevoie a o primi atunci, că aflase că o armie puternică se aduna la Sofia, gata a năvăli în Ţara Românească şi că acum Transilvania, ca şi împărăţia, nu se îndemâna a-i sta în ajutor. [200] Această pace nu era alt decât o încetare a vrăjmăşii (ostilităţi) şi n-avea nici un caracter definitiv. Astfel, supt umbra acestei păci, Mihai căută a se pregăti pentru război. El se înţelesese cu Bathori ca acesta să dobândească ajutoare de la împărat şi cu pregătirile ce va face şi el, să năvălească împreună în Turcia, siguri că multe popoară creştine se vor ridica la vederea stindardelor lor. Într-adevăr, Mihai, prin agenţii săi, şi mai cu seamă prin vestea vitejiei şi a triumfurilor sale, pregătise popoarele supuse turcilor spre a scutura greul şi ruşinatul jug ce le apăsa. Un complot întins în toată Turcia, al cărui cap era episcopul de la Târnova, se formase. Sârbii şi bulgarii se făgădui lui Mihai că, îndată ce va trece Dunărea, se vor ridica cu toţii din toate părţile, vor tăia toate garnizoanele turceşti, îi vor da Sofia în mână şi îl vor trece Balcanul. Mihai începu cu multă activitate a se găti de oaste; el începu a strânge oameni de ţară la oaste şi începu a chema în leafă oştiri streine, după obiceiul de atunci. Din nenorocire, Ieremia-Vodă din Moldova, duşman al creştinilor şi partizan al turcilor, nu numai că deschise calea tătarilor prin ţara sa, dar încă se opuse la trecerea a 6 mii cazaci ce venea în slujba lui Mihai. Dintr-altă parte, Sigismund Bathori câştigă numai făgăduieli mari, dar nici bani, nici oştiri de la împărat. Astfel creştinii nu putură fi gata la vreme şi turcii, care nu se amăgea asupra gândurilor ostile ale lui Mihai, [206] descoperiră complotul bulgarilor, şi episcopul de la Târnova, împreună cu mulţi alţii, fură prinşi, chinuiţi groaznic şi tăiaţi în bucăţi. [207] Zece mii sârbi atunci, desperaţi, vor să se scoale; în iunie trimit soli lui Mihai-Vodă, numindu-l cap al lor şi făgăduindu-i că vor cuprinde cetatea Vasiţa şi Gladova şi că nu vor cruţa nici sângele, nici viaţa lor pentru dânsul şi pentru a scutura acel trist jug al barbarilor împilători. Mihai-Vodă le raspunse să mai aştepte câtva, până să vie o ocazie mai priincioasă, care să înlesnească mai mult izbutirea unei aşa de primejdioase întreprinderi. Deşi acest plan de izbire asupra turcilor se nimicnici deocamdată, Mihai îşi urmă pregătirile sale. La începutul lui iulie (1597) el făcu căutare armiei sale, care era de 15 mii oameni, şi dete de fiecare ostaş câte 5 talere. El mai aştepta încă 6 mii ostaşi silezieni, trimişi în ajutor de împărat. Tot în acea lună, Henric Lesota, un ofiţer al împăratului, sosi în Târgovişte ca să plătească, în numele stăpânului său, leafa pe toată luna la patru mii aleşi călăreţi d-ai lui Mihai-Vodă. [208]

[modifică] XXI

Văzând greutăţile ce întâmpina din partea aliaţilor săi ca să facă o expediţie puternică şi serioasă în contra turcilor, Mihai-Vodă se încredinţă că nu va izbuti nimic în contra turcilor câtă vreme nu va fi destul de tare spre a se lupta singur cu dânşii, fără a mai năzui la ajutor strein, care când nu vine, când trebuie a-l cumpăra cu jertfe scumpe, după cum i se întâmplase cu Bathori. El se încredinţă că o naţie, spre a câştiga şi a-şi păstra independenţa, trebuie s-o puie supt ocrotirea puterii sale, iar nu a streinului, oricât de blând şi dulce s-ar arăta. El căută dar care sunt elementele de putere ale patriei lui şi nu-i fu cu anevoie a le găsi.

Potopul de naţii barbare şi furtunele veacurilor ce trecuseră peste pământul vechei Dacii, de la descălecarea lui de romani, nu-l putură deşărta de aceşti locuitori, care prinsese rădăcină puternică şi adânc înfiptă aci. Românii se păstrară dar în toată întinderea Daciei, cu limba, cu obiceiurile străbune, cu caracterul lor naţional, fără a se împestriţa cu alte neamuri streine; ăînî Valahia şi Moldova se păstrară locuitorii în cea mai mare omogenitate; în Transilvania însă, pe alocurea, se aşezară, în puţin număr, secui, saşi şi unguri, precum şi sârbi în Banat, dar în toate locurile majoritatea era români. Timpul viforos al veacului de mijloc împărţise pământul românesc în trei ţări: Transilvania cu Banatul, Moldova şi Ţara Românească; dar în inimile tuturor românilor rămase neştearsă tradiţia unui trai comun şi dorinţa de a-l înfiinţa din nou. În acele timpuri grele a năvălirei barbarilor, în două rânduri Moldova şi Ţara Românească se pustiiră, locuitorii trăgându-se la munte şi în Ardeal, de unde, când barbarii deşertară locurile, ei se reîntoarseră supt domnii lor la vechile lor vetre. Dar multă vreme încă, până la 1467, domnii Ţării Româneşti păstrară stapânire peste ducaturile Omlaşului, Făgăraşului şi Rodna în Transilvania, precum şi domnul Moldovei stăpâni mai multă vreme ducatul Maramureşului. Întâmplările păstraseră aceste ţări, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, singure, izolate, slobode, între Împărăţia Turcească, Ungaria şi Polonia, care toate ameninţa cotropirea lor. Era dar firesc lucru ca orice voievod din aceste trei ţări ăceî se simţea în putere să caute a le uni într-un stat şi astfel a reîntemeia vechiul regat al Daciei. Dacă vedem această idee intrând adesea în capul domnilor ungureşti din Ardeal, cu atât mai mult ea trebui să intre în capul acelor mari voievozi români care se inspirară de simtimentul naţional şi personificară individualitatea naţională a românilor. Naţionalitatea, deşi nu avea atunci acel caracter mintos şi ideal ce a dobândit în zilele noastre, dar era mult mai întinsă şi mai puternică ca simtiment. Toţi istoricii Veacului de mijloc se miră de puterea cu care românii îşi păstrează obiceiele romane şi simtimentele lor naţionale, trăind în mijlocul barbarilor, fără a se amesteca cu dânşii. ,,Ţin ei, zice Tomasi, autor contemporan al lui Mihai-Vodă, de ocară numirea de valah, nevrând a fi chemaţi altfel decât români, glorificându-se (laudându-se) că se trag din romani." [209]

Mircea cel Bâtrân fu cel dintâi domn român care se luptă pentru unitatea naţională. Vru să cuprinză Transilvania şi aţâţă un război cu Sigismund, regele Ungariei, ce dete pas turcilor a intra în mijloc şi sili pe Mircea, la 1393, de a se declara vasal al lui Baiazid. Apoi Mircea îşi întoarse armele asupra acestuia şi, după ce cuprinde Moldova şi o răpeşte de la Iuga-Vodă, reclamă moştenirea împărăţiei româno-bulgare de la turci şi îşi întinde stăpânirea până în Balcani. [210] Dar isprava acestor silinţe ale marelui Mircea fu până la urmă întemeierea suzeranităţii turceşti asupra ţării.

Ştefan cel Mare al Moldovii calcă pe pasurile lui, cuprinde Ţara Românească, pe care n-o poate ţinea, şi trage prin aceasta asupra-i furia turcilor. Apoi dobândeşte de la învinsul său de la Baia, vestitul rege român al Ungariei, Matei Corvin, în proprietate Cetatea de Baltă şi Ciceiul din Transilvania. Acest dar mai târziu sileşte pe un urmaş din osul lui, pe Petru Rareş, a se amesteca în treburile Transilvaniei şi a vroi a cuprinde această ţară, şi cade şi el jertfă acestei ambiţii naţionale. Dar cu cât această idee dobândea martiri mai mari, cu cât costisea mai mult pe români, cu atâta, după caracterul lor stăruitor, ţinea ei la dânsa. În zilele lui Despot-Vodă (1572) în Moldova, acest zvânturatic de geniu, trei îngeri, se zicea în popor, s-a arătat domnului în vis în dimineaţa Crăciunului, cu coroane de aur, proorocind că el va stăpâni curând peste Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Marea idee a unităţii naţionale era dar pe acele vremi un simtiment popular. În ochii poporului, ea era aceea ce e astăzi un drept şi o datorie, singurul mijloc d-a se mântui de supt stăpânirea streinilor, d-a intra în întregimea drepturilor sale naţionale şi d-a le păstra nevătămate de bântuirea duşmanilor. Spre a o realiza, ce trebuia oare? O sabie românească puternică. Românii acum găsise aceasta. În capul Ţării Româneşti sta un domn român tânăr, îndrăzneţ, ambiţios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejeşti, vestit şi meşter în razboaie. El se inspiră de simtimentul naţiei, se aprinse de această idee a regeneraţiei naţionale şi, cu puternica lui voinţă, hotărî a nu pregeta până la moarte, întru îndeplinirea ei. Împrejurările politice îi fură favoritoare şi deschidea un câmp întins la îndrăzneţele sale proiecte.

[modifică] XXII

Mahinaţiile şi intrigile de atâta vreme pregătite de curtea Austriei aduseră isprava lor. Sigismund Bathori, povăţuit de duhovnicul său, iezuitul Carilio, şi de Silvio Piccolomini, amândoi vânduţi Curţii Austriei, fu târât spre Praga, cum ştim, unde ajunse în 17 fevruarie. Acolo, după o primire strălucită, care era pregătită, împăratul, în numele craiului Spaniei, îi dete ordinul Mielul de aur, ce atâta îl dorise; zădărnicia acestui prinţ uşure la minte fu foarte măgulită şi fu plecat a asculta aceea ce îi insufla partizanii Austriei. În conferinţele ce se deschise, Bathori propuse că, de vreme ce neputinţa lui fizică nu-l iartă a avea moştenitori, voieşte a se lepăda de acum de stăpânirea Transilvaniei şi a o da Austriei. Împăratul, învăţat de ai săi a fi viclean, se prefăcu mai întâi a se mira de această propunere şi a n-o primi; dar se îmblânzi îndată şi se încheie cu Bathori aceste condiţii: ca împăratul să-i dea, pe viaţă, în schimb pentru Transilvania, ducatele Oppeln şi Ratibor din Silezia; ca să-i dea încă pe tot anul o pensie de 50 mii scuzi de aur, plătiţi la Veneţia, la Roma sau la Genua; că, fiindcă are de gând a se călugări, să urmeze despărţire între el şi soţia lui, care va păstra titlu de princesă a Transilvaniei; că de va intra în ordinile bisericeşti, să i se dea un venit în vro monastire şi să mijlocească la papa spre a-l face cardinal; că, în orice vreme şi caz, împăratul să-i dea titlu de preastrălucit. Departându-se de Praga, Bathori hotărî cu împăratul ziua în care acesta să trimiţă ambasadori la dietă, ca să primească stăpânirea Transilvaniei, după care faptă apoi, arhiduca Maximilian, fratele împăratului, să fie trimis spre a cârmui ţara. După încheierea acestor capete care se hotărâse a fi ţinute secrete, Sigismund Bathori se întoarse în Transilvania şi îndată convocă staturile la Alba-Iulia pentru 17 aprilie, unde ceru cheltuieli pentru război, care i se şi decretă. Dar vorba se răspândise de oarecare învoieli făcute între Sigismund şi împăratul; şi, deşi staturile nu ştia desigur felul acelor învoieli, dar le bănuia şi începură a se plânge cu oţerime că de două ori Sigismund, fără învoirea ţării, se dusese la împăratul. Toţi se aduna şi îşi împărtăşea în taină temerile lor, căci nu îndrăznea a se aduna şi a vorbi de faţă, spăimântaţi fiind de păţirea nobililor din anul 1594. Îşi aducea aminte suferirile ce ţara păţise de la nemţi în zilele lui Ferdinand şi nu se îndoia că, de va cădea iar supt jugul ălorî, va păţi acum şi mai rău. Sigismund însă, nesocotind şi dieta şi drepturile ţării, se purta în toate după placul lui, [216] sau mai bine după cum îi şoptea iezuiţii vânduţi Austriei, ce îl încunjură. După sfalul lui Carilio [217] şi a partizanilor Austriei, trimise în 27 sept. pe Ştefan Iojica să asedieze Timişoara, dar, din pricina ploilor, fu silit a lăsa cetatea, în 17 noiemvrie, şi a se întoarce în Ardeal [218]

[modifică] XXIII

Cătând însă la caracterul uşure şi nestatornic a lui Sigismund, nimeni nu era sigur despre ceea ce va face până la urmă. Aci se arăta că să căieşte de cele încheiate cu împăratul şi declara că, de nu se vor împlini făgăduielile de ajutor ce i se făcuse, va strica toate îndatoririle sale [219] şi va face pace cu turcii, aceea ce sperie atât pe curtea Austriei, încât îi trimise o solie nouă, pe episcopul de Agriea, baronul Adangelo Popel-Brun, împreună cu contele Sigismund della Torre, spre a-l linişti şi a-l păstra în aplecarea către Austria. [220] Aci se lasă cu totul de urma după sfaturile vătămătoare ale iezuiţilor. Apoi, temându-se că unirea celor mai însemnaţi ai ţării să nu fie o stavilă neînvinsă planului lui d-a închina ţara Austriei, căută în mintea lui, în veci tulburată, mijloacele d-a împiedeca acea unire. Spre acest sfârşit scrise într-o zi lui Gaspar Corniş: ,,Iată voinţa mea: când voi ieşi din Transilvania, tu să nu laşi domnia la nimeni altul, ci s-o iei pe seama ta; pentru aceea te-am făcut cap peste armiile ţării". Într-altă zi luă deoparte pe unchiu-său Ştefan Bocksai şi îi zise: ,,Te sfătuiesc, de îţi trebuie domnia Ardealului, să nu laşi să ţi-o ia oarecare român" (dând a inţelege pe Iojica). Apoi propune domnia lui Iojica chiar.

Ştefan Iojica, cancelarul Transilvaniei, era român. Meritul său singur îl ridicase din pulbere în cea mai însemnată slujbă a ţării. D-abia intrat în vârsta bărbătească, Iojica avea minte sănătoasă, împodobită cu multă învăţătură înaltă, iscusită, vioaie, ambiţioasă de mărime (putere) şi de fapte mari şi lăudate. El dobândise atâta influenţă asupra tânărului şi fără de experienţă prinţ, încât se putea zice într-adevar că el era adevăratul stăpân al ţării. Învăţătura şi limbuţia lui îl făcea de unea favorul şi dragostea tuturor. El ajunse într-o poziţie înaltă, încât cei mai mari domni ai Transilvaniei privea ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune şi jertfire, favorul şi creditul său. Astfel Sigismund puse în rivalitate pe câtetrei aceşti bărbaţi puternici şi aruncă între dânşii seminţele dihoniei şi a vrăjmăşiei. Obicinuit de demult a semăna vrajbă între curtezanii săi, în acest minut, încă mai mult, el nu se credea în siguranţă decât văzând pe toţi ceilalţi a nu se încrede unii într-alţii. Dar Iojica priveghea cu luare-aminte la toate gândurile prinţului. Îl încuraja în hotărârea d-a părăsi tronul, dar îi zicea a nu-l lăsa pe mâna nemţilor, dar a i-l da lui. El îndrăzni în public a se arăta ca candidat la tron şi a căuta a dobândi voturile poporului. El zicea sau punea pe prietenii săi să zică că curajul şi cinstea lui îl făcuse a merita acest post înalt la întâmplarea abdicaţiei lui Sigismund. Îndrăzneala şi influenţa ce avea în ţară nimicnicise nădejdile tuturor compeţitorilor săi. Bathori, într-un moment de căinţă, încheie cu dânsul o învoială asemenea celeia ce încheiase, la 1594, cu Baltazar Bathori.

El porneşte la Poartă un trimis secret ca să ceară să se trimiţă, după obicei, lui Iojica, întăriea domniei Transilvaniei prin steag şi buzdugan. Dup-aceea, ca lucru mai sigur să izbândească, Iojica, prin înţelegere cu Sigismund, scrise la vice-craiul de la Casovia, ca nici el, nici cezarul să nu se grăbească d-a intra sau d-a trimite comisari în Transilvania, căci nu s-a hotărât pân-acum nimic despre ieşirea prinţului Sigismund din Transilvania şi staturile ţării nu vor ca Transilvania să cază în mâini streine. Aceste scrisori, trimise de Iojica, vicecraiul le expediază îndată la împăratul, care se hotărî atunci a trimite fără pierdere de vreme în Transilvania pe arhiduca Maximilian; şi până a se găti acesta de drum, numi trei comisari ai săi ca să meargă înainte să îndatoreze pe Sigismund a se ţine de învoiala făcută şi a le preda în mână guvernul ţării. Comisarii numiţi era Ştefan Zuchaia, episcop de Vacia, Francisc Nadazdi şi Bartolomeu Petz, consilier de război; dar fiindcă Nadazdi îşi ceru iertăciune a nu primi, fiind bolnav, se numi în locu-i Nicolae Istvanfi, vicepalatin al Ungariei, autor mai pe urmă a mult lăudatei istorii a acelor timpuri, care ne fuse mult de folos şi lui îi câştigă măgulitoarea numire de Tite-Live al Ungariei.

[modifică] XXIV

În vremea aceasta Mihai-Vodă — văzând că Sigismund, de temerea turcilor, umblă să-şi dea ţara împăratului şi că caută a se împăca cu turcii; [226] că împăratul însuşi, desperat de o nouă şi mai îngrozitoare revoltă a ţăranilor, umbla a se împăciui cu turcii, speriaţi şi ei de revolta ienicerilor, şi, puţin dup-aceea, deschidea conferinţe de pace la Weizen [227] — gândi şi el a căuta a încheia o pace hotărâtoare cu turcii, pace ce îl va lăsa slobod a lucra la planul ce îşi închipuise în mintea lui. El primi bine pe Hali-Massar-Ceauş, ce veni la dânsul în vara acelui an, 1597, din partea sultanului, ce se spăimântase de pregătirile ce auzise că face Mihai-Vodă. Pricinile care silea pe sultan a face pace ăerauî două: revolta ostaşilor, lipsa şi foametea. [228] Desele răscoale ale ienicerilor la Constantinopol opri pe turci d-a întreprinde ceva însemnat în acest an (1597). [229] Solul aduse domnului din partea sultanului scrisori şi feluri de făgăduieli măgulitoare, unde, cu vorbe dulci, i se arăta că sultanul nu a vrut a-i porunci, ci l-a rugat şi îl roagă d-a se face prieten al său, că îi făgăduieşte că tătarii nu vor mai încerca a trece prin Ţara Românească, numai Mihai să se unească cu turcii împotriva creştinilor, sigur fiind că, de vor fi comandaţi de un general viteaz ca dânsul, turcii vor fi nebiruiţi. Mihai-Vodă răspunse că primeşte pace şi prieteşug cu turcii, dar că niciodată nu va lupta cu dânşii împotriva creştinilor, că tot ce poate făgădui este d-a sta neutru. [230] Sultanul fu foarte vesel şi de această ispravă, la care nu se aşteptase, şi îndată, după povaţa lui Ibraim-Paşa Vezirul, se grăbi a trimite o ambasadă mai strălucită decât toate cele trecute. Ţăranii din Austria — călcaţi (foulés) prin trecerea necurmată a oştilor şi aruncaţi în desperaţie de garnizoane, care, supt pricinuire că nu li se plăteşte (li se mănâncă lefele de capi), jefuia în toate părţile — care se ridicaseră în celălalt an, se revoltară cu totul în acest an (1597), punând în capul lor pe unul dintr-înşii numit George Bruner. Ei se plângea între altele că, fiind împovăraţi de biruri şi reduşi în robie de nobleţe, nu mai era în stare a suferi aceste jefuiri şi că ei nu puteau nici să muncească, nici să semene pământurile, de vreme ce îi lua mereu de la munca lor; că după ce da stăpânilor a treia parte din toate productele, apoi era şi expuşi la prada soldaţilor. Ei adăoga că nu stau împotrivă a plăti dăjdiile pentru războiul cu turcii, la care gata sunt să meargă înşuşi, însoţind pe stăpânii lor.

Aceste plângeri nefiind ascultate, revolta se destinse cu furia răzbunării multă vreme înăbuşită. Oştirea împăratului fu silită a lăsa pe turci doparte, spre a îneca cu greu şi c-o luptă lungă dreapta sculare a bieţilor ţărani.

În 13 august (1597), sosiră în Bucureşti doi ceauşi, solii sultanului, aducând pentru Mihai-Vodă şi fiul său Pătraşcu, atunci în vârstă de 13 ani, un firman de domnie pe viaţă — necerând decât jumătate tributul ce plătea domnii mai nainte — o lance şi un buzdugan, semnele puterei, şi alte multe daruri de mare preţ, scoase din hasnaua împărătească: douăzeci caftane ţesute cu fir de aur, sabie cu teacă de aur împodobite cu pietre scumpe, un surguci lucrat cu mare măiestrie, împodobit cu briliante, rubine şi mărgăritare, o coroană de diamante, cai împărăteşti cu harşale şi frâne aurite şi altele.

Mihai primi pe soli cu mare cinste, ieşind întru întâmpinarea lor cu multă fală şi pompă domnească, căci ,,mult îl prindea domnia", zice un contemporan. Solii i se închinară şi îl salutară cu vorbe dulci şi cu hainele de aur împărăteşti l-au înveşmântat, cu sabia strălucită l-au încins şi coroană încă i-au dat să poarte. Domnul făcu asemenea mare cinste solilor, îi puse a şedea lângă dânsul, porunci d-aduse caftane de-i înveşmântă, precum şi alte daruri multe le făcu; apoi, ospătându-i frumos şi dăruindu-i, îi trimise înapoi.

Cu încheierea acestei păci cu turcul, încheie şi Walther interesanta biografie ce ne-a lăsat despre Mihai-Vodă şi pleacă la Constantinopol. El petrecuse câtăva vreme în Ţara Românească, chemat fiind a îngriji de învăţătura lui Pătraşcu, feciorul cel mare al lui Mihai. În ziua de Sf. Petre anul 1597, acest învăţat bărbat dete şcolerului său un compliment în versuri cu această cuprindere:

ELEGIA IN GENEROSAE INDOLIS DN. DN. PETRI PALATINIDIS

MOLDAWIAE TRANSALPINAE NATALEM IPSO DIVORUM PETRI

AC PAULI FESTO TARGOWISTAE ANNO MDXCVII SCRIPTA

ET EXHIBITA

Annuus asvetum quando Natalis honorem Posceret, et promptas ad pia festa manus: Flore caput viridi veteres ornare solebant, Et dare thuricremis annua liba focis. Suavisonis tenues mulcebant cantibus auras, Fundebantque suas ore favente preces: Coepta juvarentur felicibus omnia fatis: Et superum firma protegerentur ope. Vana celebrabant devotae. Numina gentes. Dum fuit a vero mens aliena Deo. Quo magis, ut solitum renoves gaudebis, honorem Annua festa, dies dum genialis agit. Qua prodire tibi sub coeli contigit auram, Inque salutiferis sumere nomen aquis. Qua sacer expansis famulus te fovit in ulnis, Fatidico miscens vota precesque sono. Salve parve puer, felicibus edite stellis: Egregia pollens indole cresce puer. Nomine Petrus eris, constanti pectore Petrus: Robore petra animi, robore petra manus. At velut ad petram valido fundamine nixam Saeva procellosi volvitur unda maris: Sic animum, quamquam divino Numine fultum Fata fatigabunt inferiora, scias. Ferrea, dante Deo, rumpuntur vincula Petro: Asperu tu vinces fata, juvante Deo. Ergo dies dum grata redit, quam laeta Diones Stellula purpureis reddidit orta comis: Non bove mactato Christum, non thure merove Sed pietate colas, sed sine labe fide. Bos mortale notat corpus: thus ardua cordis Vota: sed in ipsa, gaudia, mente merum. Ara tibi tenero sub pectore sacra paretur: Qua tua solemnis munera flamma cremet. Ac ubi tbura feres pingues facientia flammas: Inque pio fusum fulserit igne merum: Poplite perge Deum curvalo, animoque fideli Ad pia sublata dona rogare manu. Tutelaeque tuae vitae sortisque parentum Larga recordatus munera, gratus ades. Ac inopes releva potuque ciboque: Redemtor Facta SIBI, viva, talia voce refert. Faustior utque dies Natalis saepe recurrat: Funde verecundo pectore et ore preces. Ut patria augescas felix virtute, gerendis Rebus, ut et haeres Martia signa regas. Hoc generose tibi Waltheri Musca precatur Petre, det omnipotens, qui regit astra Deus.

Cei vechi, când celebrau aniversarea naşterei, cu onoarea uzitată şi cu festivităţi religioase, ornau capul cu flori şi cu verdeaţă şi ardeau sacrificiile lor în profumul altarelor, făcând să răsune eterul de cântece suave, recitând urări şi rugând zeii să le vină într-ajutor şi să conducă toate cele începute la bun rezultat. Vane divinităţi adorau pletoşii gentili, mintea lor necunoscând încă pre adevăratul Dumnezeu. Cu cât mai mult ai a te bucura Tu, reînnoind sărbătoarea zilei în care, născându-te, văzuşi lumina Cerului, şi afundat în mântuitoarele ape primişi numele de la servitorul lui Dumnezeu, care ţinându-le pre braţe, între rugăciuni-ţi făcu urările de bine. Te salut, prunc fraged, născut sub o stea favoritoare; creşti mare, că eşti dotat cu indole rară. Numele-ţi e Petru, de la piatră, auguriu de constanţă, de inimă tare şi de braţ robust. Vei şti însă că, precum asupra pietrei se răstoarnă furioasele unde ale mării turburate, aşa şi inima ta, deşi tare prin speranţa pusă în Dumnezeu, va fi zguduită de valurile acestei lumi. Dar, precum, voind Domnul, se frânseră fearăle lui Petru, aşa vei învinge şi tu, cu ajutorul lui, şi cele mai mari fatalităţi. Deci, când luceafărul dimineţii, în razele-i purpurie, ţi-anunţă dorita aniversare, vei adora pe Crist cu pietate şi în credinţă curată, iară nu arzând boi, profumuri şi vin. Boul înseamnă corpul muritor, profumul dorinţele inimei asuprite, vinul bucuria. Sub tânăru-ţi piept, vei prepara altarul pre

În prefaţa scrierii sale, ce o tipări la Gorlitz în anul 1599, încă trăind Mihai-Vodă, Walther spune că ea fu tradusă de dânsul în latineşte după un original românesc, scris de un logofăt al domnului, în luna lui iulie 1597 şi aprobat de dânsul chiar. Acest original românesc încă nu s-a putut găsi.

[modifică] XXV

Sigur acum că nu va fi supărat de turci, Mihai se dete cu totul întru înfiinţarea planului său. În vreme ce în Transilvania, prin înţelegerea cu Iojica, lucra spre a opri pe nemţi a apuca acea ţară şi a o lua el în stăpânire sau prietenul său Iojica, agenţii săi în Moldova pregătea duhurile în favorul lui. El vru încă atunci, mai nainte de toate, a cuprinde Moldova şi a-şi răzbuna asupra lui Ieremia Movilă şi asupra polonilor. Într-adevar, polonii de mai de mult nu mai ascundea vrăjmăşia lor către Mihai-Vodă; ei mereu lucra a-l strica când cu împăratul, când cu sultanul. Ei propuseseră în mai multe rânduri papei şi împăratului că să vor învoi a da ajutor împotriva turcilor, de-i vor lăsa a goni pe Mihai şi a lua stăpânirea acestor două ţări române; şi, văzând că propunerile lor nu sunt primite, ei se adresară cu asemenea propuneri la Poartă (sept. 1597), făgăduind că vor da tributul obicinuit al acestor ţări şi ajutor în contra creştinilor. [236] Ieremia-Vodă, creatură a polonilor, îşi dezvălise vrăjmăşia către Mihai, cum am văzut, în mai multe rânduri şi domnia lui era o primejdie mare pentru Ţara Românească. Moldovenii, care învăţaseră a cunoaşte pe Movilă şi ura domnia lui asupricare să ardă solemnele tale daruri, şi când vei oferi miresme ce îngraşă flacăra şi vinul turnat va scăpăra în sacrul foc, atunci cu genunchiul plecat, cu inima devotă şi cu mâinile tinse în sus, roagă-te lui Dumnezeu, cerând apărământul său ţie şi părinţilor, de la carii ai primit atâtea binefaceri. Nu uita a adăpa pre cei setoşi, a nutri pre cei flămânzi. Crist zice că LUI însuşi se fac toate acestea. Roagă-te în toată modestia ca aniversarea naşterei să-ţi revină de nenumărate ori tot mai fericită. Odată pre tronul părintesc, să porţi cu onoare semnele lui Marte, adăugându-ţi patria şi făcând-o tare şi ferice prin virtuţi. Acestea, generoase Petre, urează Muza lui Walther, să-ţi dea atotputintele ce dirije toate" toare şi jugul totdeauna greu pentru Moldova al influenţei polonilor, se înveseliră cu inima când le veni veşti şi făgăduieli de mântuire de la Mihai-Vodă , pe care îl slăvea ca pe un viteaz şi îl cinstea ca pe un erou român şi de la care aştepta mântuirea naţiei întegi şi supt steagurile căruia mulţi dintr-înşii alerga spre a se lupta. Ei primiră bucuros a-şi uni ţara cu Ţara Românească, supt cârmuirea unui aşa mare domn, care le aducea aminte pe Sf. Ştefan-Vodă, a cărui pomenire neştearsă era din inima lor. Mihai-Vodă, asigurându-se de aceste bune aplecări ale moldovenilor, începu a se pregăti în acea iarnă pentru a intra în Moldova în primăvară (1598) şi înştiinţă pe prinţul Transilvaniei că moldovenii îl doresc de stapânitor şi ca să-i stea şi el într-ajutor, spre a goni pe Ieremia Movilă şi a-şi izbândi asupra polonilor. [237]

[modifică] XXVI

Dar Sigismund Bathori acum căzuse iarăşi supt influenţa nemţească şi, uitând făgăduielile şi legăturile de curând făcute cu Iojica, se hotări a se ţine mai bine de cele încheiate cu împăratul; şi aflând de sosirea comisarilor împăratului, convocă, la începutul lui aprilie, dieta la AlbaIulia; şi, ascunzându-i cu mare îngrijire planurile lui, se prefăcu a-i cere bani pentru urmarea războiului cu turcii.

Era atunci în Transilvania, lângă prinţul Bathori, un nunciu al papei, episcop de Cervice. Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteşug şi astfel aflase toate planurile sale. Dar, ambiţios şi prieten mincinos, călugărul, care nu-şi îndrepta căile decât spre mijloacele cele mai sigure d-a dobândi favorul papei, socoti că pentru aceasta va ajunge mai lesne scopului său prin împărat, decât prin Iojica. Se hotărî dar a trăda prieteşugul şi încrederea lui Iojica şi, ieşind la Turda înaintea comisarilor împărăteşti, le spuse că Iojica umblă prin toate mijloacele a dobândi tronul şi a nu lăsa pe nemţi a stapâni ţara; că el, prin influenţă şi făgăduieli, a tras în parte mulţi din deputaţii dietei şi că prin îndemnurile lui, dieta nu voieşte a recunoaşte de bune învoielile făcute între Sigismund şi cezarul, fără ştirea ei. Deputaţii, auzind acestea, îşi urmară drumul către Alba-Iulia, unde Sigismund îi primi cu cinste şi le dete bună făgăduială că îşi va ţine cuvântul către împărat. În conferinţa ce avu Sigismund cu deputaţii, faţă fiind şi Bocskai, se chibzuiră despre mijloacele d-a sili pe deputaţii îndărătnici a primi învoirea făcută; hotărâră a dobândi de la dânşii prin spaimă aceea ce nu credeau că pot dobândi cu voie. Se învoiră dar a izbi o lovitură puternică, jertfind vreunul din cei mai puternici magnaţi, spre a îngrozi pe ceilalţi. Jertfa aleasă chiar de Sigismund fu Sărmanul Iojica. Inima duşmană de ungur se dete pe faţă prin această alegere. Sigismund luă cuvântul şi arătă că Iojica merită pedeapsa etc. (după Istvanfi).

Inima lui Iojica se umplu de grijă când văzu sosirea neaşteptată a comisarilor împăratului, de la care nici un bine nu putea aştepta. A doua zi des-de-dimineaţă, plin de acel neastâmpăr, presimţire a unei nenorociri ce ne ameninţă, Iojica, sau spre a se linişti şi a se gândi de scăparea sa, sau spre a se chibzui despre trebile ce era să se trateze în dietă, încălecă pe un cal ce îi dăruise de curând Sigismund şi vru să iasă din oraş, însoţit numai de vro câteva din slugile sale. Pe când trecea pe poarta Sf. George, calul său, împiedecându-se de pod, ce era stricat, căzu astfel încât p-aci era să farme capul lui Iojica. Dar acesta, nespăimântându-se, se urcă îndată pe cal şi înaintă câtva în câmpie; apoi acelaşi neastâmpăr îl întoarse în oraş.

Dar pân-a nu sosi el, Sigismund, în vreme ce staturile, după obicei, merse în biserica cea mare spre a ţine seanţa lor, le trimise poruncă d-a se aduna la palat. Deputaţii ascultară de porunca prinţului şi, fără a bănui nimic, intră în palat. În vremea aceasta Iojica sosind, intră şi el cu dânşii. Dar îndată văzură că ieşirea li se închide de pretorieni. Îndată intră în sală comisarii împăratului, care, arătând adunării părţile de împuternicire ce avea de la împărat, expuseră prin grai misia lor, zicând că au venit ca să pună în lucrare tratatul încheiat între Sigismund cu împăratul şi că acum rămâne ca staturile să întărească prin jurământ această învoire. Sigismund intră şi el atunci în sala adunării şi mărturisi că a făcut cu împăratul schimbul Transilvaniei pentru ducaturile Ratibor şi Oppeln. Pentru aceea porunceşte staturilor ca să asculte, căci de nu, are la poartă lictori ca să pedepsească neascultarea lor.

[modifică] XXVII

Îndată ce prinţul sfârşi cuvântul său, comisarii împărăteşti scoaseră scrisorile trimise de Iojica la vice-craiul de la Casovia, de care am pomenit înapoi, şi le arătă adunării, zicând că e de tânguit că între magnaţii Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin mahinaţiile sale turburătoare, a ruina alianţa şi învoielile încheiate de atâta vreme între cezarul şi Sigismund şi a băga vrăjmăşia între dânşii.

Auzind acestea, Bathori vru să depărteze deasupra-i bănuiala de nestatornicia sa şi, cu o mârşavă viclenie, descărcă toată vina pe Iojica, zicând că aceste scrisori nu sunt prin ştirea lui, că Iojica este autor acestor mahinaţii şi acestei conspiraţii ascunse, duşman al cezarului şi al republicei, că are comunicaţii secrete cu Mihai-Vodă şi că el nu poate suferi ca o asemenea crimă să rămâie nepedepsită. [238] Apoi porunci lui Ştefan Bocskai de arestui chiar în adunare pe bietul Iojica, ce rămăsese înmărmurit văzând şi auzind o asemenea neruşinoasă trădare. El fu dat în pază lui Ştefan Lazăr, cel întâi căpitan al pedestraşilor palatului, care îl puse în fiare [239] şi îl duse în temniţă. [240] Căderea unui aşa însemnat om, favoritul pân-atunci al prinţului, şi fără martori şi judecată, produse efectul care se aştepta de uneltitori. Spaima intră în inimile tuturor, încât priviră înmărmuriţi şi în tăcere această privelişte. Spre a insufla şi mai mare groază în inimile deputaţilor, Sigismund puse de arestui pe un ostaş ce ăseî deosebise foarte mult atât în război cât şi în pace, anume Toma, supt pricinuire că i s-a spus de nişte pârâtori cum că el ar fi vorbit oarece despre împilarea libertăţii; apoi, spre noapte, fără judecată, puse de-l spânzură în vileag.

,,Toate aceste fărădelegi, zice un istoric ungur, insuflă tuturor o mare durere şi se văitau încet, zicând că nişte oameni liberi, care, după vechiul decret al strămoşilor lor şi după legile patriei, nu se putea nimeni atinge de persoana lor, nu se cădea a fi pedepsiţi astfel după capriţul unui om, cu spânzurătoare şi cu tăiere de cap, fără pricină şi fără să li se lase un minut ca să cunoască învinovăţirea ce li se aducea; că, dacă e un lucru groaznic şi criminal d-a omorî pentru orice pricină un om care n-a fost cercetat, nici învinovăţit, nici osândit, era tot asemenea nedrept a-l arunca în temniţă. Dar aceste plângeri zadarnice erau; nimeni nu îndrăznea a vorbi în public pentru legile patriei, ştiind foarte bine că, îndată ce o vorbă liberă va ieşi din gura lui, vor trimite laţuri, securi, lictori şi călăi, ca să-l omoare."

[modifică] XXVIII

Sigismund publică atunci un decret prin care îndatora pe tot proprietarul de un domen dăruit de stăpânire sau cumpărat, cum şi pe tot proprietarul de un oficiu municipal, a jura credinţă lui Rodolf, împăratul, craiul Ungariei, adăogând că cel ce nu va primi aceasta se va privi ca unul ce a băgat sabie şi foc în ţara sa şi va fi pedepsit cu moarte şi confiscaţie. Acest ameninţător decret fu primit de toţi într-o adâncă şi tristă tăcere; nimeni nu murmură, nimeni nu arătă că se învoieşte.

În sfârşit, deputaţii îndrăzniră a face o încercare fricoasă. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke, unui din cei ămaiî însemnaţi nobili, spre a-l ruga în numele tuturor d-a nu părăsi ţara într-un asemenea minut, d-a cumpăni cu minte coaptă hotărârea ce va lua, d-a nu se lăsa în asemenea însemnate lucruri a fi povăţuit de capriciu, dar de judecată; că, dacă în orice lucru semeţia şi graba sunt rele, ele sunt mai primejdioase decât oricât când se amestecă cu primejdia patriei; că, de i s-a urât atâta cu naţia şi poporul, încât voieşte, fără ca nimeni să i-o ceară, să-şi lase dregătoria sa, cel puţin să lăse nevătămată şi curată libertatea de care totdeauna ţara s-a bucurat, d-a-şi alege prinţi, şi să păstreze neclintit drepturile ţării de la Sf. Andrei, regele Ungariei, pe care a jurat el cu toţi ceilalţi prinţi şi nobili a le păzi. Bathori răspunde necăjit la această solie: ,,că el nu vrea a umbla după placul altora, ci după al său". Ducând Francisc Theke acest răspuns la deputaţi, aceştia, desperaţi şi îngroziţi de ceea ce păţise Iojica, nu mai îndrăzniră a sta împotrivă şi, plecându-se împrejurărilor, se hotărâră a asculta nedreapta poruncă a prinţului şi a consuma astfel, prin învoirea lor, mişeleasca trădare de ţară a lui Bathori. Senatorii mai întâi, apoi cei mari şi ceilalţi deputaţi ai staturilor făcură jurământ lui Rodolf, mai mult din gură decât din inimă.

Dup-aceea comisarii împăratului, în numele lui, jurară paza drepturilor Transilvaniei. Exemplare ale jurămintelor deputaţilor şi copia învoirei între Sigismund şi cezarul s-au pus în păstrare la Sibiu şi un exemplar de jurământul transilvănenilor se trimise împăratului. Într-acest chip Transilvania fu trădată Austriei.

[modifică] XXIX

Magnaţii şi nobilii căută atunci să capete o răsplată a laşităţii lor. Ei trimiseră la Sigismund pe Francisc Theke şi pe Albert Lüveg, jude din Sibiu, ca să-l roage să scoaţă din temniţă pe Iojica, un om aşa de însemnat şi care se rudea cu cele mai dintâi familii, chiar şi cu a prinţului; că de a făcut vro crimă, să fie judecat în calea legii, şi că Sigismund nu se cade să risipească aşa, de pe faţă, libertatea nobililor, şi adăogând că ei stau gata a chezăşui pentru Iojica. La aceste Sigismund răspunse că Iojica acum e în puterea comisarilor împărăteşti, cărora el a dat ţara şi puterea d-a face dreptate. [246]

Chiar în noaptea aceea, târziu, Cristofor Kereszturi porunci să scoată pe Iojica din casa unde era arestuit. Acesta, urcându-se în trăsură, faţă cu Eustatie Guylasi, zise: ,,Iată preţul prieteniei crailor!" Atunci Kereszturi îl dete în mâna lui Bartholomeu Petz, care se întorcea la împăratul. Acesta îl duse în închisoare la Szathmar. Toată averea lui Iojica fu confiscată. Se găsi la dânsul nişte cupe de argint, pe care Iojica pusese de săpase aceste cuvinte, presimţire a soartei ce îl aştepta: ,,Tu nu m-ai înălţat atâta, Dumnezeul meu, decât ca să mă faci să cad de mai sus".

[modifică] XXX

Predarea Ardealului de Sigismund în mâna Austriei fu peste voia ănuî numai a locuitorilor din ţară, ci încă şi a acelor ce se afla expatriaţi. Ştim că între aceştia era şi cardinalul Andrei Bathori, care petrecea în Polonia. El se credea fireşte chemat a moşteni tronul după Sigismund şi află cu părere de rău că acesta, după ce l-a prigonit, l-a izgonit din ţară şi i-a răpit averea, acum îi răpeşte şi nădejdea ce avea d-a se urca într-o zi pe tronul Ardealului. El scrise o scrisoare lui Sigismund care, fireşte, avu puţin efect; apoi îndrăzni să intre să facă vreo mişcare, dar, găsind pe nemţi întemeiaţi, se văzu silit a ieşi îndată; [247] alergă în grabă lângă regele Poloniei şi, ştiind că împăratul nemţesc era să dea Ardealul în stăpânirea arhiducii Maximilian, ce păstra încă titlu de rege al Poloniei, se sili cu aceasta cât putu spre a întărâta pe craiul Poloniei asupra împăratului şi a frăţâne-său. ,,Nu e destul, îi zise el, pentru casa Austriei, care crede că tot îi este iertat, d-a călca toate tratatele şi d-a vrea să uzurpeze toate coroanele; ea întrebuinţează astăzi nu puterea, ci şiretenia şi înşelătoria cea mai meşteşugită, spre a despuia pe nişte prinţi vecini, aliaţii Poloniei. Ambiţia ei e pricina că astăzi toată Ungaria geme supt jugul păgânilor; astfel va ajunge şi Transilvania, de nu se vor grăbi a lua armele spre a înfrâna dorinţele ambiţioase ale unei familii a cărei lăcomie n-are mărgini."

Nunciul papei, ce se afla atunci la curtea Vienei, aflând de proiectele cardinalului, povăţui pe curtea Austriei ca arhiduca Maximilian să lepede titlu ce încă purta de crai al Poloniei, ca prin această satisfacţie dată polonilor să-i îndatoreze a nu lăsa pe cardinalul Bathori a face turburări în Ungŕria. [248] Dar craiul Poloniei nu sta atunci a sprijini pretenţiile cardinalului Andrei. El se gătea pentru nesocotita şi nenorocita expediţie ce făcu în anul acela în Sveţia. E ştiut că, moştenind după moartea tatălui său crăiea Sveţia, el nemulţumise poporul acestei ţări, vrând, după sfaturile cele rele ale iezuiţilor, să silească pe acest popor protestant a primi legea catolică. Ţara atunci se răsculă, punând în capul guvernului pe Carol, duca de Sudermania, unchiul craiului Sigismund.

[modifică] XXXI

Pân-a nu se depărta din Transilvania, Sigismund Bathori trimise c-o ambasadă solenelă pe Sarmasagi la Mihai-Vodă în Ţara Românească, despre care aflase că s-a turburat foarte primind vestea abdicării sale în favorul împăratului. El îi trimise scrisori în care îi scria că ar fi vrut a-i trimite pe Bocskai, dar, fiindcă comisarii cezarului sunt acolea, el are trebuinţă de dânsul şi pentru aceea îi trimise în loc pe Sarmasagi, ca pe cel mai credincios al casei sale pe care ar fi putut trimite, şi că doreşte ca Mihai să aibă toată încrederea într-însul. Afară din aceste scrisori, prin zisul deputat făcu cunoscut lui MihaiVodă că el nu voieşte a lăsa Transilvania fără nădejde de a se mai întoarce, dar că crede că prezenţa sa poate aţâţa pe prinţii creştini a lua armele în contra turcilor toţi împreună şi deodată; că crede că, fiind de faţă, mult mai bine va putea înlesni toate pregătirile de bani şi armii şi câte trebuie la război, decât lucrând prin deputaţi; iar dacă nu va izbuti a aţâţa ( a împinge), a arma pe creştini asupra turcilor, cum doreşte, va lucra atunci a aşeza o pace generală între toţi creştinii şi barbarii, pace care, după asigurarea lui, va cuprinde şi pe Ţara Românească. Tot atunci răspunse la cererea ce Mihai-Vodă îi făcuse mai nainte d-a-l ajuta spre a cuprinde Moldova, că îl povăţuieste să stea liniştit, căci atât papa, cât şi împăratul sunt hotărâţi a opri orice război între munteni, moldoveni şi poloni, intrând în mijloc spre a-i împăciui la nevoie.

Iluziile de care se hrănea sau le arăta numai Bathori era cu totul copilăreşti. Depărtat de tron, putea el oare avea mai multă influenţă în Europa decât când era pe tron, strălucind de slava biruinţelor sale? Stavila care oprea legătura creştină d-a izbuti era temerea tuturor stăpânirilor Europei despre ambiţia şi mărimea casei Austriei. Popoarele Europei nu voia a-şi vărsa sângele, banii şi sudoarea lor pentru un război al cărui câştig era să fie pentru Austria. De atunci existinţa Turciei se privea ca necesară echilibrului european, ca o stavilă naturală ambiţiei Austriei, precum aceasta era o stavilă ambiţiei Turciei. Iată pricina pentru care Polonia, Francia şi Englitera nu numai că nu voiră a intra în legătură în contra turcilor, ba încă ajutară pe aceştia, cautând a le dobândi pacea când îi văzu căzuţi în grea nevoie. Chipul cu care Austria luă în mână Transilvania şi abdicarea prin înşelare a lui Bathori mai mări în Europa dreptele temeri despre nesăţioasa ambiţie a curţii Austriei.

[modifică] XXXII

Într-aceea, Sigismund se găti a pleca spre Silezia. El nu luă pe soţia lui cu dânsul, de care hotărâse a se despărţi, ci o lăsă ca să cârmuiască tronul împreună cu comisarii împăratului. În 17 mai, el ajunse la Zaurin, care, din neîngrijirea turcilor, de curând căzuse prin apucare făra de veste în mâna oastei împăratului. Arhiduca Matei veni acolo a doua zi să-l întâlnească pe Bathori cu un cortegiu pompos. După o şedere de trei zile, în care nemţii se siliră cât putură să facă pe Bathori a-şi petrece prin turnire (tournois) şi alte petreceri, se duseră ambii la Viena şi apoi la Breslau, şi în toate locurile fură primiţi cu cea mai mare cinste, după poruncile într-adins ale împăratului. [249] Pe la sfârşitul lui iunie, Sigismund se duse la Oppeln şi Ratibor, unde ambasadorii împăratului îl instalară în noul său stătuleţ. [250] Petrecerea lui Bathori în Austria produse un entuziasm pregătit şi aţâţat de curte, care ţintea a-şi acoperi maşinaţiile cu care îl despuiase de tron. Austriecii urcară până în slava cerului această lepădare mărinimoasă a lui Sigismund de un tron întărit prin atâtea izbânzi slăvite. Triumful lui Bathori asupra lui însuşi, zicea ei, este mai presus de biruinţele ce pân-atunci strălucise viaţa sa. Toate artele se întrecură spre a consfinţi memoria acestui eveniment. Vestitul Sadeler, zugrav împărătesc, din porunca lui Rodolf, făcu portretul prinţului şi îl împodobi cu figuri alegorice privitoare la abdicarea lui. Se vedea o ancoră de care se ţinea trei coroane cu această deviză:

Scio cui credidi

Aceste coroane arăta Transilvania, Moldova şi Valahia, pe care Bathori le dase împăratului, p-aceste două numai cu numele; dedesuptul portretului se săpă aceste versuri: ăMagnus es, ingenti cum Marte tot agmina fundis Barbara, et aequata est, tunc, tua fama Coelo: At maior dum te superas, tuaque omnia tecum,

Sacrati subdis Caesaris Imperio; Maximus, et vere surges virtutibus clim, Et tua perpetuus facta loquetur Honor.

În ţările streine mai întâi nimeni nu vroi a crede lepădarea lui Sigismund de tron. Oamenii ambiţioşi se mira cum să-şi lepede el astfel ţara şi tronul. Toţi oamenii cu minte nu se puteau dumiri cum el, domn stăpânitor, să râvnească după o pălărie de cardinal. Abdicarea lui li se parea un amestec de mărime şi slăbiciune, mai mult un capriţiu decât o faptă cumpănită şi serioasă. Din aceasta se putea lesne bănui că, mâine poate, acest om uşure, ascultător la alt capriţiu sau la alte inspiraţii contrarii, se va căi şi va lucra cu totul în contra faptei de acum.

[modifică] XXXIII

Vestea prefacerilor din Transilvania şi ambasada lui Sarmasagi turbură foarte pe Mihai-Vodă. Singur, izolat, ţintă a vrăjmăşiei turcilor, polonilor, care tocmai atunci înnoiră pacea cu turcii, a tătarilor şi a lui Ieremia Movilă, lipsit de bani şi mijloace d-a ţine o oştire mare în picioare spre a se apăra în contra atâtor duşmani puternici, pân-aci el îsi răzimase spatele şi armele de Transilvania. Prin aceea numai că această ţară pică supt stăpânirea Austriei, Mihai-Vodă cu ţara trebui totdeodată să cază supt influenţa acestei împărăţii; chiar şi dacă Sigismund nu ar fi tratat pentru Valahia, lăsând drepturile protectuitoare dobândite de dânsul Austriei, Mihai putea tare lesne a nesocoti această dare, ce n-avea nimic serios, de vreme ce vitejiile lui Mihai rupsese tratatul de la mai 1595. Dar putea el oare, aflându-se încunjurat de atâţi duşmani, sigur că turcii caută prilej a reîncepe războiul, a se strica acum cu Austria? El văzu că proiectul său asupra Transilvaniei se nimicnici, că nădejdea sa cea iubită de a cuprinde Moldova trebuie amânată deocamdată. Începu să creadă că, alăturându-se pe lângă împărăţia Austriei, va putea izbuti a face pe aceasta a înţelege importanţa d-a organiza şi d-a întemeia un stat român mare şi puternic supt protectoratul ei şi care să fie sabia şi bulevardul ei şi a creştinătăţii în contra Orientului. Credea însă mai mult într-însul. El nu părăsi proiectele lui, ci amână numai îndeplinirea lor.

Spre a arăta bunăvoinţa sa către împărat, se grăbi a trimite către comisarii împărăteşti în Ardeal doi soli, pe Elie Cacucin, secui, şi pe Petre Oermeny, ca să le zică că, după plecarea lui Sigismund, el nu ştie ce să facă şi în cine să se razeme, neavând bani deajuns spre a plăti oştirea trebuincioasă spre război; că neştiind ce au de gând cezarul şi comisarii, trimise să-i întrebe de-i pot trimite bani acum, sau de se îndatorează a plăti mai pe urmă banii ce el va lua împrumut, zălogind averea lui; că, spre a se înţelege de toate aceste, s-ar fi dus însuşi la dânşii, dar că n-a putut, fiindcă îşi scrântise un umăr la vânătoare, căzând după cal.

Comisarii gândiră că cu orice preţ trebuie a ţine în partea Austriei pe acest îndrăzneţ şi întreprinzător războinic şi a nu-l supăra şi a-l sili să treacă la duşman, şi îi răspunse să aibă puţină răbdare şi să fie sigur că toate se vor încheia după dorinţele sale; că despre toate aceste ei se vor înţelege prin oameni aleşi sau înşişi vor veni la dânsul; că îndată ce prinţul Maximilian, ce se aşteaptă, va să vie, nu va uita nimic din cele de trebuinţă spre a-l apăra şi întări în puteri, ci încă îi va trimite cinstiri (demnităţi) mari, care vor creşte şi înălţa slava lui. Mihai-Vodă aşteptă câtăva vreme, dar văzând că arhiduca Maximilian nu mai soseşte, trimise o nouă solie, pe spătarul Radu şi logofătul Mirişte, ca să arate comisarilor că el nu mai poate aştepta şi cere un răspuns hotărât. Ambii comisari împărăteşti, episcopul de Veitzen şi Istvanfi, ţinând sfat cu unii din cei mai însemnaţi ai Transilvaniei şi lăsând oameni aleşi spre a purta trebile Transilvaniei în lipsa lor, plecară înşişi spre a veni la Mihai-Vodă în Ţara Românească, luând cu sine pe Gaspar Corniş şi Pangratie Sennyei, cunoscuţi bine ai lui Mihai din deosebite ambasade ce avură la dânsul. Luând pe la Sibiu şi Braşov, ei trecură munţii pe la Rucăr şi ajunseră la Târgovişte peste şase zile după plecarea lor din Alba-Iulia. Mihai-Vodă, aflându-se tot bolnav, trimise înaintea lor pe fiul său Pătraşcu cu mai mult de trei mii soldaţi şi îi aduse cu mare cinste în Târgovişte. După ce conferinţele se prelungiră trei zile, se încheie un tratat cu cuprinderea următoare:

[modifică] XXXIV

,,Mihai, voievodul Ţării Româneşti şi sfetnicul maiestăţii sale împărăteşti şi crăieşti etc., dinpreună cu Eftimie, mitropolitul Târgoviştei, vornicul Dumitru, banul Mihalcea, clucerul Radu, logofătul Teodor, vistierul Andronachi, spătarul Negru, logofătul Mirişte, banul Calotă, sfetnicii lui şi reprezentanţi ai ţării Româneşti, sunt hotărâţi să-şi unească ţara lor cu coroana Ungariei. Spre acest sfârşit, înţelegându-se cu vrednicul de cinste Ştefan Szuhay, episcop de Veitzen, prefect al camerei ungureşti de la Presburg, şi ăcuî preastrălucitul Nicolae Istvanfi de Kisasaszonfalva, propalatinul regatului Ungariei şi căpitan al cetăţii Oedenburgul, legaţi plenipotenţieri şi comisari împărăteşti în Transilvania şi Ţara Românească, au încheiat cele următoare:

1. Împăratul se îndatorează a da leafă la 5 mii soldaţi d-ai lui Mihai; cât pentru alţi 5 mii oameni, călărime şi pedestrime, ce cere Mihai, comisarii să se silească a face ca împăratul sau a-i trimite oaste, sau a le da leafă pentru ţinerea şi armarea lor, însă vara leafa întreagă, iar iarna pe jumătate. Afară d-aceasta, având Mihai nevoie absolută de un mai mare ajutor, împăratul, sau în numele lui, arhiduca Maximilian, se îndatorează a-i veni în ajutor cu oştile Ardealului şi din alte părţi. Asemenea şi Mihai se îndatorează d-a se sili d-a împinge mereu pe turci din partea locului şi a merge în ajutorul Transilvaniei şi a părţilor vecine ale Ungariei, când nevoia o va porunci.

2. Mihai şi fiul său Pătraşcu şi toţi următorii lor în linie bărbătească să stăpânească Ţara Românească cu toate veniturile, drepturile şi hotarele ei, ca vasali ai împăratului, fără a plăti vreun alt tribut decât să dea în tot anul la împărăţie un dar de cinste, după voia şi alegerea sa.

Moşiile cumpărate de Mihai şi fiul său cu banii lor să fie ale lor şi să aibă voie d-a face cu dânsele ce le va plăcea.

3. Întâmplându-se că Mihai şi Pătraşcu să moară fără moştenitori, măria sa împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obştească a boierilor, staturilor şi rândurilor ţării.

Măria sa va da domnului, oricare va fi, în Ungaria sau în Transilvania, o cetate cu venituri îndestule spre ţinerea lui.

4. Făcătorii de rele şi dezertorii ce din Ţara Românească trec în Transilvania şi Ungaria să se poată prinde şi aduce înapoi.

5. Neguţătorii din Ţara Românească vor avea slobod comerciu cu Transilvania, fără însă a vătăma privilegiurile cetăţilor slobode din această ţară. În Ţara Românească negoţul va fi slobod; plătind taxa hotărâtă.

6. Religia şi biserica română să fie slobode, ocrotite şi neatinse de nimeni.

7. Nuncii şi ambasadorii ce domnul ţării va trimite la împăratul sau la arhiduca Maximilian să aibă îndată audienţă şi să fie trataţi după cum cere cuviinţa.

Acest tratat se încheie în 9 iunie 1598, în biserica Sf. Nicolae din Târgovişte."

[modifică] XXXV

În aceeaşi zi (9 iunie), înainte de încheierea tratatului, Mihai-Vodă, în aceeaşi biserică a Sfântului Nicolae, depuse jurământul de credinţă lui Rodolf al II-lea şi urmaşilor lui şi după dânsul jura mitropolitul Eftimie şi toţi boierii.

Pân-a nu pleca din Ţara Românească, comisarii deteră domnului preţul de 17500 florinţi de Ungaria pentru pregătirile de război; zece mii florinţi îi plătiră în monedă, şi pentru ceilalţi şapte mii MihaiVodă primi un inel cu un mare diamant şi alte treizeci şi şase diamante mai mici.

Acest tratat a fost mult lăudat de unii din istorici. Ţara Românească singura, zis-au ei, nu putea a-şi păstra neatârnarea ei; cum putea dar face mai bine decât a se închina Austriei, cu asemenea favoritoare condiţii? Alăturându-se de Austria, românii din Ţara Românească se alătura deodată şi de atăţia români, fraţi ai lor din Transilvania, Banat şi părţile orientale ale Ungariei. Moldovenii încă n-ar fi întârziat a se lipi de Austria cu aceleaşi condiţii ca muntenii. Prin lipirea cu Austria, românii înceta d-a face parte din Orientul barbar şi se unea cu Apusul luminat şi astfel sporea iute şi ei în calea civilizaţiei. Încet cu încet, împrejurările ajutând, românii, supt ocrotirea Austriei, se întărea şi, dobândind unitatea naţională, dobândea putinţa d-a câştiga cu vremea neatârnarea lor şi intra în toate drepturile naturale ale naţiilor.

Toate aceste consideraţii sunt frumoase şi ar fi fost adevărate, dacă din norocire sinceritatea s-ar putea afla vrodată în învoirile făcute între o parte slabă şi alta mai puternică, totdeauna plecată a abuza de puterea şi protecţia ei; daca firea împărăţiilor, care sunt nişte adunături de staturi şi naţii fără nici o asemănare şi legătură între ăeleî, strânse şi ţinute laolaltă într-un stat numai prin silă, s-ar putea învoi cu ideea naţionalităţii şi a independenţei naţiilor. Austria dar ar fi abuzat de protecţia ei, aceea ce ar fi silit pe români a se arunca din nou în braţele turcilor spre a scăpa de nemţi, după cum făcuseră în vremea lui Mircea, spre a scăpa de unguri. Apoi, chinuiţi şi de turci, ar fi ajuns fireşte acolo unde au ajuns, a se arunca în braţele muscalilor, spre a scăpa de turci, pentru ca un veac după aceea să se arunce în braţele turcilor spre a scăpa de protectoratul împilător al muscalilor. Oscilaţii nenorocite, dar neapărate când un mic stat se află între altele mai mari şi smâţit de dânsele. Asta este soarta nenorocită a naţiilor care se bizuiesc în streini, iar nu în ele înseşi; astfel a fost şi va fi soarta ţărilor române, câtă vreme nu se vor împuternici prin unitatea naţională. (Că streinul e totdeauna vătămător unei naţii şi că facerile lui de bine chiar sunt rele mari.)

În acest tratat vedem că Mihai-Vodă ţinti încă a face tronul ereditar şi a întemeia o dinastie. Mulţi din voievozii noştri cei mari, înainte şi în urma lui Mihai-Vodă, visară ereditate şi, printr-o fatalitate minunată, acest vis făcu să se stingă cu sunet moştenirea lor. Mircea cel Bătrân visa ereditate şi, pân-a nu muri, avu durere să vază pe numeroşii săi fii legiuiţi şi bastarzi a sfâşia ţara prin pretenţiile lor la tronul de ălaî care tatăl lor îi gonea. Neagoe Basarab visa ereditate şi pretenţia fiului său d-a domni răsculă ţara şi o aruncă în nişte războaie civile şi o anarhie grozavă, care dete prilej turcilor a face ţara paşalâc; şi ar fi pierit, dacă din norocire ţara nu îşi alegea domn pe Radul de la Afumaţi, care o mântui, iar fiul lui Neagoe-Vodă muri pribeag şi în ticăloşie la Constantinopol. Mihai-Vodă visa ereditate şi fiul său muri pribeag în pământ strein, fără a-şi mai vedea ţara după moartea tătâne-său. Şerban Cantacuzino visa ereditate şi bău otrava vărsată de chiar rudele sale de aproape, iar fiul său rătăci izgonit în ţară streină. Brâncoveanu-Vodă visa ereditate şi, pân-a nu muri, văzu capetele a câtepatru fii ai săi rostogolindu-se la picioarele sale, tăiate de sabie turcească. Pretenţie nebună, într-adevăr, d-a întemeia stabilitatea unei dinastii într-un pământ ce se miscă şi se cufundă în mijlocul furtunilor dese ce de dinafară îl cutreieră, în mijlocul unor oameni ce lesne se prefac şi se schimbă. Moldovenii începură statul lor prin ereditatea domniei, dar îndată caracterul nestatornic al poporului îi aduse a face domnia alegătoare. La un popor de un caracter schimbător şi nestatornic trebuie instituţii în analogie cu caracterul său, care să reguleze această nestatornicie, fără a pretinde a o înăbuşi. Un asemenea popor are trebuinţă de instituţii libere, alegătoare, republicane.

[modifică] XXXVI

Cuprinderea Transilvaniei de austrieci şi tratatul lui Mihai cu dânşii supără foarte pe turci şi îi hotărî a nu suferi aceasta şi a se oşti din nou asupra Transilvaniei şi a Ţării Româneşti, până se afla încă în ameţeala acelor prefaceri de stapânire. Satârgi-Mehemet-Paşa, al doilea vizir, ce se afla în Ungaria, primi poruncă a intra în Transilvania, şi paşii după marginea Dunării trebuiră a-şi împreuna puterile spre a năvăli în Ţara Românească. Mihai, împuternicit prin ajutorul ce luase de la comisarii împăratului, se pregătea acum a face o nouă campanie cu turcii, când o întâmplare neprevăzută de nimeni curmă proiectele sale, aruncă Ungaria, Transilvania şi Valahia în valuri noi şi în sfârşit deschise calea dorinţei inimei sale.

În palatul din Ratibor, în Silezia, Bathori, în loc de acea linişte filosofică de care îşi făcuse o icoană aşa de încântătoare, găsi neplăcuta uniformitate a unei vieţi fără lucru şi urâtul stăpâni inima sa.

Ca toţi domnitorii care de bunăvoie se pogorâse de pe tron, el se hotărâse a o face stăpânit fiind de ambiţia de a minuna lumea prin dispreţul măririlor omeneşti şi printr-o faptă neobicinuită. Dar, deodată ce acest minut trecu, începu a dori după tronul pierdut. În mijlocul plăcerilor din Ratibor, trăind o viaţă molatică, fără trebi dinlăuntru, fără griji din afară, i se făcu dor de larma taberilor şi de acel cort deschis în care aerul bătea în toate părţile. Fiindcă din puterea şi gloria militară nu preţuise decât vanitatea lor, trufia lui suferea, căci n-are cui da destule porunci şi inima lui ofta după războaie, care hrăneau dragostea d-a auzi pe toţi slăvind numele lui. El începu a bleslema, acum în zadar şi târziu, pe acei ce îl sfătuiră l-această lepădare după tron, ruşinoasă şi pricinuitoare de atâtea nenorociri. Şi, cu aceeaşi uşurinţă cu care veni în Ratibor, gândi să se întoarcă în Ardeal. [256] Însă mai întâi ispiti dacă duhurile în Transilvania îi sunt spre favor şi adresă o scrisoare unchiului său, Ştefan Bocskai, printr-un trimis într-adins, expunându-i ca un copil urâtul ce îl cuprinsese şi rugându-l, prin jurăminte, ca să lucreze pentru dânsul, să poată scăpa din acel grozav exil. [257] În Transilvania, cârmuirea comisarilor împăratului şi oarecare prefaceri ce ei incercară a face nemulţumise pe acei aspri magnaţi unguri, care de atâta vreme învăţase a urî pe nemţi. Ei era atunci foarte îngrijaţi de ameninţările turcilor din Banat de a năvăli fără veste asupră-le, fără a fi gata de împotrivire. De vreme ce Maximilian arhiduca era hotărât a lua stăpânirea Transilvaniei, magnaţii trimiseră la dânsul să-l roage a veni cât mai în grabă cu oaste, ca să ia guvernul ţării şi s-o apere de duşman. Dar Maximilian, încurcat în războiul cu Ungaria, da zi de zi şi nici el nu venea, nici oaste nu trimitea. Locuitorii transilvăneni, îngrijaţi, începuseră a cârti asupra împăratului, zicând că nu-şi împlineşte făgăduielile făcute când i s-a închinat Transilvania. Bocskai cârtea mai mult decât toţi, părându-i rău că, ăprinî abdicarea nepotului său, Bathori, pierduse toată importanţa şi puterea ce avea în ţară. [258] Când primi scrisoarea lui Sigismund, el o comunică lui Demetrie Naprasdi, episcop de Transilvania, opozant al guvernului împărătesc şi care avea de prieteni pe Gaspar Corniş şi Lupu Gorniş, unii din cei mai însemnaţi secui, şi, în înţelegere cu dânsul, răspunse lui Sigismund ca să fie plin de nădejde, că lucrează pentru dânsul şi să se grăbească a veni în Transilvania. [259]

[modifică] XXXVII

Cum primi Bathori această scrisoare, fără a mai întârzia, începu a se pregăti de plecare. Temându-se că duhovnicul său, părintele Carilio, al cărui zel pentru Austria îi era acum cunoscut — aducându-şi aminte cu câtă înfocare îl povăţuise a se lepăda de tron — să nu-i aducă vro împiedicare, se gândi a-l trimite la împărat, ca să-i arate că sorocul când trebuia a i se plăti pensia hotărâtă a trecut şi încă n-a primit nimic, şi să-l roage ca să i se adaoge în stapânire Lactemişiu, moşie a doamnei Maria Marica, fosta soţie a ăluiî Vratislau Prenestein, vicar de Boemia, care avea un frumos şi mare palat, ce se zice că semăna cu vestitul palatul Pitti din Florenţa, sau alt loc frumos de locuit, plângându-se că în statul lui nu are casa care să-i placă de locuit. Părintele Carilio plecă şi în puţine zile se întoarse, dobândind ambele cereri de la împărat. Dar Sigismund nu aşteptase întoarcerea lui şi, puţine zile după plecarea-i, [260] însoţit numai de doi inşi şi îmbrăcat, după cum zic unii, călugăreşte, plecă pe ascuns din Ratibor şi, lăsând drumul mare, spre a nu cădea în cursele lui Maximilian, se îndreptă pe altă cale mai lungă, pe lângă hotarul Poloniei şi, în timp de noapte, ajunse fără veste la Cluj, în Transilvania, în 20 ale lunei lui august. Îndată ce sosi se îndreptă către Mihai Katonai, ce era prefect al oraşului, care îi spuse că şi soţia lui se află sosită cu o zi înainte în oraş, spre a aştepta venirea arhiducei, care acum era în Casovia, şi trimisese o mie de călăreţi spre a o însoţi în Germania. El îi porunci să meargă la dânsa să-i spună că a sosit şi s-o saluteze în numele ăluiî. Princesa se afla la biserică, facându-şi rugăciunea, când i se aduse această veste neaşteptată ce o miră şi o turbură foarte. Ea răspunse că îndată ce se va săvârşi slujba bisericei, şi că nu leapădă o convorbire faţă cu martori. Sigismund, îndată ce se întâlni cu soţia lui, simţind cât îi va fi de trebuinţă în acele împrejurări, trase spre sineşi cu mângâieri prefăcute şi făgăduieli pe această sărmană femeie, lipsită de sfat şi ajutor, pe care atât o nesocotise şi o urgisise mai nainte. Dup-aceea, fără întârziere, porni pe Benedict Macedius şi pe Ştefan Lazarius, cap al soldaţilor palatului, care avea cheile cetăţii, la AlbaIulia, unde intrară fără a afla comisarii împăratului şi duseră lui Bocskai scrisoarea lui Bathori. Acesta, chiar în noaptea aceea, luând cu sine o trupă de soldaţi, se duse la cortul lui Gaspar Corniş, ce se afla tăbărât lângă Sebeş, cu oastea ţării adunată pentru apărarea despre turci, şi îi vesteşte sosirea lui Sigismund la Cluj, cu soţia lui, şi îi îndeamnă cu cuvinte scurte şi aspre a-l recunoaşte de prinţ. Corniş, după oarecare îndoire şi ameninţări ale lui Bocskai, se învoi. Moise Secuiu trase îndată pe secui, ce alcătuia cea mai mare ăparteî din oştire, în conspiraţie, făgăduindu-le libertatea. Pilda secuilor trase şi pe celelalte oşti, care recunoscură de cap pe Bocskai. Comisarii împărăteşti, părăsiţi de oşti şi de Corniş, trimiseră cărţi cetăţilor săşeşti şi la clujeni spre a le aduce ăaminteî jurământul făcut împăratului. Ei trimiseră şi lui Maximilian trei plicuri de scrisori tot într-un fel, ca să-i zică să grăbească a veni până n-a apuca duşmanul a se întări. Dar aceste scrisori n-avură noroc a merge la adresa lor. Un plic ce se dedese lui Gheorghe Palatici fu dat de acesta lui Bocskai, ca să-i tragă favorul. Altul se luă de la Nicolae Honol pe când acest curier îşi schimba calul la Torda, cu mare primejdie a vieţii sale, iar al treilea, Ioan Marcul, raguzanul ce-l ducea, trădat de soţii săi italieni, fu silit a-l înghiţi când, în vremea nopţii, aprozii, bănuind ce avea, încunjurară casa sa şi umbla a sparge uşile spre a intra.

A doua zi des-de-dimineaţă, Bocskai ieşi din tabără cu Corniş şi se duse la deputaţii împăratului, de le arătă scrisorile lui Sigismund, ce îi cheamă la dânsul. Aceştia răspunseră că vremea îi va sfătui. Bocskai atunci puse pază la palatul unde se afla comisarii şi, întorcându-se în tabără, chemă o adunare, unde se plânse de nemţi că sunt grei şi scumpi, că nu primiseseră pân-atunci nici oştiri, nici bani, nici ajutoare; că Maximilian nu îndrăzneşte a veni în provinţie; că până în acea zi ei fusese purtaţi de deputaţi cu nădejdi zădarnice; că nu trebuie a mai aştepta nimic de la dânşii; că duşmanii sunt în arme, primejdia de faţă, nevoia e neapărată d-a-şi întoarce dorinţele asupra acelui prinţ ce mila dumnezeiască aduse înapoi şi că trebuie a-i da înapoi sceptrul. Toţi aclamară aceste cuvinte şi urară ani mulţi şi fericiţi prinţului şi trimiseră deputaţi la Cluj, spre a-l felicita. Deputaţii cezarului fură aspru păziţi.

[modifică] XXXVIII

Sigismund, după ce primi jurământul locuitorilor Clujului, trimise în toate părţile în Transilvania, spre a înştiinţa pe popor de sosirea lui. Toţi se supuseră. Saxonii numai stătură în cumpănă câtva. Ei zicea că nu pot a-i face jurământ, din pricina că tot el le poruncise d-a jura împăratului şi că înainte trebuie a-i dezlega de acest jurământ. Cetatea Oradea Mare, ce era comandată de Georgie Kiraly, singură rămase de nu vroi a se supune lui Sigismund şi a călca jurământul făcut împăratului. [266]

În 22 august, Sigismund scrise arhiducelui Maximilian, ce era în cale ca să vie în Transilvania, că, văzând însuşi cu ochii că principatele Oppeln şi Ratibor, ce i se dedese spre compensaţie pentru Transilvania şi Valahia, era de o valoare mult mai neînsemnată decât ceea ce i se arătase, găsise de cuviinţă, pentru aceste drepte şi puternice cuvinte, a se întoarce în ţara sa; că acum e stăpân pe Cluj, capitala Transilvaniei, că e hotărât a se sili cât va putea ca să păstreze ce e al lui, împotriva oricărui ce ar năvăli asupră-i. De aceea roagă pe Maximilian d-a nu-şi mai urma înainte călătoria, ca să nu-l pună în reaua nevoie d-a se apăra şi d-a supăra pe cei ce caută a îndatora; că, în orice chip, el e hotărât a cruţa totdeauna şi caută, după cum se cade, cinstea şi protecţia împăratului şi a casei Austriei, d-a respecta sf. împărăţie, după cum totdeauna a făcut, şi d-a sprijini interesele lor pe cât îi va sta în putinţă. [267] Dup-aceea Sigismund se duse la Torda cu soţia lui, unde convocă dieta şi trimise cărţi poruncitoare, iscălite de dânsul şi de soţia lui, la comisarii cezarului, ameninţându-i că-i va aduce cu sila de nu vor voi a veni de voie. Pentru aceea comisarii, insoţiţi de o trupă de călăreţi, fură aduşi la Torda, şi, după cinci zile de la sosirea lor, Sigismund îi aduse înainte-i şi, depărtând orice martor afară de soţia lui, le zise cu vorbe prefăcute că este tare mâhnit că a supărat pe cezarul prin întoarcerea sa din Silezia, dar că a fost silit fără voie a o face, căci locul acolo nu era plăcut de locuit; că păstrează încă cezarului vechea sa credinţă, numai aceasta să nu-i facă război şi Maximilian să nu caute a-l goni din ţară; că crede că n-are a se teme de una ca aceasta de la nişte prinţi aşa de buni şi înţelepţi. Dar că, daca din întâmplare va vedea că pregătesc împotrivă-i vro vrăjmăşie, va aduna puterile şi ale altor prinţi şi se va pregăti de apărare. Apoi făgădui comisarilor că îi va slobozi îndată ce supuşii săi i-o vor ierta. [268]

Într-aceea Maximilian, ce sosise la Casovia, prinse câteva care ale prinţului Transilvaniei, ce venea din Silezia încărcate cu mult aur în bani şi bucăţi şi alte lucruri preţioase şi pe care era mulţi oameni din suita prinţului. Maximilian duse aceste care în oraşul cel mai apropiat. Cum află aceasta, Sigismund declară că nu va da drumul comisarilor până nu i se vor întoarce carele. Din aceasta începură vorbe mai aspre între dânsul şi curtea Austriei. El strigă tare împotrivă-i, acuzând-o că a întrebuinţat rău credinţa sa cea lesne şi încrederea lui. L-aceste cuvinte, casa Austriei răspunse tare că Sigismund adaogă obrăznicia la viclenia sa. [269]

[modifică] XXXIX

Reurcarea pe tron a lui Bathori, ca şi abdicaţia lui, trebui să fie fatală unui om ce îl slujise cu atâta credinţă şi fu jertfit de dânsul cu o cruzime atât de vicleană. Iojica, cum ştim, zăcea în închisoare la Szathmar, când împâratul turbat de mânie că Sigismund îi răpi Transilvania, vru să-şi răzbune asupra cuiva şi să înfricoşeze cu aceasta pe împrotivnicii transilvăneni. El trimise îndată la Szathmar pe Ioan Marin, dalmat de la Raguza, ca să omoare pe Ştefan Iojica. Acesta, ce fusese rudit cu Iojica, temându-se a nu fi acuzat că s-a purtat nelegiuit cu un aşa mare om, chemă vro câţiva inşi spre a-l judeca, pârându-l că a pretins la domnia Transilvaniei şi că e vinovat de lčse-majestate, căci a aţâţat pe cei mari şi poporul şi a vrut a dobândi o ţară ce împăratul o hotărâse pentru Maximilian. Iojica suferi cu multă mărime nedreptatea soartei. Sigur despre soarta lui, el despreţui orice apărare, nu primi nici avocat şi nici nu vroi a răsturna multe cuvinle mincinoase şi nedrepte ale pârei; şi nu vroi a cere nici de la judecători, nici de la împărat revizia procesului. El fu osândit la moarte. [270] Singură femeia lui numai, ce era şi ea româncă, fostă doamnă în Ţara Românească, făcu oarecare rugăciuni şi ispitiri zadarnice a mântui pe soţul său. Osânditul fu mai întâi pus la caznă, apoi îl duseră la poarta cetăţii, unde, după ce rosti câteva cuvinte spre apărarea sa şi ceru după obicei iertăciune la mulţimea de oameni adunată, fu izbit cu securea de un turc robit şi capu-i se rostogoli la pământ. S-a băgat de seamă că Iojica fu omorât în aceeaşi lună şi zi când, patru ani înainte, prin inspiraţia lui, a lui Gesti şi Bocskai, se sugrumară Baltazar Bathori şi Wolfgang Kovatzius. El fu înmormântat fără nici o cinste într-o biserică din cetăţuie şi d-abia acoperit de pământ, aceea ce văzând-o un prieten a lui Iojica, ceru voie căpitanului din Szathmar ca să-l îngroape mai bine. Voia i se dete şi el puse de-l înmormântă după cuviinţă. Astfel fu sfârşitul acestui bărbat, unul din cei mai mari ai românilor din Ardeal. Dacă norocirea ar fi ajutat meritul şi ambiţia lui, el ar fi ajuns să domnească în patria lui şi soarta fraţilor săi români ar fi fost cu totul alta. Vina lui fu că dori independenţă patriei sale. El pieri nevinovat şi ucis fără de lege de Austria, căci ea n-avea drept asupră-i, nefiind supusul ei, vina ce i se imputa fiind savârşită înainte de a ocupa Austria Ardealul. Averea sa fu confiscată de împărăţie. Lăsară numai soţiei sale şi junelui său fiu câmpul Gerend, spre a putea suferi amărăciunea stării de faţă şi a îndulci dorul stării trecute. Vremea însă întoarse o parte mare din moşiile lui Iojica la fiul său. Urmaşii drepţi ai lui Iojica şi până azi se ţin în bunăstare şi treaptă; dar, cu totul deosebiţi de străbunul lor, ei trădară naţionalitatea română pentru a îmbrăţişa pe cea maghiară, şi trădară şi pe aceasta, dându-se cu totul în partida casei Austriei, duşmana Ungariei şi ucigaşa străbunului lor.

[modifică] XL

Se auzi atunci că al doilea vizir Mehemet-Satârgi-Paşa se apropie de hotarele Transilvaniei, că împresurase Cenadul şi îl luase, după ce bătuse pe comandantul cetăţii, Francisc Lugaci, şi oştile sale; că într-o alergătură cuprinsese Aradul şi Naglaciul, care fusese părăsite de oştile împărăteşti, şi că acum se îndrepta spre Oradea. Sigismund trimise la Satârgi pe Matei Borbeli, cerând să-i trimiţă patru deputaţi la Lipova, ca să trateze de o alianţă. El făgădui încă că, de vor voi turcii, le va da în mână pe deputaţii împăratului, numai să facă pace. Dar Satârgi îi răspunse d-a se adresa la Constantinopol de voieşte a contracta alianţă. Acest răspuns spăimântă pe Sigismund şi, văzând că alt chip decât a căuta a se împăca cu împăratul ănu esteî, începu a trata mai cu omenire pe deputaţi şi porni la Casovia, la Maximilian, pe Gavril Helleriu şi Luca Trausneriu, cetăţeni din Cluj, spre a pipăi gândurile arhiducei. Deputaţii îi aduseră cuvinte blânde de la Maximilian şi făgăduiala d-a-i întoarce carele şi oamenii prinşi, de va da drumul deputaţilor până la 9 zile. Sigismund, vesel de acest răspuns neaşteptat, se grăbi de trimise pe deputaţi la Casovia, lângă Maximilian, pe care îl găsiră greu bolnav.

Era învederat că Austria, în acel minut când turcii c-o nouă furie se pornise spre război, nu îndrăznea a deschide război cu transilvănenii şi va prefera mijloace pacinice de învoire. Această încredinţare încurajă pe Sigismund de porni la Praga pe episcopul Albei, Naprasdi, şi pe Ştefan Bocskai, împreună şi cu contele Sigismund della Tore, care fu însărcinat de la Praga d-a trece la papa Clement la Roma. Deputaţii era însărcinaţi a cere reînnoirea alianţei de la 1594.

Sigismund trimise într-aceeaşi vreme pe Ştefan Bodoni la MihaiVodă, de care simţea cât are trebuinţă Transilvania, ca să-l roage a încheia un tratat de alianţă şi totdeodată să-i ceară şi un ajutor de oaste împotriva gloatei turceşti ce se înainta spre a pustii Transilvania. Mihai-Vodă se temu că, neprimind alianţa lui Sigismund şi de nu i-ar sta în ajutor, l-ar putea sili pe acesta a se arunca în braţele turcilor, aceea ce ar fi o mare primejdie pentru Ţara Românească, căci turcii o ar putea izbi şi din partea Dunării şi din partea munţilor. Pentru Ţara Românească, lupta cu o armie ce vine despre Dunăre e peste putinţă de nu va putea a se rezema în siguranţă pe munţi. Alianţa Transilvaniei, în acest caz, îi este dar neapărată. Mihai ştia încă că împăratul caută împăciuire cu Sigismund; de aceea nu se îndoi a primi alianţă, punând condiţie cu giurământ că, câtă vreme Sigismund va sta pe tron, nu va lăsa pe turci a intra în acea ţară. Această condiţie primindu-se, Mihai-Vodă spuse lui Sigismund că nu va putea a primi rugăciunea ce îi face ca să vie însuşi într-ajutor, din pricină că însuşi e ameninţat de turci din partea Dunării, dar la trebuinţă îi va trimite oricât ajutor va putea. [276] Fără multă întârziere, Mihai-Vodă trimise lui Sigismund trei mii voinici archebuzieri pedeştri, învestiţi ungureşte, toţi într-o formă, şi cinci sute călăreţi cazaci cu paloş, arc şi archebuză, [277] punându-le cap pe aga Leca. [278] Ei sosiră în Cluj, unde era adunată armata lui Sigismund, ce priveghea mişcările turcilor ce bătea Oradea. [279]

[modifică] XLI

Hafiz-Ahmet-Paşa, fostul begler-bei în Bosnia, ăceî se afla de curând numit paşă la Vidin cu însărcinare d-a apăra şi a străjui ţărmurile Dunării, primise poruncă să se unească cu Mehemet-Paşa de la Silistra, ca să năvălească în Ţara Românească. Mihai-Vodă, aflând aceste gătiri ale turcilor, îşi strânse oştile şi le porni spre Nicopol, unde se puseră a pândi pe Hafiz-Paşa, care împreună cu Ramazan-Zadeh, bei de Adana, şi cu alţi bei ce i se dedese în ajutor, ieşi din Vidin şi luă calea Rusciucului şi Silistrei, spre a se uni cu Mehmet-Paşa. Când ajunse Hafiz-Paşa în câmpia Senaudin, lângă Nicopol, la satul Chiseleşti, [280] vornicul Dimu sau Dumitru, capul oştirei române, se prefăcu că e însărcinat de Mihai spre a trata de pace şi, supt pretext că aduce carele cu tributul, el apropie de tabăra turcească tunurile sale acoperite cu postav roşu; douăzeci mii români deteră deodată şi fără veste năvală asupra turcilor, ce era d-abia trei mii, care foarte puţin stând împotrivă, deteră dosul şi scăpară în Târnoviţa. Vornicul Dimu se întoarse la Mihai, în Caracal, cu două tuiuri ce luase din acea izbândă.

Mihai trecu atunci cu toată oastea sa Dunărea, mai presus de Nicopol, şi întâmpină pe Hafiz-Paşa, care, cu oşti ce căpătase din Dobrogea şi Zagre, în număr de 13 mii, venea să-şi răzbune învingerea. Mihai-Vodă izbeşte de faţă pe turci, îi biruie, pe mulţi ucide, pe alţii îi împrăştie, le cuprinde tunurile şi toată tabăra. Spun că în această învingere Hafiz-Ahmet-Paşa pierdu tot, încă şi hainele sale şi turbanul, şi că Mihai, vrând să-şi râdă de dânsul, îmbrăcă o babă bătrână cu hainele şi turbanul paşii şi o arătă armiei sale, zicând: ,,Iată serdarul; l-am prins. Cel puţin nu e deosebire de la unul până la altul"; şi râdea zicând acestea.

Mihai-Vodă se apucă apoi a bate cu tunurile cetatea Nicopolei şi sâmbătă, în 10 septemvrie, dete un asalt mare, dar nu putu intra în cetate, căci turcii zidea noaptea aceea ce spărgea românii ziua. După ce mai şezu Mihai-Vodă acolo trei zile, arseră oraşul şi plenui ţara împrejur, ăapoiî purcese cu toată oastea în sus, spre Vidin. Sangiacul ce rămăsese acolo trimise degrabă de strânse toţi turcii din ţinutul Vidinului, trimise şi la beiul de la Baia de veni cu oşti într-ajutor şi ieşi întru întâmpinarea lui Mihai-Vodă în şesul Vidinului. Războiul ţinu tare şi multă vreme; în cea de apoi, fură biruiţi turcii, cu multă pieire a lor; puţini scăpară în cetate, ceilalţi fură tăiaţi, goniţi, risipiţi.

În goana ce dete turcilor, Mihai, ce după obicei se afla în fruntea oştilor cautând a se bate singur ca un soldat, precum făcea eroii vechimei, învăpăiat de bărbăţia sa, fără să simtă, se văzu singur, răzleţit de oamenii săi. 0 ceată de turci, văzându-l, se întoarseră cu mare furie asupra-i; Mihai se apără vitejeşte, ucide vro câţiva din duşmani, când un turc cu suliţa o împonţişă asupra lui Mihai şi i-o înfipse puţin în pântece. Dar domnul, văzând primejdia, se grăbi a apuca suliţa cu amândouă mâinile de fer şi căută în toate părţile ca să-i vie cineva din boieri în ajutor, să-l izbăvească de pieire. Alţi boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescul şi frate-său, Stroe stolnicul, care grăbiră de tăiară capul turcului şi pre celelalte soţii ale lui şi izbăviră pre domnul lor, care le fu totdeauna recunoscător pentru bărbăţia ce arătară atunci.

După această bătălie, şezu Mihai-Vodă supt cetate 10 zile deplin, arzând împrejur toată marginea ţării turceşti, apoi, cu toate oştile şi cu toată dobânda, plecă spre a trece Dunărea, pe la Ruşava, în ţară. Însă când fu oştile jumătate trecute, să lăsă un vânt cu vifor pe Dunăre, încât fu silită ceilaltă jumătate din armie a aştepta zece zile până se potoli vântul, în care vreme oştirea a tot plenuit şi a ars ţara turcească împrejur. Dup-aceea trecu şi ea şi se adunară în 5 noiemvrie, iar domnul, cu toţi boierii, se întoarse în scaun în Târgovişte. [286] El aduse în ţară 16 mii creştini de ambele sexe din Bulgaria, cu averea lor, pe care îi asăză în ţară, dându-le pâmânturi, spre a umplea locurile pustiite de turci. [287] Apoi, cum ajunse în capitală, trimise în dar lui Bathori, din dobânda lui, pe fratele paşii de Anatolia, ce prinsese în bătaie, un steag mare aurit cu o coroană de argint poleit şi un hanger turcesc într-o teacă de aur. [288]

[modifică] XLII

Aceste strălucite izbânzi ale lui Mihai-Vodă spăimântă pe turcii ce se lupta în Ungaria şi încurajă pe creştini. Satârgi-Mehemet-Paşa -care, după cum ştim, bătea Oradea Mare de şapte săptămâni prin mine şi dese asalturi, ce era vitejeşte apărată de locuitori — cum află vestea că trei casteluri mici în Ungaria picară în mâna nemţilor, că Buda e asediată şi în sfârşit că Mihai-Vodă a bătut pe Hafiz-Paşa, se ridică cu oştirea şi se trase spre Solnoc. [280] Sigismund Bathori se întoarse la Cluj, unde licenţie oştirea şi plecă cu principesa în preumblare prin ţară. [290] Răsuflând atunci de temerea ce avusese de turci, începu a-i fi frică ca nu cumva împăratul, folosindu-se de învingerea turcilor, mai sigur şi slobod în mişcările sale, să nu voiască a-i impune aspre condiţii. Începu a se căi din nou că s-a urcat pe tron şi scrise deputaţilor săi la Praga ca să caute cel puţin a dobândi ca să i se adaoge, pe lângă principatele Oppeln şi Ratibor, ţinutul Kremmer în Moravia, cu o pensie de 50 mii scuzi de aur şi amnistia despre revoluţia aceasta a Transilvaniei. În vreme ce ambasadorii săi lucra cu inimă la Praga şi izbutiră până în sfârşit a dobândi condiţii foarte favorabile de la împărat şi astfel cum nu se aştepta a dobândi, partida contrarie Austriei, care acum era foarte mare în Transilvania, lucră mai cu grabă. Folosindu-se de orice zgomot, ea făcea pe Sigismund a-şi schimba părerea, arătându-i ne-ncetat că tratatul lui cu împăratul este o mare ocară pentru dânsul şi va fi o pată vecinică pentru familia lui; că din prinţ suveran a ajuns rob al Austriei; că de va pune în îndeplinire un asemenea tratat nedrept, trebuie să se teamă de viaţa lui şi că, în sfârşit, Transilvania are să fie în primejdie d-a fi năpădită de turci, care nu vor suferi niciodată ca Casa Austriei să stăpânească această ţară. Ei zicea că ţara e ostenită de război şi că singura mântuire pentru dânsa e alianţa cu turcii. Dar, fiindcă Sigismund are legături prin jurământ cu Mihai-Vodă d-a nu se dezlipi de împărat şi d-a nu încheia alianţă cu turcul, e bine ca Sigismund să abdice în favorul vărului său, cardinalul Bathori, pe care să-l cheme din exil. Şi încheia făcându-i un tablou îngrozitor de primejdia la care se expune însuşi; de nenorocirile care vor împovăra patria sa, jurându-i să primească mai bine dragostea rudelor sale decât jugul nesuferit al Casei Austriei.

Aceste poveţi auzea adesea Sigismund de la cei ce-l încunjura, acestea i le scria şi hatmanul Zamoisky, cumnatul său din Polonia. Un iezuit, anume Kaboşi, izbuti în sfârşit a îndupleca pe Sigismund ca să cheme din Polonia pe vărul său, cardinalul Andrei Bathori. [296]Acesta, cum i se vesti că poate a se întoarce în Transilvania, unde il aşteaptă un tron, merse la Cracovia de luă sfatul regelui Poloniei şi al lui Zamoisky şi apoi, supt hainele de negustor, ajunse în Transilvania în luna lui fevruarie 1599 [297] şi merse la Sibiu, unde se afla sosit Sigismund cu soţia din preumblarea prin ţară şi unde, fiind la hotarul Ţării Româneşti, Mihai-Vodă trimisese boieri de-l complimentă. [298]

[modifică] XLIII

Sigismund primi foarte bine pe cardinalul şi îi arătă multă dragoste. El vărsă multe lacrimi îmbrăţişându-l, crezând cu aceasta să şteargă aducerea-aminte a trecutului. Se umili fără demnitate înaintea duşmanului său, îl rugă să-i ierte nebunia ce făcuse, împins de sfaturi rele şi oarbă patimă ce îl pornise a face atâta rău familiei sale, îl jură în numele lui Dumnezeu să primească, ca o ştergere a acelei ocări, această deschisă destăinuire ce face şi d-a nu păstra despre aceea nici o mânie. [299] Cardinalul, stăpânit de dorinţa de a se urca pe tron, închise în inima lui pentru un minut toată duşmănia sa împotriva făţarnicului său văr şi răspunse la făţarnicia lui cu o asemenea făţărnicie şi semne de dragoste. [300] Ei plecară împreună la Alba-Iulia, unde Sigismund, spre a trage mai mult prieteşugul şi încrederea vărului său, îl opri să şadă în casă-i. Se minuna toţi oamenii văzându-i în toate zilele primblându-se împreună într-aceeaşi trăsură şi arătându-şi atâta dragoste, cum aceşti duşmani de atâţia ani începură îndată a se iubi atât de mult. mii scuzi de aur, să-i dea în stăpânire cetatea Bistriţa, cu pământul său şi a zecea parte din venit, şi alte cetăţi mai mici şi venituri. Apoi ambii plecară la adunarea dietei, ce se convocase la Medias în luna lui martie. Acilea mai întâi se revocă osânda împotriva izgoniţilor din ţară. Cardinalul şi cu partizanii săi căpătară cu cinste iarăşi rangul şi avuţia lor, făcându-se întru aceasta un edict, prin care se poruncea ca toţi care au vrun exemplar din actul de osândă făcut înainte exilaţilor să-l aducă guvernului spre a fi arse, cu pedeapsă de o gloabă de două sute scuzi de aur pentru acel ce va călca această poruncă. Se propuse apoi la dietă să se aleagă cardinalul de prinţ al Transilvaniei, şi toată nobilimea ungurească grăbea cât putea această alegere. Sigismund ţinu, în treaba aceasta, un lung cuvânt în limba ungurească. El vorbi mult despre slujbele ce cardinalul a facut creştinătăţii şi faptele cele mari ce tatăl său (?) Ştefan făcuse în vreme de pace şi de război. Vorbi încă şi mai mult de tot ce el însuşi făcuse pentru binele statului şi, după ce a arătat primejdiile în care era Transilvania, zise că, vrând a o feri de toate acele calamităţi, nu vede alt mijloc mai bun şi mai lesne decât să puie pe cardinal în locul lui, dându-i sarcina cârmuirei, ce el nu se mai simte în stare d-a purta.

,,Cunoaşteţi, adăogă el, şi primejdiile în care m-am aflat m-au învăţat, că noi avem deopotrivă a ne teme de puterea ambilor împăraţi, vecinii noştri, în contra cărora am avut a ţine atâtea războaie. Este peste putinţă să ne bucurăm de pace de nu vom găsi mijloacele d-a cruţa (economisi) într-aceeaşi vreme p-amândoi aceşti stăpânitori. Unchiul meu, politic iscusit ca şi căpitan viteaz, de multe ori mi-a zis-o, când eram copil; dar daca n-am urmat acele sfaturi înţelepte, voi încai a drege toate relele ce nesocotinţa mea a făcut şi a lăsa locu-mi vărului meu, care, singur numai, poate priveghea la păstrarea acestei provincii şi să-i aducă pacea. El are curaj şi statornicie şi se bucură de o sănătate desăvârşită. Slujbele cele mari ce a făcut la ambele împărăţii îl fac a fi cinstit de dânsele şi el are încă de prieten de aproape pe craiul Poloniei, acest puternic vecin, incât oricum s-or întoarce trebile, domnia acestui prinţ va fi fericită. Transilvania, sleită şi ostenită de atâtea pierderi, are trebuinţă de pace şi numai cardinalul o poate economisi cu ambele puteri vecine. Polonia şi Moldavia, care au mare credit la Poartă, fiind în interesele noastre, va fi lesne d-a ţine pacea cu turcul. Şi nici despre partea împăratului nu e mai greu; acest prinţ n-are nimic a se plânge de cardinalul, care apoi are protecţia papei, şi când curtea Romei va primi alegerea sa, împăratul nu va mai îndrăzni nici a mişca.

Cât pentru mine, adăogă el, sunt bolnăvicios. Părul meu cel alb, cu toate că sunt într-o vârstă puţin înaintată, şi boalele ce simt în trupul meu mă silesc a lăsa cârmuirea statului. Însufleţit d-un adevărat zel pentru patria mea, dau de bunăvoie sceptrul la un om care are puterile trebuincioase ale duhului şi ale trupului spre a purta această sarcină. Abdicarea mea nu e nepilduită. Carol al V-lea şi vro câţiva alţi regi, a căror aducere-aminte totdeauna va fi vrednică de cinste, după ce multă vreme şi după legi au cârmuit pe popoarele lor, au preferat mântuirea patriei lor la interesele lor particulare şi o depărtare de bunăvoie de grijile cârmuirei."

După aceea, el acordă o amnistie generală despre trecut şi puse pe toţi deputaţii, oameni obicinuiţi din cele trecute a primi toate poruncile cu supunere şi răbdare, de jurară credinţă cardinalului. Acesta, după ce făcu şi el jurământ deputaţilor, [304]mulţumind lui Bathori şi la toţi deputaţii ţării, trimise îndată unul din ofiţerii săi la Poartă, ca să capete o trecere slobodă la ambasadorii săi care să trateze cu sultanul.

Acest trimis căpătă de la turci o vestă de mătase ţesută cu aur, după cum se obicinuieşte, şi fu însărcinat a spune stăpânului său că poate, până în cele patru următoare luni, să trimiţă pe miniştrii şi darurile lui.

Această revoluţie din Transilvania fu privită de români ca un complot pentru pieirea lor şi a domnului lor. [306] Cronicele româneşti acuză cu acrime viclenia făcută de Sigismund, abdicând în favorul cardinalului, numai ca să poată face pace cu turcii, de la care el era oprit de jurământul făcut lui Mihai, şi prin aceasta să-l înşele. Cea dintâi abdicare a lui Sigismund silise pe Mihai-Vodă a se închina nemţilor şi întărâtă pe turci asupră-i, şi când, primejduindu-se a supăra pe nemţi, Mihai-Vodă primeşte alianţa cu Sigismund, acesta, prin a doua abdicaţie, dă cârma ţării în mâna prietenului turcilor, polonilor şi lui Ieremia-Vodă, coaliţie duşmană de moarte a lui Mihai-Vodŕ, ăcareî punea în primejdie mare ţara şi tronul său.

Drept aceea, cum află Mihai-Vodă de noua revoluţie a Transilvaniei, puse mâna pe sabie.

---

[1] - Heidenstein, p. 312; Niemcewicz.

[2] - De Thou, t. XII, p. 510.

[3] - Niemcewicz; De Thou, p. 509

[4] - Piasecius, la anul 1595.

[5] - De Thou, p. 509.

[6] - Niemcewicz.

[7] - De Thou, p. 510.

[8] - Ibid.

[9] - Istvanfi.

[10] - De Thou, p. 510.

[11] - De Thou, p. 510; Istvanfi.

[12] - Beyerlinck, t. II, p. 228.

[13] - De Thou, p. 510; Istvanfi, p. 398.

[14] - Niemcewicz.

[15] - De Thou, p. 510; Niemcewicz.

[16] - Heidenstein, p. 304; Niemcewicz.

[17] - Heidenstein, p. 315.

[18] - Heidenstein, p. 316.

[19 ] - Ibid.

[20] - Niemcewicz.

[21] - Niemcewicz.

[22] - Vezi Montreux, p. 514, cele vorbite în sfat.

[23] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 316.

[24] - La 1 oct. Zamoisky trecu cu armia lui Nistru şi sosi a doua zi la Hotin, carese închină de popor la marele cancelar,şi puse acolo comandant pe graful BeltRomânii supt Mihai-Voievod Viteazul zen cu o garnizoană. Cinci zile dup-aceea, el merse la Iaşi, rezidenţa Moldaviei, unde fu primit cu multă cinste.Craiul Poloniei trimise prin contele Lyblin încă 1 500 călăreţi şi 2 mii pedestraşi, oameni cu curaj (Hist. von denEmpörungen, p. 76).

[25] - Heidenstein, p. 317; Niemcewicz.

[26] - Heidenstein, p. 315; Niemcewicz.

[27] - Guerrin, p. 192.

[28] - Heidenstein, p. 317; Niemcewicz.

[29] - Heidenstein, p. 317.

[30] - Ureche, p. 205; Heidenstein, p. 317; Bohomolec.

[31] - Heidenstein, p. 317; Bohomolec; Niemcewicz.

[32] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 317.

[33] - Letopiseţul vornicului Ioan Neculce.

[34] - Heidenstein, p. 317.

[35] - Miron Costin.

[36] - Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.

[37] - Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.

[38] - Niemcewicz.

[39] - Heidenstein, p. 318; Niemcewicz.

[40] - Montreux, p. 584; de Thou, p. 540: Hist. von den Empörungen, p. 76.

[41] - Montreux, p. 584; Hist. von den Empörungen, p. 76.

[42] - De Thou, p. 540.

[43] - Miron Costin; Hist. von den Empörungen, p. 76.

[44] - De Thou, p. 540.

[45] - Niemcewicz.

[46] - Miron Costin. Numărul oştirei tătare e încă nehotărât. Cronicarii poloni, ni se pare cu exageraţie, îl urcăla 70 mii. Hanul, în scrisoarea sa cătreZamoisky, spune că vine cu 20 mii numai. Iar alţi autori pun numărul oasteitătăreşti de 30 mii (Guerrin. p. 192).

[47] - Senkowski.

[48] - Beyerlinck, p. 229.

[49] - Niemcewicz.

[50] - Naima; Seadedin; Hammer, p. 280.

[51] - Miron Costin.

[52] - Niemcewicz.

[53] - Miron Costin.

[54] - Niemcewicz.

[55] - Miron Costin; Niemcewicz.

[56] - Heidenstein; Niemcewicz.

[57] - Montreux, p. 580.

[58] - Ibid.

[59] - Niemcewicz; Heidenstein, p. 322; Piaseţki, p. 128.

[60 ] - Ibid.

[61] - Miron Costin.

[62] - Niemcewicz.

[63 ] - Ibid, ,,La 13 oct., cancelarul strânse armia ca să-i vestească că tătarii vincu gloata. Mulţi se speriară şi cerea săse întoarcă în Polonia; mulţi încă preferară a muri cu dânsul, decât a fugiînaintea duşmanului. Îndată cancelarulalese un loc pe ţărmul apei şi întăritabăra cu o baricadă de care. Într-aceeasosi un cazac din partea şefului tătar,cu un bilet cu această cuprindere: ,,Tu,câine bătrân, dacă eşti viteaz războinic,nu fugi de mine, căci în trei zile voi finegreşit lângă tine!" Acelaşi cazac aduse o scrisoare de la sangiacul de Tighina, care se zicea că e paşă în Moldovaşi Valahia, care îi zicea că sultanuldedese ţările întregi ale Valahiei şiMoldovei la tătari, pentru bunele lorslujbe; că el, Zamoisky, trebuie îndatăsă încalece, să iasă înaintea hanului, ase umili şi pleca şi să atingă cu fruntealui picioarele lui, nefiind alt mijloc descăpare pentru dânsul. În 18 oct., tătarii sosiră până la tabăra polonilor, dar sătraseră îndată. În 20 se întoarseră 10mii tătari asupra taberei polone, împotriva cărora întoarseră artileria ceamare şi pentru a douâ oară fură puşiîn fugă şi risipiţi. A doua zi tătarul ceruo armistiţie spre a se înţelege de pace,care fu primită. Se făcu o învoire peşase luni şi tătarul se învoi a da steagulsău de domnie lui Ieremia, pentru dragostea craiului Poloniei. Din partea tătarilor rămaseră pe loc mai mult de 3mii, din care mulţi însemnaţi. Numărultătarilor se urca până la 70 mii, cu femei şi copii. Sangiacul de Tighina avea8 mii cu dânsul. Mulţi din tătari seîntoarseră la Torna şi cancelarul lăsă omie călăreţi în Moldova, şi cu ceilalţi 18mii el plecă după cazaci, ca să-i supuieşi să prinză pe trădătorul Nalipo-Waica" (Hist. von den Empörungen, p. 77).

[64] - Niemcewicz.

[65] - Miron Costin.

[66] - Ibid.

[67] - Heidenstein, p. 322; Piaseţki, p. 128; Niemcewicz.

[68] - Senkowski.

[69] - Miron Costin.

[70] - Scrisoarea hanului către regele Poloniei, în Reusner; Montreux, p. 594.

[71] - Niemcewicz.

[72] - Miron Costin; (patru mii după Piaseţki).

[73] - Miron Costin; Niemcewicz.

[74] - Miron Costin.

[75] - Scrisoarea hanului către regele Poloniei.

[76] - Montreux, p. 594; Campana, Hist., p. 900.

[77] - Montreux, p. 594.

[78] - De Thou, p. 542; Campana, Hist., t. II, p. 897, dă copie de scrisoareaîmpăratului.

[79] - Montreux, p. 590.

[80] - Reusner, p. 170.

[81 ] - Ibid.; Montreux, p. 590

[82] - Montreux, p. 584.

[83] - Dantiscani, p. 145; Montreux, p. 584.

[84] - Cron. rom., Mag. ist., t. IV, p. 284.

[85] - Istvanfi, p. 416.

[86] - Heidenstein, p. 323; Niemcewicz.

[87] - Miron Costin.

[88] - Heidenstein.

[89] - Miron Costin.

[90] - Heidenstein.

[91] - Heidenstein; Niemcewicz.

[92] - Miron Costin.

[93] - Heidenstein, p. 323; Niemcewicz.

[94] - Heidenstein, p. 323.

[95] - Heidenstein, p. 323; Istvanfi, p. 416; Miron Costin.

[96] - Miron Costin.

[97] - Heidenstein, ibid.; Niencewicz.

[98] - Istvanfi.

[99] - Heidenstein; Niemcewicz.

[100] - Istvanfi, ibidem.

[101] - Fortiter, quam potuit; Istvanfi, ibidem.

[102] - Istvanfi; Montreux, p. 587.

[103] - ,,Sed tandem a suis et ab infesta fortuna desertus"; Istvanfi.

[104] - Heidenstein; Niemcewicz.

[105] - Heidenstein.

[106] - Istvanfi, ibid.; Heidenstein, ibid.

[107] - lstvanfi, ibid.

[108] - Heidenstein.

[109] - Heidenstein.

[110] - Piaseţki, p. 152.

[111] - Istvanfi, p. 416. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[112] - Heidenstein; Niemcewicz; Istvanfi, Miron Costin.

[113] - Istvanfi.

[114] - Heidenstein; Niemcewicz.

[115] - Miron Costin.

[116] - Istvanfi, p. 416; Miron Costin.

[117 ] - Ibid.

[118] - Istvanfi, ibid.

[119] - Ossat, t. I, p. 226.

[120] - Niemcewicz; Hist. von den Empörungen, p. 61.

[121] - Vezi scrisoarea în Reusner, Ep. Turc., p. 171--176.

[122] - Piaseţki, anul 1595; Niemcewicz; Ossat, t. I. p. 197.

[123] - Istvanfi.

[124] - Reusner, Ep. Turc., p. 176.

[125] - Reusner, Ep. Turc., p. 182.

[126 ] - Ibid., p. 184.

[127] - Walther; Stavrinos.

[128] - Stavrinos.

[129] - Walther.

[130] - Ibid.

[131] - Guerrin, p. 171.

[132] - Walther.

[133] - Reusner, Ep. Turc., p. 101.

[134] - Bethlen, t. IV, p. 14; Katona, p. 271; Frachetta, p. 43.

[135] - Bethlen, ibid.

[136] - De Thou, p. 570.

[137] - Montreux, p. 596; Ortelius, p. 301; Hist. von den Empörungen, p. 83.

[138] - Walther.

[139 ] - Ibid.

[140] - Walther; Guerrin, p. 215; Ortelius, p. 304.

[141] - Guerrin, ibid.

[142] - Ortelius, p. 304.

[143] - Walther.

[144] - Campana, p. 51.

[145] - Ortelius, p. 304.

[146] - Walther.

[147] - Guerrin, p. 228; Hist. von den Empörungen, p. 86.

[148] - Walther.

[149] - Cron. rom., în Mag. ist., t. IV, p. 285; Guerrin, p. 287; De Thou, t. XII,p. 587; Iansonius.

[150] - Cron. rom., ibid.

[151] - Guerrin, ibid.

[152] - De Thou, p. 570.

[153] - Montreux, p. 596.

[154 ] - Die Warhaftige neue Zeitung.

[155] - Tomasi, p. 36.

[156] - De Thou, p. 574; Die Warhaftige neue Zeitung.

[157] - Tomasi, p. 36.

[158] - Naima; Hammer, t. II, p. 282.

[159] - Jouannin, p. 179.

[160] - Naima; Hammer, t. II, p. 283.

[161] - Hammer, p. 283.

[162] - Sagredo, p. 743; Sacy, t. II, p. 135.

[163] - Sagredo, p. 743; Hammer, p. 283.

[164] - Sacy, t. II, p. 136; Sagredo, p. 744; De Thou, p. 578 şi 579

[165] - De Thou, p. 579; Sagredo, p. 744.

[166] - De Thou, t. XII, p. 548.

[157] - Montreux, p. 615.

[168] - De Thou, p. 581.

[169] - Tomasi, p. 44.

[170] - De Thou, p. 581.

[171] - Montreux, p. 625.

[172] - De Thou, p. 582; Montreux, p. 625.

[173] - Hammer, t. II, p. 283.

[174] - Tomasi, p. 48.

[175] - Montreux, p. 625.

[176] - Montreux, p. 625; De Thou, p. 586.

[177] - Guerrin, p. 288; De Thou, p. 586; Montreux, p. 625; Iansonii.

[178] - Cron. rom., Mag. ist., t. IV, p. 285.

[179 ] - Ibid., p. 286.

[180] - Jouannin, p. 179.

[181] - Sacy, t. II, p. 141.

[182] - Hammer, p. 285; De Thou, p. 582 şi 583; Sacy, p. 141; Sagredo, p. 780.

[183] - Cr. r., Mag., t. IV, p. 288.

[184 ] - Ibid., Walther.

[185] - Cron. rom., Mag., t. IV, p. 288.

[186] - Ibid.

[187] - Walther; Cr. r., M., t. IV, p. 288; D'Ambry, p. 846 ; Baudier, p. 580.

[188] - Walther; D'Ambry, p. 846; Baudier, p. 580--581.

[189] - Guerrin, p. 333; Ortelius, p. 344.

[190] - Cr. r., M., t. IV, p. 286; Kogălniceanu, p. 168.

[191] - Guerrin, p. 333; Montreux, p. 641; Ortelius, p. 344.

[192] - Cr. r., ibid.

[193 ] - Ibid.

[194] - Guerrin, p. 333.

[195] - Ortelius, p. 354.

[196] - Guerrin, p. 333 şi 334; Ortelius, p. 344. Mihai-Vodă merse în Transilvania să roage pe Sigismund ca să continueze războiul cu turcii, zicând că nicio provinţie nu e mai expusă şi mai trebuincioasă la război ca Valahia. Prinţulîi răspunse că primeşte cu bucurie voinţa sa şi că o va împărtăşi împăratului.Mihai îi dete un boier al său, ca sămeargă la împărăţie să facă aceeaşirugăciune ce a făcut prinţulu Sigismund (Herrera, p. 719).

[197] - Tomasi, p. 53; Spontoni, p. 48.

[198] - Cr. r., M., t. IV, p. 287.

[199] - Guerrin, p. 334; De Thou, t. XIII, p. 187.

[200] - Engel, p. 243.

[201] - Tomasi, p. 57.

[202] - Engel, p. 243.

[203] - Tomasi, p. 57.

[204] - De Thou, p. 187.

[205] - Tomasi, p. 37.

[206] - Walther.

[207] - Tomasi, p. 57.

[208] - Walther.

[209] - Tomasi, p. 74.

[210] - A cita în notă aci titlu lui Mircea după hrisovul adus de Fotino. ă"Drept-credinciosul întru Hristos Dumnezeu, pietosul şi iubitorul de Dumnezeu Mircea cel Mare, domn cu milalui Dumnezeu şi singur stăpânitor a totpământul Ungro-Vlahiei şi de dincolode Munţii Carpaţi, până la pământultătărăsc, Herţog (duce) Almaşului şiFăgăraşului, domn al Banatului despreapus, stăpânitor ambelor laturi ale Dunării până la Marea Neagră şi domncetăţii Drâstorului şi al tuturor ţărilorşi oraşelor până la hotarele Adrianopolei."î

[211] - Hammer, t. II, p. 114.

[212] - De Thou, t. XIII, p. 187 şi 293.

[213] - Istvanfi, p. 434; Spontoni, p. 56.

[214] - Istvanfi, p. 434.

[215] - Bethlen, t. IV, p. 35.

[216] - Bethlen, t. IV, p. 35.

[217] - De Thou, t. XIII, p. 187.

[218] - Bethlen, ibid.

[219] - De Thou, p. 157.

[220] - Montreux, p. 655; Tomasi, p. 53.

[221] - Bethlen, t. IV.

[222] - Bethlen, t. IV.

[223] - Istvanfi, p. 439; Bethlen; Spontoni, p. 55. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[224] - Hammer, t. II.

[225] - Katona, p. 397.

[226] - Tomasi, p. 53; Montreux, p. 647; Frachetta.

[227] - Hammer, t. III, p. 288. Vezi Frachetta, p. 115; Tomasi, p. 53, şi Ossat,despre trataţiile împăratului şi lui Sigismund cu turcii atunci.

[228] - Vezi în Montreux, p. 642.

[229] - De Thou, t. XII, p. 187.

[230] - Walther; Engel, p. 243.

[231 ] - Mag. ist., t. I, p. 234.

[232] - De Thou, t. XIII, p. 180--182.

[233] - Walther.

[234 ] - Ibid.

[235] - Stavrinos; Mag. ist., t. I, p. 234.

[236] - Hammer, t. II, p. 294. Polonii încheiaseră acum pacea cu turcii. Aceştia trimiseseră un ajutor de oaste luiIeremia, spre a putea rezista lui Mihai.Prin mijlocirea ambasadorului englez,turcii făcea feluri de făgăduieli mari luiMihai, numai să se lepede de prieteşugul transilvanului şi să asculte deturci (Herrera, p. 735).

[237] - Bethlen, t. IV, p. 160.

[238] - Bethlen, t. IV, p. 63--64; Istvanfi, p. 437.

[239] - Bethlen, t. IV, p. 64.

[240] - Istvanfi, p. 439.

[241] - Bethlen, t. IV, p. 65; Istvanfi, p. 440.

[242] - Bethlen, t. IV, p. 65.

[243] - Bethlen, t. IV, p. 65--66.

[244] - Ibid., p. 67.

[245] - Bethlen, t. IV, p. 67--68.

[246] - Bethlen, t. IV, p. 84.

[247] - Bethlen, t. IV.

[248] - De Thou, t. XIII, p. 294.

[249] - De Thou, t. XIII, p. 295.

[250] - De Thou, p. 295.

[251] - Sacy, t. II, p. 480 şi 143.

[252] - Istvanfi, p. 444.

[253] - Originalul acestui tratat în latineşte se află tipărit în Pray, Annales veteres Hunnorum etc., p. 155--158.

[254] - Pray, p. 156. Acest autor dă asemenea şi jurământul lui Mihai-Vodă înlatineşte.

[255] - Sacy, t. II, p. 147.

[256] - De Thou, t. XIII, p. 295.

[257] - Bethlen, t. IV, p. 132.

[258] - Spontoni, p. 61.

[259] - Bethlen, t. IV, p. 132.

[260] - Spontoni, p. 60.

[261] - De Thou, t. XIII, p. 295; Tomasi, p. 61.

[262] - Istvanfi, p. 446; Bethlen, t. IV, p. 159.

[263] - Tomasi, p. 61.

[264] - Istvanfi, p. 446.

[265] - De Thou, p. 295 şi 296.

[266] - Spontoni, p. 62; Tomasi, p. 61.

[267] - De Thou, t. XIII, p. 296.

[268] - Istvanfi, p. 447.

[269] - De Thou, t. XIII, p. 296.

[270] - Bethlen, t. IV, p. 161.

[271] - Tomasi, p. 61.

[272] - Bethlen, t. IV, p. 162.

[273] - Bethlen, t. IV, p. 84.

[274] - Istvanfi, p. 447.

[275] - Istvanfi, p. 452; Tomasi, p. 65; Spontoni, p. 66, De Thou, p. 297.

[276] - Bethlen, t. IV, p. 164 şi 171; Engel, p. 246.

[277] - Tomasi, p. 65.

[278] - Mag. ist., t. IV, p. 289.

[279] - Tomasi, p. 65.

[280] - Engel, p. 246.

[281] - Seadedin; Hammer, t. II, p. 290 şi 299; Mag. ist., t. IV, p. 289.

[282] - Seadedin.

[283 ] - Mag. ist., t. IV, p. 290; D'Ambry, p. 849.

[284] - Seadedin.

[285 ] - Mag. ist., t. IV, p. 290.

[286] - Mag. istoric, t. IV, p. 291.

[287] - Bethlen, t. IV, p. 173; D'Ambry, p. 849. Vezi în Bisselie mai multe amănunte.

[288] - Bethlen, Ibid.

[289] - Hammer, t. II, p. 290.

[290] - Tomasi, p. 61.

[291] - De Thou, t. XIII, p. 326.

[292] - De Thou, t. XIII, p. 327.

[293 ] - Mag. ist.

[294] - De Thou, t. XIII, p. 397.

[295] - Istvanfi, p. 452.

[296] - De Thou, p. 297.

[297] - Istvanfi, p. 452.

[298] - Tomasi, p. 79.

[299] - De Thou, t. XIII, p. 297.

[300] - Istvanfi, p. 452.

[301] - De Thou, t. XIII, p. 298.

[302] - Istvanfi, p. 452.

[303] - De Thou, p. 327.

[304] - Istvanfi, p. 452.

[305] - De Thou, p. 328 şi 329.

[306] - Mag. ist., t. IV, p. 291.