Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Călugărenii

De la Wikisource

←←Cartea I: Libertatea naţională

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul Cartea II: Călugărenii (aprilie 1595 — dechemvrie 1595) de Nicolae Bălcescu

Cartea III: Servagiu→→

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII 9 IX 10 X 11 XI 12 XII 13 XIII 14 XIV 15 XV 16 XVI 17 XVII 18 XVIII 19 XIX 20 XX 21 XXI 22 XXII 23 XXIII 24 XXIV 25 XXV 26 XXVI 27 XXVII 28 XXVIII 29 XXIX 30 XXX 31 XXXI 32 XXXII 33 XXXIII 34 XXXIV 35 XXXV 36 XXXVI 37 XXXVII 38 XXXVIII 39 XXXIX 40 XL

[modifică] I

Încă de la cele dintâi triumfuri ale românilor din această iarnă, spaima şi groaza ce cuprinsese tabara şi ţinuturile de margine, ale împarăţiei turceşti intrară şi în Constantinopol şi pătrunseră până şi în seraiul unde trăia trai desfătat şi fără grijă desfrânatul sultan Murad III. Vaietele şi cârtirile poporului, demoralizarea ostaşilor, a ienicerilor chiar, carii nu mai vroiau a merge la război supt pricinuire că nu li se plătesc lefile, îl înfioră de frică şi îl sili a se gândi şi la trebile împărăţiei sale. Vistieria fiind sleită cu totul, el fu silit a lua din casa sa bani spre a mulţumi oştile ce cârteau cu obrăznicie, făcând adesea şi răscoale. Spre a îmbărbăta duhurile spăimântate ale ostaşilor după margine, le trimise steagul cel sfânt ce se zicea a fi fost al proorocului Mahomet şi care, luat de mai nainte de la Egipet, fusese până în acea iarnă cu sfinţenie păstrat la Damasc. Dar fiinţa de faţă a steagului proorocului chiar nu putu încuraja pe ostaşi, carii acum, cu totul demoralizaţi, nu mai îndrăzneau a da faţă cu duşmanul. Sultanul porunci atunci a se face rugăciuni publice în piaţa cailor (at-meidan, hippodrome), în dosul arsenalului; vezirii, şeicii, legiştii şi prezidenţii cancelarii stătură acolo de faţă din porunca lui. Veştile ce mai veniră de la Dunăre adăogară amarul inimei sale şi îi pricinuiră moartea [2] pe care el o presimţi mai dinainte şi o grăbi printr-o temere superstiţioasă. Saatgi-Haşan (Haşan ceasornicarul), comisul său favorit, visă un vis în care juca o rolă cu sultanul Suleiman, şeicul Emir-Eştilei şi sultanul Murad. Visul acesta era aşa de ciudat, încât el nu se putu opri a-l descri stapânului său. Duhul superstiţios al lui Murad III se impresionă foarte de acest vis, şi trei zile dup-aceea, apucându-l cârcei la stomah, crezu că i s-a apropiat ceasul morţii. El porunci atunci comisului său să jertfească cincizeci şi două oi, din care patru negre, opt pestriţe şi patruzeci albe, după cum spusese moşul său Soliman în visul lui Haşan; şi spre a-şi împrăştia posomorâta-i melancolie, se duse în grădinele seraiului şi se odihni în chioscul zidit de curând de Sinan-Paşa pe malul Bosforului, de unde din două părţi se vedea sosind corăbiile în port. Acolo, peste obiceiul său, porunci muzicanţilor odăii sale să zică un cântec de jale ce începea prin aceste cuvinte: ,,Sunt împovărat de sarcina relelor mele. O, moarte! fii într-această noapte mereu alături cu mine!" Îndată două galere egiptene înaintară spre port; tunurile lor, salutând, curmară aceste cântări jalnice, făcând să plesnească geamurile chioscului şi să cază în bucăţi. Această împrejurare foarte naturală fu privită de Murad ca un semn rău. ,,Odinioara, zise el, tunurile flotei întregi n-au facut nici o sminteală acestor ferestre şi acum tot se zdrobeşte la zgomotul artileriei acestor galere: văz că s-a sfârşit cu viaţa mea, ca şi cu chioscu!" Şi lacrimi înundară obrajii şi barba sa.

Sculându-se apoi d-acolo, el intră în odaia sa, unde se azvârli pe o sofa, cu inima apăsată de temere şi mâhnire. Chiar în noaptea aceea îşi dete sufletul (16 ianuarie 1595). Moartea lui fu ţinută secretă până sosi fiul său Mahomet de la Magnesia (28 ian. 1595), care fusese la vreme înştiinţat de mumă-sa, veneţianca Baffa. Îndată ce dezbărcă la chioscul lui Baiazid, tunurile seraiului şi pristavii în pieţe vestiră moartea lui Murad III şi înălţarea lui Mohamed III. Toţi slujbaşii alergară spre a-i aduce închinaţiune. Noul sultan era un prinţ crud, afemeiat şi înmuiat detot prin plăceri, care îl făcură de pierdu înfocarea ce avea mai întâi spre război. După ce săvârşi îngropăciunea tatălui său cu multă pompă, Mahomed III porunci să-i aducă înainte pe toţi fraţii săi, în număr de nouăsprezece. Aceşti feciori şi douăzeci şi sapte fete ramăseseră numai din o sută doi copii ce avusese Murad III cu deosebite neveste. Mahomed, cu o făţarnică milă, mângâie temerile fraţilor săi şi faţă cu dânsii dete porunci pentru ceremonia tăierii lor împrejur; dar ducându-i apoi în camere despărţite, pentru ca vaietele lor să ramâie tăinuite, trimise muţi cu fatalul laţ de-i sugrumă pe toţi. Din aceste nenorocite jertfe ale unui obicei barbar, patru luaseră oarecare grad de dezvoltare, fiind crescuţi cu multă îngrijire. Acela ce da mai multe nădejdi era sultan Mustafa, împodobit cu cunoştinţe literare, care, aflând moartea tatălui său, exprimă presimţirea soartei sale într-un distih elegiac. [6] Dup-aceea, sultanul porunci să arunce în mare şaptesprezece roabe însărcinate ale tatălui sau. A doua zi el puse de aduse înainte-i trupurile fraţilor săi omorâţi, le închise în sicrie de chiparos, [7] le împodobi cu turbanuri şi pene de erodiu şi cu alai mare le duse de le îngropă lângă tatăl său. [8]

[modifică] II

Această nouă stăpânire, care începea printr-un aşa de sângeros ospăţ de fraţi, fu primită de osmanlâi cu o tristă presimţire. Niciodată pân-atunci împărăţia otomană nu se aflase în aşa cumpănă de pieire. Oştirile din Constantinopol, nemulţumite că sultanul fără ştirea lor s-a urcat pe tron, îl primiră cu o răscoală înfricoşată, prădară oraşul, vrură a izbi şi saraiul şi, d-abia cu vărsări mari de bani ce li se făcu, se liniştiră. [9] Din afară, împarăţia era pustiită de români, bulgari, sârbi, unguri răsculaţi, a căror pildă toate celelalte popoare creştine din Turcia sta gata a urma. Armatele musulmane, demoralizate cu totul, fugeau de bătaie, în vreme ce stau semeţe şi adesea se răsculau asupra căpeteniilor lor. Pe lânga acestea, o foamete cumplită cuprinsese atât taberele de margine, cât şi Constantinopolul; [10] şi, ca cum paharul relelor nu era destul de plin, îngrozitoarea ciumă îşi împreunase pustiirile sale. Atunci, în acele grele şi amare minute, turcii, aceşti crunţi şi trufaşi concheranţi a şaptezeci de popoare, stau înmărmuriţi şi cu durere întorceau ochii către pustiile Asiei, de unde au venit şi unde cred că sunt meniţi a se întoarce. Proorocii ce de mult circula printre mahometani făceau pe acest popor, fatalist, mistic şi crezător în minuni, a crede că acel ceas atât de temut acum a sosit. Se zicea într-adevăr că proorocul Mahomet, murind, fu întrebat câta vreme va ţinea statul şi religia sa şi că el, nerăspunzând nimic, ridică numai mâinile sale în sus arătând cele zece degete, aceea ce sectatorii Coranului tâlmăciră că va să zică zece, o sută sau o mie de ani. Apoi celelalte două soroace trecând, rămăsese sorocul fatal de o mie de ani, care tocmai atunci se împlinise. Se credea şi se zicea încă că precum oraşul Constantinopolului şi-a tras mărimea de la un Constantin şi apoi a fost luat şi zdrobit supt un alt Constantin, şi precum împărăţia romană a început a înflori mai cu seamă supt un August şi se pierdu supt un alt August, asemenea şi oraşul Constantinopolului şi împărăţia grecească, cuprinse de un Mahomet, are sa se zdrobească şi să se prăpădească supt un alt Mahomet. Şi toţi bănuia că acest nou sultan cu numele Mahomet va fi cel preursit pentru căderea împărăţiei. Se mai zicea încă că la anul 1453, când s-a luat Constantinopolul de sultan Mahomed II, se ivise o proorocie care spunea că acest oraş va intra iarăşi în stăpânirea creştinilor după 12 ani-luni — socoteală arabică după care într-un an-lună vine 12 ani d-ai noştri — adecă după 12 ori 12 ani sau după 144 ani. Aceşti ani adăogindu-se la 1453 dau anul 1597, ce era preursit pentru căderea împărăţiei turceşti. Mult mai multe şi mai curioase era proorociile ce circulau printre creştini şi înflăcărau de nădejde imaginaţiile lor. Era nişte proorocii vechi ale lui Metodie, episcopul de la Patras, ale lui Leon împăratul, filosoful cu tablourile profetice ce i se atribuia şi care vestea surparea împarăţiei turceşti de către un om de viţă veche: ,,Iată păstorul, zicea această din urmă proorocie, care va ucide pe lupul ce dorea să mănânce oaia; păstorul îl va ucide şi îl va găsi om. Astfel va pierde cel ce a stăpânit prin silă." Apoi venea proorociile lui Merlin, care zicea că unul încoronat cu trei coroane va zdrobi împărăţia turcească şi că înainte de această dărâmare va cădea asupră-i o boală urâtă şi groaznică (precum era ciuma de atunci). În sfârşit, cea mai răspândită proorocie era a astrologului Antonie Torquat de la Ferrara, care trăise pe la 1480, pe timpul lui Mihai Corvin, craiul Ungariei. El pretindea că împărăţia otomană va cădea când va ajunge la al 13-lea sau al 14-lea sultan şi nu va trece mai mult de anul 1596; căci atunci i se va întâmpla un ce groaznic şi de moarte, din pricină că murind sultanul domnitor, se vor ivi atâtea certuri şi lupte între cei mai mari ai statului, încât se vor sfâşia unii pe alţii şi asemenea vor păţi şi de către streini. Atunci creştinii vor lua înapoi Ungaria şi vor face multe năvăliri în împărăţia turcească, care va fi încă necăjită şi de o mare ciumă şi de o foamete crudă. Apoi creştinii, îmbărbătaţi şi îndrăzneţi, cu atâta înfocare, grabă şi puteri vor trece marea, încât toată creştinătatea se va vedea deodată în arme la răsărit, unde parcă mai mult ar fi zburat decât trecut. Atunci turcii se vor creştina, şi ambele biserici şi ambele împărăţii se vor face una supt un singur împărat creştin. [16]Apoi pe lângă aceea că Mahomed III se întâmplase a fi al 13-lea sultan după Osman cel dintâi, ciuma, foametea, războiul, moartea sultanului Murad, răscoala oştirilor, sfâşierile celor mari între partidele duşmane ale vizirilor Sinan şi Ferhad, toate se împreunase spre a da temei acestei proorocii. Dar cea mai bună proorocie, observează foarte bine un analist contemporan, ar fi fost sabia şi unirea creştinilor [17]; nenorocire numai că această din urmă, ca întotdauna când se făcu asemenea legături în contra turcilor, lipsi, şi astfel toate proorociile rămaseră zadarnice şi ieşiră de minciună.

[modifică] III

Câteva zile după întronarea noului sultan, Sinan-Paşa fu scos din vizirat şi surghiunit la Malgara, iar în locu-i se numi rivalul său FerhatPaşa (16 fevruarie 1595), care totdeodată primi şi comanda mai presus a armatei, cu poruncă d-a porni asupra Ţării Româneşti. [18] Se zicea că Ferhat ar fi izbutit a surpa pe Sinan-Paşa încredinţând pe sultanul cum că Mihai-Vodă şi Sigismund Bathori s-au revoltat numai din ura ce aveau către Sinan, iar nu din ura lor către turci. [19] Ferhat-Paşa, poreclit Characlan (şerpele negru), [20] era de origine arnăut. El fusese crescut în sarai şi, deosebindu-se în toată vremea prin vitejia şi înţelepciunea sa, ajunse iute în cele mai mari slujbe ale împărăţiei, şi acum pentru a doua oară fu învestit cu puterea vizirească. Noul mare vizir adună îndată la divan pe toţi vizirii, pe muftiul, pe cadiascheri, ăpeî nisangiul, pe cei patru deftedari, precum şi pe agii ienicerilor şi ai bulucilor, spre a se sfătui dacă trebuie să se îndrepteze spre Buda, sau spre Ţara Românească. Divanul se învoi l-această din urmă părere. [23]Vizirul porunci la toţi paşii vecini a-şi concentra oştirile la Rusciuc, unde să se adune şi materialurile cu lucrătorii trebuincioşi spre a face pod pe Dunăre; paza acestui post până la sosirea sa fu încredinţată lui Lala-Muhamed-Paşa, beiler-bei de Anatolia, care şi porni îndată spre Dunăre. Beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Paşa, care se numise în locul lui Muhamed-Paşa, feciorul lui Sinan-Paşa, şi care tot într-o vreme comanda cetatea Vidinul, a primit poruncă să pregătească această trecere. Pe când marele vizir se ocupa cu multă activitate în Constantinopol cu pregătirile îngrozitoarei sale expediţii în contra Ţării Româneşti, o răscoală a spahiilor, aprinsă prin zâzaniile vrăjmaşilor săi Sinan-Paşa şi Cicală-Paşa, turbură liniştea capitalei şi era p-aci a-l răsturna din vizirat şi a-i răpune şi viaţa; dar prin vărsări de bani şi sprijinul ce avu de la ieniceri, putu lesne a o risipi (21 aprilie 1595). După domolirea acestei răscoale marele vizir ieşise cu alai din Constantinopol joi în 26 aprilie şi tabărî la Daud-Paşa, ducând cu sine zece mii ieniceri, supt Zagargi-Paşa, şi toată călărimea cu leafă ce rămăsese la Poartă şi călărimea streină atât din aripa dreaptă, cât şi din aripa stângă. Corturile armatei se scoseseră cu câteva zile mai nainte; şi se armase zece galere pe care, încărcându-le cu tunuri şi alte muniţii, le porniră la Varna, de unde pe Dunăre, să se urce până la Rusciuc. Al doilea vizir, Ibraim-Paşa, fu numit caimacam în lipsa lui Ferhat şi ramase în Constantinopol împreună cu aga ienicerilor pentru paza oraşului şi cârmuirea trebilor împărăţiei. Caimacamul era duşman tainic al vizirului şi, deşi în public se arăta că se ocupă cu pregătirea şi adunarea oştilor şi a armelor spre a le trimite lui Ferhad, în faptă însă se silea cât putea de risipea toate pregătirile făcute. [26]Văzând Ibraim-Paşa că vizirul trimitea din cale curier după curier, scriind sultanului că se apropie de hotarele Ţării Româneşti cu o mână de soldaţi rău armaţi şi că îl roagă a-i trimite îndată oştile ajutătoare, [27]se puse de arătă sultanului că pricina pentru care oştile se adună încet şi merg cu greu către hotar nu este, după cum se zice, căci lor l-e teamă a merge împotriva românilor, dar căci ele urăsc pe Ferhat-Paşa şi nu vor a se bate supt dânsul cu duşmanul. Spre adeverirea ziselor lui, el scoase de martori, înaintea sultanului, pe muftiul Bostan-Zadeh, pe cadiascherul Baki, pe vezirii Gerrah-Paşa, Hassan-Paşa şi pe feciorul lui Cicală-Paşa, toţi partizani ai lui Sinan, cumpăraţi fie de dânsul cu vreo câteva pungi de sechini, şi care toţi adeveriră arătarea lui Ibraim. Acesta începu a face impresie asupra duhului sultanului. [28]

În vreme ce aceste intrigi în Constantinopol urzeau pieirea lui Ferhat-Paşa, el înainta în calea sa. Plecând de la Daut-Paşa în 30 aprilie, ajunse la Ciurli, unde porunci de a forma un trup de o mie de oameni puşcaşi şi dete lui Husein-Bei comanda spahiilor. Acei o mie puşcaşi se lua din tot locul unde tăbăra armia, şi cei ce se înrolau salutau în toate zilele pe marele vizir înaintea cortului său, pe la trei sau patru ceasuri după-amiază. În cele dintâi zile ale lunei lui mai, ajunse vizirul la Adrianopol şi dete poruncă că va zăbovi acolo zece zile. În 13 mai, până nu pleca din Adrianopol, vezirul, potrivit vechei şi statornicei dorinţe a Porţii, şterse drepturile ce principatele Moldova şi Ţara Românească îşi păstraseră prin capitulaţiile lor şi le declară provinţii ale împărăţiei turceşti (ijaleti). El numi de paşă în Moldova pe GiaferPaşa, fostul beiler-bei al Servanului, şi în Ţara Românească pe SatârgiMehemet-Paşa; [29] şi luând în privire nădejdea viitoarelor lor venituri, li se puse condiţie ca să aibă a ţinea fiecare câte o mie soldaţi cu cheltuiala lor. [30] Fiindcă acum ambele principate era reduse în starea celorlalte provinţii ale împărăţiei, vezirul dete slujbă de deftedar în ambele ţări lui Mehmet-Bei de la Ieni-Şeher şi într-aceeaşi vreme hotări douăsprezece mii oameni în leafă drept garnizoană acolo.

[modifică] IV

Pe când acest nor ameninţător de groaznică vijelie se apropia de ţara lor, românii aflară că un convoi foarte bogat în bani şi bucate trecea din Constantinopol în Ungaria. ,,Mirosul acestei prăzi scoate pe aceşti lei din vizuinile lor şi îi împinge a face tot spre a o dobândi." Oştile române întâmpinară pe apele Dunării pe turcii ce povăţuia acel convoi. Lupta ţinu multă vreme cu noroc schimbat, până când curajul izbuti şi ai noştri luară trei corăbii încărcate. Vestea că se apropie armata lui Ferhat-Paşa nu-i putu face a se lăsa de acea dobândă. Câtva dup-aceasta, în Ardeal, Sigismund Bathori trimise pe cel mai vestit general al său, George Borbeli, în Banat, la Caransebeş şi Lugoş. Cu toate că avea cu sine puţini ostaşi, Borbeli cuprinse prin silă două casteluri turceşti, anume Bokcsa şi Varsocs; dar garnizoanele turceşti de la Lipova, Giula, Csanadul şi Ieneu, aflând prin spioni că oraşul Iofö se află fără garnizoană, vrură a se folosi de lipsa oştirilor lui Borbeli din Ardeal şi cu puteri unite năvălesc în această ţară, cuprind Iofö cu şapte sate dimprejur, unde trec tot prin foc şi sabie şi duc pe locuitori în robie.

Aflând Bathori aceasta, spre a-şi răzbuna, porneşte din Alba-Iulia o ceată de oştire aleasă de cuprinde Totvaragia, măcelărind garnizoana. Această ceată se uni apoi cu Borbeli, care bătea Făgetul, şi, după ce îl luară, plecară asupra paşii de la Timişoara, care, unindu-se cu beii de la Lipova, Giula, Csanad şi Ieneu, cu mari puteri alergau asupră-i. În bătălia însemnată ce urmă, creştinii rămaseră biruitori. Paşa Timişoarei abia scăpă cu fuga, iar beii Giulei şi Csanadului fură prinşi. Viaţa lor numai fu cruţată; toţi ceilalţi prinşi fură ucisi în faţa armiei creştine. În urma acestora, Borbeli merse să bată cetatea Lipova.

[modifică] V

În această iarnă, puterea războiului fiind în Ţara Romănească şi Moldova, Ungaria răsuflă puţin de mişcările armelor. Sinan-Paşa, de la Belgrad, de unde ierna, află prin fugarii creştini silinţele şi umbletele prinţilor creştini pentru o mare legătură împotriva turcilor. Spre a domoli focul cu care creştinii se pregătea la război, meşteşugitul vizir crezu că ar fi bine a face a străluci înaintea ochilor lor o mincinoasă licoare de pace. Spre acest sfârşit, făcu împăratului o propunere de pace, dar puind condiţii grele, care era încredinţat că nu vor fi primite. Unele din aceste condiţii era: d-a plăti tributul anilor trecuţi şi a îngriji pentru trimiterea lui regulată în toţi anii de aci înainte şi a nu da nici un ajutor ardelenilor, muntenilor şi moldovenilor, revoltaţi asupra Porţii, nici a le lua partea în viitor. De unde nu, ameninţă Sinan că în primăvara viitoare va merge să bată Viena. El trată încă, în propunerea sa, pe toată naţia nemţească cu mare dispreţ, zicând că nemţii sunt nişte laşi ce nu pot suferi nici căldura, nici foamea, şi că sunt buni numai d-a bea şi a mânca. L-aceste condiţii aspre şi cuvinte ocarâtoare, împăratul răspunse cu vrednicie, arătând că o cercare rea va dovedi îndată lui Sinan că nemţii ştiu a se bate cu fierul; că zadarnicele sale ameninţări nu-i sunt de nici un folos, de vreme ce are a face cu bărbaţi, iar nu cu copii care se sparie de cel mai mic zgomot. Apoi, lepădând condiţiile turceşti, propuse altele cu totul împotrivitoare, între care el cerea ca Sinan să dea înapoi toate castelurile cuprinse şi toţi prinşii, şi ca Poarta sa se lepede de nedreptele sale pretenţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, ţări vechi feudatare ale coroanei Ungariei. Într-acest chip se zădărniciră aceste vorbiri de pace.

Sinan-Paşa fu apoi chemat la Constantinopol şi depărtat din vizirat, după cum am văzut înapoi, şi în locu-i veni Hasan-Paşa cu beiler-beiul Greciei, feciorul lui Sinan-Paşa, şi cu nişte domni şi boieri pribegi din Ţara Românească şi Moldova, carii, din ambiţie, călcând legea şi datoria lor, supt steagurile turceşti se lupta împotriva creştinilor. [36]

Împăratul începu atunci a se găti cu toată silinţa spre a urma războiul în primăvara viitoare. El chemă pentru 8 fevruarie (1595) adunarea staturilor Ungariei la Presburg şi ale Boemiei la Praga, pe ziua de 9 fevruarie. Arhiduca Matei deschise adunarea staturilor Ungariei, cerându-le mijloace spre a urma războiul de primăvară cu izbîndă. [37] Cererea i se împlini, hotărându-se de adunare o dajdie de obşte pentru toţi, fie de orice rang şi orice privilegiu ar avea. [38]

Dieta de la Praga o deschise însuşi impăralul; şi mulţumind staturilor pentru zelul lor şi puternicele ajutoare în bani şi oameni ce dedeseră spre susţinerea gloriei numelui de creştin, el le descrise starea lucrurilor războiului. [39] El le spuse că rugase pe papa, pe craiul Spaniei şi p-al Poloniei şi Sveţiei, pe marele duca al muscalilor şi pe mulţi alţi prinţi streini, cum şi pe prinţii Germaniei la dieta de la Ratisbona, şi că nădăjduia că toţi îşi vor uni puterile cu ale lui împotriva duşmanului; el le vorbi apoi de legătura ofensivă şi defensivă a prinţilor Ardealului, Moldovei şi a Ţării Româneşti, de trofeele şi biruinţele lor şi încheie cerând staturilor ajutoare de oameni şi bani. [40] Staturile îi deteră pentru Boemia, Moravia, Silezia şi Luzacia şase mii călăreţi şi zece mii pedestraşi, care de la începutul lui mai până la sfârşitul lui noiemvrie trebuia să slujească cu cheltuiala lor la armata împărătească. Împăratul numi mai mare peste oştile sale în Ungaria pe comitele Mansfeld, căpitan vestit în razboaie pre acele vremi, şi îl cinsti cu titlu de principe.

[modifică] VI

În vreme ce ambele împărăţii se gătea cu atâta silinţă spre a purta cu putere războiul, unirea voievozilor Moldovei, Ardealului şi a Ţării Româneşti, care, după cum văzurăm fusese de mare folos cauzei creştinătăţii, fu în primejdie de a fi zdrobită, şi aceste ţări, acum aşa ameninţate de turci, în nevoie de a deschide război între dânsele. Înţelepciunea lui Mihai-Vodă se grăbi a opri o asemenea nenorocire, dar sămânţa de vrajbă ce se aruncă atunci rodi mult mai apoi şi zădărnici tot sângele ce se vărsă pentru cauza creştinătăţii, azvârli aceste trei ţări în valuri şi în nenorociri cumplite şi mântui împărăţia turcească de pieirea ce o ameninţase. Sigismund Bathori, nestatornic şi zădarnic, se trufi şi se înălţă cu mintea de când trată şi se rudi prin căsătorie cu împăratul nemţesc şi începu deodată, prin uzurpare, a se întitula prinţ al ţării Româneşti şi al Moldovei , arătând prin aceasta dorinţa sa d-a schimba tratatul de alianţă ce facuse cu domnii români într-un tratat de suzeranitate a lui asupră-le. Evenimintele timpurilor păstraseră aceste trei principate, Ardealul, Ţara Românească şi Moldova, singure izolate, între împărăţia turcească, împărăţia nemţească şi crăia Poloniei. Era oarecum firesc lucru că orice stapânitor din aceste trei ţări, ăceî se simţea în putere, să caute a le uni într-un singur stat şi a reîntrupa astfel vechea crăie a Daciei. Mai mulţi prinţi români şi unguri o ispitiră. Dar aceea ce împingea pe români către aceasta era dorinţa d-a-şi constitua unitatea lor naţională, d-a se uni între sine fraţii de aceeasi limbă şi sânge, în vreme ce ungurii nu era împinşi decât de vechea şi statornica lor dorinţă d-a-şi întemeia supremaţia lor asupra întregei naţii româneşti şi, călcând-o în picioare, a da impărăţiei lor ţărmurile Mării Negre. Lupta între aceste tendinţe împotrivitoare ale românilor şi ale ungurilor zădărnici toate întreprinderile de a reîntemeia crăia Daciei şi această rivalitate naţională aduse robirea comună.

Tocmai în minutul când mai cu seamă se cerea încrederea reciprocă şi unirea, nesocotitul Bathori, mai mult din zădărnicie, aprinse torţa acum stinsă a vechilor uri naţionale. Proiectele lui ambiţioase găsiră partizani nu numai în Ardeal, dar încă şi în Moldova şi Ţara Românească. Cu tot meritul ce Aron-Vodă îşi dobândise prin răscularea lui asupra turcilor, moldovenii tot nu puteau uita tirăniile lui de mai nainte. În inţelegere cu Sigismund Bathori, se urzi asupra lui AronVodă un complot între boierii moldoveni, în capul cărora sta aga Răzvan, ce comanda gvardia de unguri a acestui domn. Supt pricinuire că s-ar fi prins nişte scrisori scrise de mâna lui Aron care dovedeau că el se afla în înţelegere cu turcii şi cu cardinalul Andrei Bathori din Polonia, vărul prinţului Sigismund , un trup de oştire din Ardeal, supt comanda lui Gaspar Corniş şi Francisc Daczo, intră fără veste în Iaşi şi împreună cu Răzvan ridicară pe Aron cu soţia şi feciorul lui aprilie (1595), şi îi duseră supt pază în Ardeal, supt pretext ca să se apere şi să se dezvinovăţească către Sigismund. Dar acesta il închise în castelul Vinţului , orăşel pe Mureş, puţin departe de Alba-Iulia, vestit printr-o fărădelege a curţii Austriei: uciderea cardinalului Martinuţie (1551) de generalul împărătesc, spaniolul Castaldo. Nu se ştie dacă Aron-Vodă a fost vinovat într-adevăr de trădarea ce a motivat arestarea lui, sau de a căzut jertfă a ambiţiei lui Răzvan şi Bathori. Nimeni n-a văzut acele scrisori de trădare ale lui. Noi ne plecăm a crede cu mai mulţi analişti contemporani că fără dreptate a fost el azvârlit după tron în temnită. Dar cumplita lui domnire îi meritase o asemenea cădere. El îşi sfârşi viaţa în 19 mai 1597 în aceeaşi temniţă. Toată avuţia lui cea mare, strânsă prin stoarceri nelegiuite, fu confiscată de Bathori, spre a sluji pentru cheltuiala războiului. [46]Mai mulţi din boieri, partizani ai lui Aron-Vodă, se turburară foarte l-această silnică şi fără dreptate faptă; de aceea mulţi din ei fură închişi, unii pedepsiţi cu moarte. [47] Aceste fapte nedrepte răciră cu totul duhurile moldovenilor de către Bathori şi Răzvan şi le întoarse către Polonia, unde mulţi boieri se afla în pribegie. Aceea ce dete polonilor îndrăzneală de a căuta să intre în Moldova. Astfel dreptatea dumnezeiască scoate răsplata unei fapte rele dintr-însa chiar, şi Răzvan, precum şi Bathori, traseră dintr-aceasta mult rău şi stingere asupra capetelor lor. Aga Răzvan fu numit de Sigismund Bathori domn în Moldova supt suzeranitatea lui şi îşi luă nume de domnie Ştefan-vodă. [48] Acest Răzvan era născut în Moldova, dintr-un tată ţigan şi o mumă moldovancă [49]. El intrase de tânăr în slujbă în armia polonă şi, deosebindu-se printr-o vitejie neobicinuită în războiul polonilor cu muscalii, fu din simplu soldat ridicat la cele mai înalte trepte ostăşeşti de craiul Poloniei, Ştefan Bathori. [50] În urmă, întorcându-se în Moldova, intra în slujba lui Aron-Vodă, care îi dete rangul de agă şi îl trimise, la mai 1593, sol la Sigismund Bathori. Apoi, Răzvan primi de la Aron comanda gvardiei sale de unguri. El trase la sine dragostea acestor ostaşi şi izbuti, după cum văzurăm, cu ajutorul lui Bathori, a răsturna pe domnul său şi a se urca astfel în locu-i, pe un tron de care se făcuse vrednic prin vitejia lui.

Sigismund Bathori, temându-se ca nu cumva boierii moldoveni, ce erau pribegi în Polonia, împreună cu polonii să facă vreo năvălire în Moldova, spre a turbura starea lucrurilor întocmite după plăcerea lui, trimise pe Gaspar Corniş la Zamoisky, marele hatman al coroanei Poloniei, care îi era cumnat, ţiind în căsătorie pe soră-sa Griselda, spre a-i vesti că el s-a făcut acum stapân al Moldovei şi îl pofteste ca să nu umble a intra în acea ţară şi a-i aduce vreo pagubă. Zamoisky îi dete răspuns în sens că această treabă priveşte pe crai şi pe staturi şi că ar fi fost mai bine dacă Bathori nu întreprindea o asemenea faptă pân-a nu cerceta mai întâi părerea craiului Poloniei. Într-acest chip, ambiţia lui Bathori deşteptă în inima polonilor vechea lor dorinţă d-a stăpâni Moldova şi aduse mari nenorociri.

[modifică] VII

Tocmai se gătea Mihai-Vodă de a se apăra împotriva năvălirei cu care îl ameninţa vezirul Ferhat-Paşa, când prinse veste de întâmplările din Moldova şi de cugetele ambiţioase ale lui Bathori asupra ţării şi domniei sale. Dintru-întăi el nesocoti acele proiecte ale unui aliat trădător şi călcător de jurământ şi declară că îşi va apăra cu puterea drepturile, de se va atinge cineva de dânsele. Dar stolul oştirilor turceşti acum se pornise spre ţară şi, în acea primejdie, Mihai simţi nu numai că nu putea intra în luptă cu Sigismund Bathori, dar încă că avea trebuinţă de ajutorul lui. El avea apoi şi a se teme că mişelul său aliat să nu-l jertfească turcilor. Într-adevăr, tocmai atunci, pe la începutul lui mai, sosise în Ardeal ceauşul Ibraim, aducând lui Bathori caftane şi scrisori atât de la sultanul, cât şi de la aga curţii din Constantinopol şi Amat-Paşa de la Timisoara , prin care i se făgăduia că sultanul îl va recunoaşte stăpânitor peste câtetrele principatele cu titlu de crai şi cu plata unui tribut anual de 5 mii, în loc de 15 mii sechini ce plătea Ardealul mai nainte, numai să se tragă din legătura creştină. Era învederat că aceste făgăduieli erau prea mari ca să poată fi ţinute. Mihai însă putea să se teamă ori de ce de la un om aşa de nestatornic la minte şi la jurămintele sale. Împăratul însuşi avea teamă de slăbiciunea lui Sigismund, şi încă din 7 martie îi scrisese să se ferească de ispita turcilor, care se silesc ,,din mâini şi din picioare, prin ameninţări şi făgăduieli", ca să-l tragă pe el şi pe voievozii români din alianţa creştină. [56] În această cumpănă grea în care se afla, Mihai găsi în inima sa curajul rar şi foarte de lăudat d-a jertfi mărimea şi neatârnarea sa, dragostea sa de sine, drepturile sale; şi chiar ale patriei, pentru un mare interes al omenirei şi al civilizaţiei creştine. Adunând ţara spre a se chibzui, îi aleseră cu toţii sfat de folos acestei nevoi, ca domnul să se închine lui Sigismund, păstrându-şi insă fără scădere drepturile suveranităţii şi veniturile ţării. [57] Cu asemenea instrucţii, porni în Ardeal o deputaţie compusă de Eftimie, mitropolitul Târgoviştei, Teofil, episcopul Râmnicului, Luca, episcopul Buzăului, Mitrea, vornic mare, vornicul Hristea, logofeţii Dimitrie, Preda şi Borca, vistierii Dan şi Teodosie, postelnicii Radu Buzescul şi Stamate, clucerii Radu şi Vintilă. [58] În 2/12 mai sosi această deputaţie la Alba-Iulia şi îndată fu primită în audienţă de Bathori. [59]El orândui din parte-i spre a trata cu deputaţia pe Ştefan Iojica, sfetnicul şi cancelarul său cel mare, şi pe George Ravazdi, sfetnicul său şi căpitan al cetăţii SzamosUjvar. [60] Dar ,,dintr-aceşti boieri ce-i trimisesă Mihai-Vodă pentru tocmeală — zice cronica — învrăjbitorul diavolul umblă în mijlocul lor, de se apucară unii cu alţii mai mult să facă vrajbă decât pace, cum să scază pe Mihai-Vodă din ţară, iar ceilalţi boieri ce se nevoia să slujească domnului lor în dreptate, de neprieteni fură biruiţi". Într-aceat chip, prin vrăjmăşia unor boieri, se făcu că tratatul ce se încheie între plenipotenţii români şi unguri la Alba-Iulia, în 20 mai (1595), nu fu, după cum vroise Mihai, numai un simplu tratat de închinare, ci, dimpotrivă, legiui o supunere desăvârşită şi o întrupare desăvârşită a Ţării Româneşti cu Ardealul.

Cuprinderea acestui tratat era: că episcopii, boierii, împreună cu Mihai-Vodă şi cu toată ţara îşi aleg de domn stăpânitor pe Sigismund Bathori şi pe următorii săi, căruia depun jurământul de credinţă.

Acest prinţ, neputând sta necurmat în Ţara Românească, o va cârmui printr-un vice-voievod ales de ţară, care să ştie limba şi obiceiurile ei şi căruia prinţul să-i trimită steag, buzdugan şi sabie, semnele dregătoriei.

Vice-voievodul îşi va alege un sfat de 12 boieri mai bătrâni, între care să nu intre nici un grec şi cu care va cârmui ţara. Veniturile lui vor fi hotărâte de prinţul, şi el nu se va mai întitula cu cuvintele: ,,din mila lui Dumnezeu", nici va numi oraşele ţării ale sale. Într-un cuvânt, el va fi numai un slujbaş al prinţului.

Acesta singur va avea drept de viaţă şi de moarte asupra boierilor, drept de a face danii la pământeni, dreptul de a trata cu puterile streine pentru ţară.

La dietile Ardealului să se trimiţă deputaţi şi din Ţara Românească, care să aibă drept de a vorbi şi a vota ca şi toţi ceilaiţi deputaţi.

Libertatea şi veniturile clerului şi a călugărilor se asigură, şi juridicţia mitropolitului Târgoviştei se întinde peste toate bisericile româneşti din ţările ce se află supt stăpânirea prinţului.

Pentru toate acestea, Bathori se lega că el şi următorii săi vor apăra cu toate mijloacele lor ţara de vrăjmaşi.

Acest tratat fu un act de răzbunare a aristocraţiei împotriva lui Mihai, pe care în zadar se ispitise a răsturna. Boierii şi călugării, spre a-şi asigura şi a-şi întinde privilegiurile lor, spre a umili pe Mihai, scăzându-l din treapta de domn suveran la aceea de un slujbaş unguresc, trădară drepturile naţiei şi o aruncară supt supremaţia şi stăpânirea naţiei ungureşti, duşmana ei cea de demult. Acest tratat înjositor pentru el şi naţia sa, ieşit al trădării dinlăuntru şi dinafară, fatalitatea împrejurărilor puse pe Mihai în nevoie de a-l primi; dar de atunci trufaşa lui inimă îşi făgădui o răzbunare puternică; şi ura ce el hrăni familiei Bathoreştilor şi pe care ştiu a o împărtăşi poporului român fu atât de înfocată, încât arse cu totul această familie şi stinse cu sunet pomenirea ei.

Cu întoarcerea deputaţilor din Ardeal, Sigismund trimise pe George Palaticiu ca să aducă lui Mihai-Vodă buzduganul şi steagul ostăşesc, semnele voievodatului, şi să primească jurământul lui şi al boierilor. Mihai făcu acest jurâmânt, dar în inima sa hotărî a scăpa de dânsul la cea mai dintâi ocazie. Într-aceeaşi vreme, la 1 iunie, sosiră în AlbaIulia deputaţii Moldovei, care încheiară un tratat cu aceleaşi condiţii ca cel cu Ţara Românească. De atunci Sigismund Bathori începu a purta titlul de Princip al Crăiilor Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti şi a Sfintei împărăţii romane (Regnorum Transylvaniae, Moldavie, Valachie transalpinae et Sacri Romani Imperii Princeps etc.) şi în Europa începu a fi privit şi numit crai al Daciei; şi locuitorilor acestor trei principate, români, unguri şi saşi, a li se da numirea comună de daci. Dar această nesocotită ambiţie a lui Bathori nu sluji la altceva decât de a deschide ochii românilor şi a le aduce aminte de vechea crăie a Daciei, moştenirea lor părintească. Astfel, ungurii însuşi lucrară şi făcură pe lume a crede într-o viitoare crăie a Daciei: fantomă îngrozitoare ce astăzi ingheaţă inimile lor de spaimă.

[modifică] VIII

În vremea acestor trataţii, vizirul Ferhat se apropia cu încetul de hotarăle noastre şi tătarii, ce primiseră poruncă d-a ajuta operaţiile armatei turceşti, năvăliră către începutul lui iunie c-o puternică oştire asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti. Mihai-Vodă, cu un trup de oaste alcătuit de români, ardeleni şi cazaci, pripi de le ieşi înainte la hotarul Ţării Româneşti, le dă o sabie, îi împrăştie şi îi sileşte a se întoarce înapoi, cum inima lor n-a vrut. [66] Îndată dup-aceea, Mihai-Vodă ia cu sine o ceată de călăreţi şi pedestraşi români, împreună cu 60 călăreţi ardeleni din trupul lui Albert Kiraly, supt comanda lui Gaspar Földössi, şi, pornind din Bucureşti, strânse pe lângă dânsul pe toţi ostaşii români şi bulgari ce întâmpină în cale şi pe o seamă de paznici din volontiri, şi în ziua mare, lângă Nicopol, trecu Dunărea pe vase, în vederea şi în faţa oştirilor turceşti, [67] adunate acolo spre ocrotirea construcţiei vaselor pentru podul ce se pregătea a se face pe Dunăre. Cum trecură ai noştri râul, dau îndată năvală asupra turcilor, îi bat, îi sparg, îi pun în goană şi îi silesc a căuta scăpare după şanţuri, închizăndu-se în tabără. [68] Această tabără era aşăzată lângă râul Osma, ce curge din Balcani şi se varsă în Dunăre aproape de Nicopol; şi lângă dânsa era grămădite launloc ca la o mie luntre, cu toate cele trebuincioase pentru facerea podului. [69] Numarul românilor spun că se urca la 5 mii oameni, în vreme ce turcii trecea peste 12 mii. [70] Bătălia aceasta urmă în 10 iunie; românii cuprinseră tabăra cu asalt, prinseră şi trecură pe mulţi turci supt ascuţitul sabiei. Ca la 500, iar, după alţii, la 1600 turci căzură morţi. Despre paşă nu se ştia de a scăpat sau de a rămas mort. Toate luntrele fură mistuite prin foc, afară de vro zece ce era aşezate mai departe şi de care nu se putură apropia. Ele slujiră în urmă la ai noştri spre a trece dincolo de râu bucatele găsite acolo. [76] Un turc ales ce purta grija acestor lucrări a podului, văzând arderea luntrelor, zise către Földössi: ,,Dacă oastea voastră ar fi luat astăzi la prea puternicul padişah patru cetăţi n-ar fi fost nenorocire mai mare la el decât paguba ce-i face arderea acestor luntre". Românii luară în această izbândă şase steaguri şi două falconete ce turcii câştigaseră în anul trecut supt cetatea Raab de la oştile împărăteşti; Mihai-Vodă le trimise lui Bathori, împreună cu 16 tunuri şi multe limitire, angeruri şi alte arme bogat împodobite ce dobândiră acolo ostaşii săi. [77] Ei găsiră încă mult praf, muniţii şi multe instrumente de fier; dar pe aceste, neputându-le duce cu dânşii, le aruncară în apă [78]

Învingătorii români petrecură noaptea în acel loc, şi ziua următoare, [79]11 iunie, [80] apropiindu-se de oraşul Nicopolului, scot pe duşman dintr-însul, îl cuprind, îl strică şi îl dau pradă flăcărilor. Nemulţumindu-se cu atâta izbândă şi înflăcăraţi de norocul ce îi favoriza, ei se aruncă chiar asupra cetăţii şi izbutesc a face o spărtură lângă poarta cea mică, cât să poată trece doi oameni. Dar cei dinlăuntru cetăţii începură a vărsa din tunurile şi puştile lor descărcături omorâtoare, şi ai noştri, văzând că pierduseră vro 50 sau 60 oameni, lăsară cetatea şi, trecând Dunărea, se întoarseră în ţară, veseli de norocita lor expediţie.

[modifică] IX

Această expediţie a românilor la Nicopol se mări foarte mult de unii din analiştii contemporani, carii o transformară într-o bătălie generală cu toată oastea lui Ferhat-Paşa, în care acesta rămase învins c-o pierdere foarte mare. Chiar turcii, duşmanii lui Ferhat-Paşa, răspândiră această veste neadevărată, ca să-l poată pierde mai cu înlesnire. Noi însă deterăm mai mult crezământ raportului lui Albert Kiraly către stapânul său, ce se potriveşte cu arătarea unor analişti ai timpului. Pierderile turcilor încă nu fură aşa de nenorocite precum credea creştinii şi turcii chiar, căci în puţine zile luntrele se făcură şi se adunară la loc. Se vede că Mihai vru încă a face cu aceste ceea ce făcuse cu celelalte; el trecu vro mie de oameni lângă Nicopol ca să puie mâna pe acele vase ce se pogorau pe Dunăre spre schela Raveh, unde Hassan-Paşa, beiler-beiul Rumeliei, însărcinat cu construcţia podului, le aduna. Românii se daseră ascuns şi le pândea trecerea; dar a doua zi dimineaţă, oştile Rumeliei şi Segban-Başi, generalul ienicerilor, care păzeau acele luntre, plecară spre dânşii şi aflând în cale de la un prins starea şi aşezarea lor, se ascunseră toată ziua aceea într-un loc priincios; şi a doua zi, când se crăpă de ziuă, izbiră fără veste turcii pe ai noştri cu atâta noroc, încât îi învinseră şi îi puseră în fugă.

În sfârşit, după şapte săptămâni de la plecarea sa din Constantinopol, Ferhat-Paşa sosise acum în Rusciuc, pe la jumătatea lui iunie, unde găsi lemnele pentru facerea podului gata. [86] Pricina zăbovirei lui în cale fu, după cum ştim, întârzierea adunării soldaţilor şi greutatea ce întâmpina întru strângerea muniţiilor şi a bucatelor din partea duşmanilor săi ramaşi în Constantinopol. [87] Îndată ce sosiră vasele de la Nicopol, în 6 iulie, se apucară de lucru podului. Un român ce pică atunci în mâinile turcilor şi care se vede a fi fost trimis într-adins de MihaiVodă le spuse că acesta primise ajutoare din Ardeal şi Ungaria şi că se află în Bucureşti în capul a şaptezeci mii ostaşi. Segban-Başi fu însărcinat a trage linia podului cu vro câţiva bei de Rumelia, care trebuia să meargă înainte. Marele vizir sta la capul podului supt un chioşc susţinut de opt stâlpi, de unde putea să vază şi silinţa ce se punea la lucrarea podului, şi tot ce se petrecea în tabără. În locul unde să făcea podul, era în mijlocul râului un ostrov lat, sădit tot de salcii, unde podul ajunse în cinci sau şase zile. Ostrovul fu ocupat mai întâi şi se asezară acolo corturi. Celălalt canal al râului, ce se întindea până la cetăţuia Sân-Georgiu, era foarte larg, încât trebuia cel puţin cinci sute vase spre a face podul. Era lângă cetăţuie locul cam ridicat, şi nişte sangiaci-bei fură orânduiţi spre a-l tăia, ca să poată prinde capul podului.

În 8 iulie, beiler-beiul Rumeliei, Hassan-Paşa, intră cu pompă în tabără, ducând ca la 500 robi şi aproape patru mii capete de creştini din Transilvania şi Ungaria. [88] Satârgi-Mehemet-Paşa, ce fusese numit beiler-bei al Ţării Româneşti, fiind chemat, sosi şi el peste puţine zile în tabără. [89]

[modifică] X

Într-aceea, pe când Ferhat-Paşa se ocupa cu construcţia podului, măgulindu-se cu nădejdea că va supune îndată Ţara Românească şi apoi prin Ardeal îşi va deschide cale spre Belgrad, ca să înceapă operaţiile războiului în Ungaria, vrăjmaşii săi din Constantinopol nu sta în nelucrare. Sinan-Paşa câştigase pe tainicii haremului, care începură a băga multe hule asupra lui Ferhat în capul despotului. [90] Îl învinovăţiră că în fundul inimei sale e ghiaur şi că are relaţii secrete cu Mihai-Vodă, silind împreună spre a prăpădi cu totul armia mahometană; că pierduse o mare bătălie la Nicopol; că ostaşii nu vor a se mai bate supt dânsul; că opreşte pe seamă-i banii cu care trebuie a plăti oştile; şi că, de i se va lăsa încă comanda armiei, e de temut că ambiţia şi scumpetea lui să nu pricinuiască nenorociri şi mai mari. Prin aceste pâri neadevărate, Ibraim-Paşa şi ceilalţi prieteni ai lui Sinan izbutiră a răsturna pe Ferhat şi, în 6 iulie, Sinan-Paşa fu numit în locu-i mare vizir pentru a patra oară. A doua zi (7 iulie), noul vizir porni pe chihaiaoa capigiilor, Ahmet-Aga, cu un ferman, ca să ia pecetea împărătească din mâna lui Ferhat şi să-l şi omoare de va avea ocazie priincioasă. Dar cu două zile înainte de a sosi chihaiaoa în tabăra de la Rusciuc, Ferhat-Paşa, înştiinţat fiind de nişte credincioşi ai săi din Constantinopol despre ceea ce i se pregătea, chemă la sine pe Satârgi-Mehemet-Paşa, îi dete pecetea împărătească în mâini, spunându-i că el e mazil, şi cu tot bagajul său, însoţit de trei mii voinici călăreţi, luă drumul Constantinopolului. În cale, întâlni trupele Siriei, pe care Sinan le pornise după dânsul, zicându-le: ,,Mie capul, vouă avuţiile!" Ferhat scăpă din mâna acestora, lăsându-le în jaf averea sa, ce era încărcată toată pe cămile legate câte şase unele de altele. Dintr-un deal vecin, el privi această pradă a vistieriilor sale şi apoi se depărtă în munţi şi d-acolo se duse la Constantinopol, unde în zadar căută a-şi mântui viaţa. Moartea lui e povestită cu întristare de toţi istoricii turci, care laudă slujbele ce el a făcut împărăţiei şi hulesc pe ambiţiosul şi barbarul său duşman. Sinan-Paşa, care se numise totdeodată serascher şi mare vizir, fără a pierde vreme începu a se găti spre a porni la oaste. Pân-a nu ieşi însă din Constantinopol, vrând să dea turcilor şi sultanului o privelişte plăcută, trimise de scoase din închisori 112 creştini robiţi în Ungaria, afară de femei şi copii, pe care după ce îi sili a face o sută leghe zi şi noapte pe drum, legaţi şi chinuiţi de foame şi de sete, încât mulţi, nu numai copii, dar şi bărbaţi, muriră în cale, îi aduse în oraş, unde el însuşi îi primi la porţile cetăţii şi îi plimbă prin târg în vederea sultanului şi a locuitorilor. Într-aceşti robi era mulţi oameni însemnaţi şi de cinste, din care unii fură osândiţi la galere, alţii traşi în ţeapă. Între dânşii se descoperi o femeie în haine bărbăteşti. Era o jună fată numită Maria Putoiana. Istoricii nu spun nimic despre naţionalitatea ei; numele însă o dovedeşte a fi româncă. Împinsă, după spusa unora, de dorinţa d-a-şi răzbuna familia măcelărită de turci, iar după a altora, de mărimea curajului său şi de sfânta dorinţă d-a se lupta cu duşmanul legii, ea se bătuse multă vreme ca soldat. Turcii o întrebară dacă n-a luat haină bărbătească ca să ascunză vro dragoste cu vrunul din ostaşi. L-aceasta ea răspunse cu o minunată neînspăimântare că ea îşi schimbase portul ca să poată a-i vătăma în război, iar că pân-atunci nici un om nu-i bănuise sexul. Aceasta o mărturisiră şi toţi soţii ei, adăogând că în toate întâlnirile cu turcii ea dedese foarte frumoase probe de curaj.

Aflând sultanul de această eroină, trimise de o aduse înainte-i şi o întrebă de a ucis vreun turc, la care întrebare ea raspunse cu semeţie că s-a purtat cât a putut mai cu curaj, necruţând nici un duşman şi ucigând vro 10 cu mâna ei. Sultanul mirându-se mult de virtutea acestei fete generoase, puse de o plimbă în triumf pe uliţele Constantinopolului, aratând-o poporului ca o minune, apoi o dete sultanei spre slujba ei în harem. [96]

[modifică] XI

Sinan-Paşa era atunci în vârstă de 83 ani. El era de neamul lui arnăut, [97] născut în satul Tapoiano, în sangiacatul Prevezei. [98] Fiind numai în vârstă de 16 ani, el ieşise din sarai în zilele sultanului Soleiman şi intrase în rândurile ienicerilor, luând parte la multe bătălii, însemnate de pe atunci, iar mai cu seamă la asedierea Vienei de la 1528, şi deosebindu-se totdeauna printr-o ură fieroasă asupra creştinilor. [99] În puţină vreme el ajunse beiler-bei de Alep şi de Egipet; pe urmă fu trimis de linişti turburările Arabiei şi luă parte, supt Mustafa-Paşa, la războiul Ciprului, [100] unde îşi arătă cruzimea sa asupra creştinilor, povăţuind călcarea capitulaţiei şi jupuirea de viu a viteazului şi nenorocitului Bragadini, comandantul cetăţii Guleti. Dup-aceea ajunse de trei ori mare vizir, vestindu-se mai presus de toţi căpitanii turci în toate războaiele ce purta cu noroc în câtetrele părţi ale lumei şi care îi dobândise numele de nebiruit şi de Marius al osmanlâilor. Turcii îl numeau Cogia-Sinan-Paşa sau Sinan-Paşa cel Bătrân, spre a-l deosibi de Cecale-Zade-Sinan-Paşa, cunoscut de creştini supt numirea de CicalăPaşa, care era născut la Messina, dintr-un tată genovez şi dintr-o mumă turcoaică. Îndată ce îşi văzu împlinită înfocata sa dorinţă de a se mai oşti împotriva creştinilor, bătrânul vizir, îngâmfat de reputaţia sa ostăşească şi de atâtea războaie cu noroc savârşite la Tunis, Arabia, Persia, Georgia şi Ungaria, se duse înaintea sultanului de jură şi chezăşui pe capul său că va supune pe revoltaţii români, va robi şi va pustii ţara lor, iar pe Mihai-Vodă îl va prinde şi i-l va aduce viu. Dup-aceea îşi adună în grabă oştile şi toată gătirea trebuincioasă la război, luă cu sine steagul cel sfânt cu care musulmanii se credea nebiruiţi când îl avea în tabăra lor, şi, ieşind cu ceremonie mare din Constantinopol, merse de tăbărî la Daut Paşa. [106] D-aci, în 17 iulie, porni spre Rusciuc. Într-aceeaşi vreme, poruncise tuturor paşilor vecini să-i iasă în cale cu oştile lor, [107] şi hanului să dea năvală cu tătarii săi prin Moldova în Ţara Românească. Amiralul Cicală asemenea fu poruncit ca să strângă din oştirile Asiei o armie mai pe atât de numeroasă cât a lui Sinan şi să stea gata ca la orice cerere să se unească în grabă cu dânsul. [108] La Adrianopol, ajunse pe vizir oştile Siriei şi de acolo porni la Carinabad, unde fu întâmpinat, la 28 iulie, de chihaiaoa capigiilor, care îi dete în mâini pecetea împărătească, spunându-i şi de fuga lui Ferhat-Paşa spre Constantinopol. Sinan scrise d-acolo sultanului, cerându-i ca să omoare îndată pe Ferhat-Paşa, şi apoi îşi urmă calea, trecu Balcanii prin strâmtoarea de la Cialicavac şi ajunse la Şumla şi d-acolo la Hozargrad sau Rasgrad, [109] făcând 15 tabere din Constantinopol până în câmpiile Dobrogei. [110] Îndată purcezând înainte, sosi în 5 august (s. n.) în tabăra de la Rusciuc. Aci oştile îl primiră stând înarmate şi îl însoţiră până la cortul lui unde îi prezentară câţiva robi şi câteva capete de români care veniseră de izbiseră pe Hassan-Paşa şi fusese prinşi şi omorâţi de dânsul. De la 1462, de când concherantul Constantinopolului, Ma

homet II, în capul unei armii de 250 mii oameni, năvăli în ţara noastră, nici o altă oştire mai mare, nici cumpănă de pieire mai grea ca cea de acum nu o ameninţase. Într-adevăr, armia ce Sinan-Paşa adunase la Rusciuc spre a o trece în Ţara Românească era de 180 mii ostaşi şi o mie lucrători. Cei mai vestiţi paşi ai împărăţiei, veterani a mai multor războaie, comanda după Sinan această armie. Era Hassan-Paşa, beiler-beiul Rumeliei, născut în Hertzegovina, fiul vestitului Mahomet-Socoliul, ce stătuse vizir supt trei sultani. El dobândise o mare glorie în războaiele din Persia şi din Ungaria şi se privea de toţi ca cel mai bun căpitan al Turciei şi era foarte iubit ostaşilor pentru natura lui cea veselă. ăEraî Mahomet-Satârgi, arnăut, ce fusese paşă de Caramania şi ceadâr-meeter-paşa (şătrar mare). El era foarte viteaz şi se povestea despre dânsul că, fiind de pază lângă sultanul, îl apără într-o bătaie, tăind mai mulţi duşmani numai cu un satâr, de unde căpătă numele de Satârgi. Alţii zicea că acest nume îi vine pentru că a fost măcelar. ăEraî Giafer-Paşa, eunuc, ungur de neam, ce fusese Paşa de Tauris şi se deosebise în războaiele Persiei. [115] ăEraî Haidar-Paşa beiler-beiul Capadochiei, vestit prin isprăvile sale din Moldova la 1589, când îndatoră pe poloni a plăti tribut turcilor. [116] Apoi venea Mustafa-Paşa, feciorul lui Aias-Paşa, Husein-Paşa, beiul Nicopolului, Caraiman-Paşa şi alţi mai mulţi paşi şi bei, toţi ostaşi învechiţi şi meşteri în războaie. Între ei toţi se deosebea un român — un trădător de ţară şi lepădat de lege. Fecior al lui Alexandru Vodă II, Mihnea II sau Mihai urmă tatălui său în domnie şi cârmui Ţara Românească de la 1577 până la 1583. Domnirea lui nu fu decât un şir de tiranii şi stoarceri de bani, până când strigările poporului făcu pe sultanul a-l mazâli şi a-l surghiuni la Tripolis. Peste un an însă, Mihnea II pentru a doua oară se întoarse domn în Ţara Românească, chinuind-o şi mai cumplit aproape de cinci ani (1586-1591), când fu iarăşi depărtat cu urgie şi adus în Constantinopol. Aci, în minutul d-a porni în exil, temându-se ca turcii să nu-l omoare spre a-i lua avuţia, ceru să se turcească, zicând că de mai multe ori i s-a arătat în somn proorocul Mahomet îndemnându-l. Turcii se îngâmfară de aceasta, privind-o ca o minune a religiei lor. Sultanul aduse pe noul musulman înainte-i, se dezbrăcă de haina sa spre a-l acoperi, îl incinse cu încingătoarea sa împodobită cu pietre scumpe [117] şi îl numi paşă al Nicopolului şi curând dup-aceea al Vadului [118]. Acum lepădatul Mihnea povăţuia armia otomană care venise să înjunghie patria sa.

[modifică] XII

În vremea în care Sinan sosise la Rusciuc şi se pregătea a trece Dunărea, Sigismund Bathori sărbătorea nunta sa cu arhiducesa Maria-Christina, care, în sfârşit, după atâta aşteptare şi amânări, venise în Ardeal pe la capătul lui iulie. Bathori pofti şi pe Mihai-Vodă să vie la nunta sa, ce hotărâse a se săvârşi la 7 august. Dar Mihai-Vodă, care de o lună de zile se străduia a stânjeni clădirea podului de pe Dunăre de turci, ameninţat acum şi mai mult de Sinan-Paşa, nu-i putu îndeplini cererea. El trimise în locu-i pe boierii săi Stroe Buzescu şi Radu Calofirescul [119] cu daruri scumpe de nuntă, însărcinându-i să roage pe Bathori ca să grăbească a-i veni într-ajutor, căci duşmanul comun s-a apropiat şi a pus gând, după ce va robi şi va pustii Ţara Românească, să treacă prin Ardeal în Ungaria. [120] Vestea aceasta turbură veselia nunţii. Bathori trimise pe mireasa sa la Samos-Ujvar şi grăbi a porni o seamă de oşti, ce avea gata, în Ţara Românească. Dintr-altă parte, pe când el chemă în tabără pe toţi ostaşii, şi solii săi alerga cu grabă la împăratul ca să-i vestească primejdia în care se află şi să-l roage a trimite cât mal iute ajutor, după vechiul obicei al Ardealului, o lance şi o sabie încrustate în sânge era purtate din loc în loc de un călăreţ ce le ţinea în sus, în vreme ce alt om mergea alături pe jos strigând: ,,Iată, vine duşmanul ţării; fiece casă să-şi dea omul spre a ne scăpa de această primejdie obştească."

Mihai-Vodă asemenea se grijise pe cât putuse de oaste şi de apărare. Pornindu-şi familia cu tot ce avea mai scump la Sibiu în Ardeal, el ieşi din Bucureşti cu opt mii ostaşi şi merse de înfipse tabără în drumul Giurgiului, la satul Măgureni, două mile departe de Bucureşti. Acolo el adună lângă sine pe capetele armatei şi împreună cercară sfat cum să apere mai bine ţara. Lucru era cu greu, fiind peste putinţă a opri intrarea turcilor în ţară, din anevoinţa d-a strejui toate hotarele ei cele deschise atât despre Dunăre, cât şi despre Moldova. Într-adevăr, pe când Sinan umbla să treacă Dunărea pe la Rusciuc, alte cete turceşti se ispitea a o trece printr-alte vaduri, iar mai cu seamă pe la Nicopol, unde se afla un trup însemnat de turci, care din porunca vizirului rezidiseră cetatea cam sfărâmată de români, cheltuind pentru aceasta mai mult de 70 mii ioachimi. Dintr-altă parte, se zicea desigur că hanul tătarilor are să năvălească prin Moldova în Ţara Romănească. În această nevoie, sfatul ostăşesc chibzui că, spre a închide duşmanului calea d-a intra în ţară, sau spre a-l putea stăvili îndată ce va apuca să intre, să se împartă armata în câteva trupuri, care să se aşeze în locurile cele mai importante d-a lungul hotarelor, dar fiind aproape şi stând gata a se uni cu domnul, care, cu cei opt mii ostaşi ce avea pe lângă el, să se aşeze în centru operaţiilor, într-un loc comod, de unde să poată da ajutor ori şi în ce parte va cere trebuinţa şi să nu poată fi cu înlesnire izbit şi respins de duşman. [126]

Îndată după ce sosi la Rusciuc, Sinan-Paşa se puse cu multă silinţă şi înfocare de a sfârşi podul, a cărui clădire ţinu 60 mii talere. [127] Cu toate că într-acest loc Dunărea este lată de o jumătate de leugă, [128]dar insula cea mică din partea stângă a râului, unde turcii ajunseră lesne prin mijlocul flotilei lor şi unde reîntăriseră cetăţuia cam zdrobită de români, îi ajută foarte mult. [129] Sinan însuşi merse de vizită şi cercetă acea cetăţuie. [130] Cu o activitate rară la vârsta sa, bătrânul vizir prezida la facerea podului, al cărui cap era ocrotit, ca de o palancă, de cetaţuia din insulă, şi laturile prin galere. Mihai, după malul stâng al râului, se silea cât putea de împiedeca clădirea podului; dar la sfârşit se văzu ameninţat pe la spate de o ceată de turci ce izbutiseră a trece râul două mile mai departe, în vreme ce alţii îl trecură pe corăbii chiar în faţa Giurgiului, deşi cu multă greutate. Ocolit astfel de vrăjmaşi şi în neputinţă d-a mai stânjeni trecerea lor, el lăsă malul Dunării cu gând că, târându-i după sine, să se folosească de cea mai bună ocazie spre a se lupta cu dânşii. Atunci Sinan, nemaifiind supărat de nimeni, se grăbi a sfârşi podul, şi în 9/19 august, trecând Dunărea cu toată armata sa, călcă şi cuprinse ţărmul românesc.

[modifică] XIII

Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printr-o câmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr-un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strâns şi închis între nişte dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă şi pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într-o baltă plină de nămol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o şosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt aşa de strâmte, încât d-abia poate cuprinde un car în lărgimea lor. Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai-Vodă spre a sluji de Termopile românilor. Astăzi această vale se află tocmai după cum ne-o descrie analiştii acelor timpuri. Nici un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crâncenă pentru libertate! [136] Atât suntem de nesimţitori la gloria naţională! Românul acum trece cu nepăsare printr-aceste locuri sfinte, fără ca nimic să-i aducă aminte că pământul ce calcă e frământat cu sângele părinţilor săi şi acopere oasele vitejilor!

Vai! Scriam aceste rânduri în anul 1847. Cine îmi vrea fi zis atunci că abia un an va trece, şi inima-mi va fi şi mai crud de durere ispitită. Era în vremea unei frumoase deşteptări naţionale, atunci când un popor întreg jurase că va muri pentru patrie şi libertate. Turcul, vecinicul duşman, se pornise tot de la Giurgiu spre a ne răpi aceste bunuri scumpe. Mă aflam într-o adunare populară, când sosi vestea că păgânul a tăbărât la Călugăreni, călcând cu picior batgiocoritor sfânta ţărână a părinţilor noştri, glorioşii martiri ai libertăţii naţionale. O, amar mare! Atâta fu uitarea religiei suvenirilor; atâta fu încrederea tuturor în vorbele necredincioşilor sau atâta fu mişelia lor, încât această veste îi lăsă reci şi în nepăsare! În zadar glasu-mi unit cu al unui mic număr strigă ,,război şi răzbunare!" Nici un echo puternic nu-i răspunse în mulţime. Îmi ascunsei atunci ochii cu mâinile mele ca să nu mai vază această umilitoare privelişte şi din inima-mi zdrobită scăpă aceste cuvinte: ,,Dumnezeul părinţilor noştri ne-a părăsit! Părinţii noştri ne-au blestemat!" [137]

Mihai-Vodă vru a se folosi de poziţia şi strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare şi ca să se poată astfel lupta cu dânşii cu puteri deopotrivă. Pentru aceea el tăbărî acolo cu oştile sale, punând cete de strajă în deosibite părţi, ca să vază de nu vor umbla turcii a trece printr-alt loc. [138]

Dar Sinan, vrând a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni, [139] fiind acesta drumul cel mai scurt şi temându-se, ca, dând printr-altă parte, să nu lase în urma sa un vrăjmaş aşa de întreprinzător şi îndrăzneţ ca Mihai. Îngâmfarea sa şi mulţimea oştilor sale îl făcea a crede că va birui lesne. Într-adevăr, armata lui era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui MihaiVodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova şi Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri. [140] Sinan nu bănuia poate că numărul creştinilor ar fi aşa de mic, dar tot ştia că armata lui e mult mai mare decât a lor.

Deşi puţini, ostaşii creştini erau însă plini de foc şi de dorinţă de a se măsura cu duşmanul. Exaltaţia şi înfurierea soldaţilor crescu atât, încât — înţelegând că unii din căpitanii lor, cătând la mulţimea, puterea şi rânduiala păgânilor, erau de părere a se trage înapoi spre a nu primejdui în norocul unei zile slava şi reputaţia cu greu dobândită
— începură a face multă larmă în tabără, strigând că în orice chip ei vor să încerce o bătaie, ca să scape, cum zicea ei, odată, prin prăpădirea oştirei duşmane ce se afla acum adunată toată launloc, de acest război şi să zdrobească detot jugul nesuferitei tiranii turceşti. Vrândnevrând, trebuiră şi capii oştilor cu toţii a se învoi de a aştepta acolo sosirea duşmanului.

[modifică] XIV

După ce trecu Dunărea, marele vizir dete comanda avangardei armiei lui Satârgi-Mehemet-Paşa şi la ariergardă orândui pe HassanPaşa, beiler-beiul Rumeliei; iar pe beii Salonicului şi Nicopoăluîlui îi însărcinară cu paza şi apărarea podului. Cele zece galere ce se urcaseră pe Dunăre până la Rusciuc fură descărcate de tot feliul de arme şi muniţii şi primiră poruncă d-a rămânea pe loc spre a păzi podul. Apoi, în 11/21 august, Sinan porni cu armata sa spre Bucureşti. În cea dintâi noapte, turcii conăciră într-un sat ruinat în dreptul Camuri şi a doua zi (12/22 august) sosiră în capul Vadului Călugărenilor, [146] trecând râul Salcia pe trei poduri. [147] Călărimea uşoară, care manevra la avanposturi, înaintă până la intrarea strâmtorii şi sta acolo odihnindu-şi şi păscându-şi caii, când un nor mare de pulbere îi vădi apropierea românilor. [148] Ea fu îndată izbită cu putere şi fugi, înspaimântată până în tabără. [149] Spahiii înaintară spre a sprijini năvălirea călărimei române, până când să apuce vizirul a-şi pune armata în rânduială. [150] Sinan se uită plin de mirare la puţinul număr al creştinilor, care cuteza a aştepta şi încă a izbi o armată aşa de numeroasă. Cu toate aceste, nedespreţuind pe vrăjmaşii săi şi temându-se de vreo cursă, el îngriji de tot ce i-ar putea fi spre folos. Pentru aceea, porunci beiler-beiului Rumeliei a înainta spre stânga cu oştile sale şi cu şapte tunuri, şi a merge drept către ai noştri, în vreme ce el însuşi, în capul spahiilor, urmând după artilerie, puse, în lipsă de pod, de aruncă scânduri pe mocirla de lângă pădure ce avea înaintea sa, spre a o putea trece. Dintr-altă parte, Segban-Başi, cu douăsprezece mii ieniceri, se aşeză în pădure cuprinzând posturile cele mai importante şi, urcând 12 tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră şi începu a tuna asupră-i.

Într-această întocmire puternică şi îngrozitoare înaintând turcii, ai noştri începură a se trage înapoi mai la strâmtoare, dar cu multă rânduială, luptându-se ne-ncetat. Pedestrimea însă, strânsă în urmă şi prea de aproape de turci, fu respinsă în pădure şi dete înapoi în lungul strâmtorii mai iute şi cu oarecare nerânduială, dar fără a încerca vro pierdere simţitoare. Era atunci de la 3 la 4 ceasuri dupăamiază şi turcii, mulţumiţi că au împins înapoi năvălirea creştinilor, nu îndrăzniră a înainta mai mult în acea strâmtoare necunoscută, unde îi putea aştepta vro cursă. Vizirul îşi aşeză corturile într-o poziţie foarte bună, pe o înălţime la intrarea strâmtorii, ţinând oştile înarmate şi având toată noaptea masalale aprinse la câte patru colţuri ale taberei. Mihai-Vodă luase poziţie dincolo de râu, pe o înălţime, două mile de tabăra turcească, [156] ocupând strâmtoarea despre Bucureşti. [157] Astfel armatele protivnice se aflau aşezate pe două înălţimi faţă în faţă, fiind despărţite numai de pădurea din vale, ce nu le oprea a se vedea. [158] Românii aveau înaintea lor o turmă de bivoli cu steaguri, [159] şi toată tabăra lor era plină de focuri mari, în mijlocul cărora petrecură toată noaptea aceea, viermuind şi mişcându-se necurmat, cântând, chiuind şi hăulind, după natura lor veselă în mijlocul nevoilor, şi supărând şi hărţuind pe turci cu numeroase avanposturi. [160] Ambele armate aşteptară astfel ziua cu nerăbdare şi cu acea neodihnă ce simt oştile în ajunul unei mari bătălii. Turcii, îngâmfaţi de mica izbândă ce dobândiseră, cătau în râs la români şi aveau desigur că a doua zi se va vedea triumful islamismului, prin zdrobirea lui Mihai şi a armatei lui. Lor le părea rău numai că românii nu sunt îndestul de mulţi ca să facă biruinţa lor mai glorioasă. Ai noştri se pregătea a apăra cu bărbăţie acea strâmtoare care era cheia ţării lor şi a Europei creştine. Ei ştiau cât sunt de puţini pe lângă duşman, dar, credincioşi înfocaţi, inima lor ardea de dorinţa d-a-şi da viaţa pentru patrie şi lege şi d-a merita cununa martirilor.

[modifică] XV

În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei române. Înaintea zorilor încă, Mihai-Vodă trimise o seamă de pedestrime cu puşti de se aşăză la intrarea pădurei şi îşi puse tunurile într-o bună poziţie, pe o înălţime. În vremea aceea, turcii îşi luă poziţie în preajma podului, de ceea parte. Sfârşindu-şi pregătirile, Mihai înălţă împreună cu ostaşii săi rugăciuni către Dumnezeu. Apoi, îndreptându-se către dânşii, le zise: să-şi aducă aminte de vechea lor vitejie, căci ocazia de acum este frumoasă şi de o vor pierde, anevoie o vor mai căpăta. Turcii, le zicea el, sunt uimiţi de atâtea pierderi, cetăţile lor din toate părţile sunt cuprinse; din câte capete au avut armatele lor, numai unul a rămas care mai îndrăzneşte a ţine frunte creştinilor, că cu dânsul au a se lupta şi gloria d-a-l birui va fi foarte mare. Mulţimea vrăjmaşilor nu trebuie să-i sperie, de vreme ce Sinan a lăsat cele mai bune oşti ale sale în garnizoane prin cetăţi şi a adus cu dânsul numai oameni carii vor face mai mult zgomot decât vătămare. Pe lângă aceasta, locul de bătaie nu putea fi mai bine ales, de vreme ce mulţimea lor aci le va fi nefolositoare. El le zise încă să-şi aducă aminte de cruzimea vrăjmaşilor, care nu iartă niciodată pre cei biruiţi, cu atât mai mult pre cei ce s-au revoltat; că nu este destul că au scuturat jugul robiei, că au înnoit vechile legături cu împăratul şi că s-au pus supt ocrotirea Ardealului, dacă printr-o faptă strălucită, ei nu mai caută a întemeia această vrednică hotărâre; că a venit vremea de a se lupta puternic pentru libertate, iar mai cu seamă pentru cinstea legei, ca să dovedească turcilor că, de le-au călcat ei înainte patria, a fost numai din pricina neunirei lor; dar că acum, când toate popoarele vecine stau în bună înţelegere împreună, trebuie a dobândi prin unire aceea ce au pierdut prin zavistie şi împerecheri şi a goni pe aceşti cruzi tirani dincolo de strâmtoarea lor (Dardanele); că toţi vecinii şi-au făcut datoria lor, când bătându-i, când gonindu-i din cele mai bune cetăţi ale lor, astfel încât ei prăpădiră cea mai bună parte din acea mare armie ce Sinan dusese în Ungaria. În sfârşit, încheie zicând că acum pot şi românii dobândi o asemenea glorie, căci toate dovedesc că vor avea aceeaşi norocire.

Apoi domnul se îndreptă către oastea ungurească şi o îndeamnă a se lupta cu inima, aducându-i aminte că ea e depozitara vechei vitejii ungureşti.

[modifică] XVI

Astfel vorbi Mihai, ne-nspăimântatul voievod; şi ostaşii, inimaţi foarte împotriva turcilor, învăpăiaţi şi de aceste cuvinte, dar jaluzi încă mai mult d-a eclipsa printr-o biruinţă strălucită toate glorioasele biruinţe ale vecinilor, răspund învârtind în mâini paloşele şi lăncile şi prin strigări mari de o războinică veselie, cer de la domnul lor ca să-i ducă îndată către duşman. [166] Atunci Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a opt mii ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanlâilor, [167] în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte armata turcească, oborându-i la pământ lume multă. [168] Câteva cete de turci se încearcă a sprijini năvălirea românilor, dar în zadar, [169] căci aceştia, inimându-se între sine unii pe alţii, [170] îi izbesc cu atâta furie, încât, cu toată minunata poziţie a turcilor, prăvălindu-i, ei ajunseră până la cele dintâi corturi ale taberei lor. Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinile de război, îşi vin curănd în sine şi încep a se lupta cu tărie. [172]Patru paşi, SatârgiMuhamed, Haider, Husein şi Mustafa, cu o armată însemnată compusă de oştile Siriei şi de ieniceri, aleargă în ajutorul cetelor ce se luptau, sprijin cu putere năvălirea românilor, trec podul şi lupta cea mai înverşunată începe atunci în toate punctele. Astfel, întinsă peste toată fruntea armatelor, ţinu bătaia mai multe ceasuri, până când Sinan, desperat de puţinul spor ce a dobândit pân-atunci, îşi îngloti oştile, strânse pe lângă sine pe toţi paşii şi căpeteniile, îi inimează şi, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare şi izbuti a împinge pe ai noştri cu un pătrar de mil înapoi, şi chiar până în tabăra lor, [176] luându-le şi toată artileria. [177] Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, îşi culege puterile şi din nou dă năvală asupra turcilor, tăind şi oborând într-înşii. Îndărătnicul voinic Albert-Kiraly izbuteşte a lua înapoi două tunuri. [178] Dar vrăjmaşul se băte cu inimă, îşi împroaspătă adesea oştile, aceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi. [179]

Astfel urmă lupta cu noroc schimbător, de la răsăritul soarelui până către două ceasuri înaintea apusului, [180] biruitorii rămâind adesea biruiţi şi biruiţii biruitori. ,,Turcii — spun analiştii contemporani — se luptau ajutoraţi de mulţime şi de număr, românii, de tărie şi îndrazneală. În sfârşit, furia îmbărbătând deopotrivă pe unii ca şi pe alţii, biruinţa sta să rămâie numărului, şi mica oştire românească, împovărată de mulţimea vrăjmaşilor, trăsnită de numeroasa lor artilerie, este nevoită a da îndărăt. Retragerea ei însă este frumoasă şi metodică. Spre a nu se lăsa a fi ocolită de turci, spartă şi risipită, ea se întocmeşte în figura unui colţ (cuneum) şi, slobozind astfel de toate laturile focuri asupra vrăjmaşului, se trage înapoi cu încetul, luptându-se ne-ncetat. Această retragere este o minune de vitejie, de sânge rece şi de eroism. Stolurile nenumărate ale călăreţilor turci în zadar se aruncă cu furie asupra laturilor acestui triunghi, căutând a-l sparge; silinţele lor, fără a-l vătăma întru nimic, se zdrobesc de dânsul ca de o stană de piatră. Strâmtoarea locului de bătaie, pădurile şi dealurile favoriza înapoierea românilor şi zăticnea mişcarile turcilor şi silinţele lor d-a-i încunjura din toate părţile. Dar era de temut că vrăjmaşii să nu izbutească a scoate pe ai noştri din strâmtoare şi să-i împingă în câmpie, unde i-ar fi zdrobit cu numarul lor.

Soarele acum căta spre sfinţit; românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o luptă lungă şi nepotrivită, ei se plecară numarului celui prea covârşitor al duşmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânşii, dacă vro împregiurare nu-i va ajuta şi vro soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai însă, ca totdeauna, liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineaţă să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără... Sosi-va ea oare la vreme?... De la dânsa spânzură soarta bătăliei.

[modifică] XVII

Sta să apuie soarele după orizon, când vestea câ ajutorul aşteptat a sosit vărsă nădejdea izbândirei şi un curaj nou în inima acelei mâni de voinici români, care ca nişte zmei se luptau, trăgându-se în faţa nenumăratelor gloate a unui duşman învingător. Acest ajutor însă, ce ai noştri şi-l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestraşi cu puşti din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mişcările turcilor şi după dânsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan-Paşa, văzând retragerea românilor, luase inimă şi vrea a-i desface şi a-i răşchira detot. Spre acest sfârşit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hassan-Paşa cu MihneaVodă , din porunca lui, alerga prin pădure să-i lovească pe la spate. Mihai atunci se aşează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atâţia cazaci pedeştri ca să ia pe vrăjmaş pe la spate, şi Albert Kiraly aseză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într-o bună poziţie şi stă gata a trăsni pe duşman de ar îndrăzni a trece podul.

Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăşte atunci a se jertfi ca altă dată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale. Ridicând ochii către cer, mărinimosul domn cheamă în ajutoru-i protecţia mântuitoare a Dumnezeului armatelor, smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit. Această faptă eroică înfioară pe turci de spaimă, iar pe creştini îi însufleţeşte şi îi aprinde de acel eroic entuziasm, izvor bogat de fapte minunate. Şi cum n-ar fi crezut ei că pot face minuni cu un astfel de general şi cu asemenea pilde ce le dă! Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulţimea îndesită a turcilor, le gaureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă. [186] Îndărătnicul vizir, fără a-şi pierde cumpătul, izbuteşte a-şi întocmi oştile în rânduială, când o izbire nouă a lui Mihai în fruntea armiei, pustiirile furioase ale înfierbântatului Cocea de dinapoi, iutele şi ucigătorul foc al tunurilor lui Kiraly zdrobesc iarăşi această rânduială, [187] şi turcii, minunaţi de îndrăzneala cu care românii, ce îi privea ei ca biruiţi, îi izbesc acum, încep a fugi răzleţiţi. [188] Satârgi-Mahomet-Paşa, trăgându-se înapoi, fu rănit, [189] şi îndată, schimbând retragerea în fugă, dete cei dintâi semnalul nerânduielii, şi toată armia musulmană se întoarse în risipă spre baltă, lăsându-şi coastele şi spatele expuse loviturilor noastre. [190] În zadar ienicerii se ţin semeţi împotriva alor noştri şi caută a le răspunde cu focurile lor, căci celelalte cete, spăimântate de aceste izbiri împreunate la care nu se aştepta, răşchirându-se, îi târăsc şi pe dânşii înapoi. În zadar Sinan mustra pe ostaşii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându-i cu măciuca sa înfierată (massa fierata), silind în tot chipul a-i pune în rânduială şi a-i întoarce la bătaie. Glasul şi autoritatea lui sunt nesocotite şi nici o putere omenească nu mai poate opri în loc valurile zgomotoase ale fugarilor, care se prăvăleau cu furie şi repede spre pod, căutându-şi măntuire în trecerea lui.

La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându-se spre a trece care de care mai nainte; dar, văzând că toţi nu pot încăpea pe dânsul, mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde îşi aflară moartea. Între aceştia era şi paşii Heider, begler-beiul de Sivas (Capadochia), Hussein, beiul Nicopolului, şi Mustafa, feciorul lui Aias-Paşa. Ei se cufundară în mocirlă, unde fură ucişi, şi primiră, zice un analist turc, cununa martirilor de la ghiauri. Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu-se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. El era p-aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hassan, nu s-ar fi aruncat după dânsul ca să-l scape şi, lăsându-i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi îl duse în tabără. [196] De atunci, acest soldat se numi Deli-Hassan-Batakgi şi ajunse căpitan al deliilor lui Cogia-Murad-Paşa. [197]

Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul. [198] Românii, cu furia lor obicinuită şi electrizaţi încă prin izbânde, îi gonesc dinaintea lor ca pe nişte turme de vite, până îi vâră în tabăra lor. [199] Hassan-Paşa şi Mihnea-Vodă, ce venea să încunjure pe ai noştri, aflând ca Sinan a pierit şi că oastea lui e biruită, se trag indărăt spre tabără. Într-acel minut, Mihai, precum odinioară semizeii cântaţi de nemuritorul Omir, alerga într-o parte şi într-alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan-Paşa, se luă după dânsul strigându-i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, şi când de când era să-l şi ajungă cu paloşul. Dar Hassan-Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază. [200] El merse de-şi ascunse ruşinea într-un crâng spinos, de unde d-abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.

Noaptea opri macelărirea armatei musulmane şi o păzi d-a fi cu totul zdrobită şi risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce şi le redobândiră, alte patru tunuri mari d-ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile. Trei mii turci zăceau în câmpul bătăii. Pierderea romănilor era încă simţitoare, căci turcii se apăraseră cu curaj. [206] Apele Neajlovului se roşiseră de sângele vărsat în acea zi. [207]

Spre a odihni sufletul cititorului de aceste scene sângeroase, istoriograful contemporan Walther ne povesteşte aci o anecdotă interesantă. El zice că în toată această expediţie a românilor împotriva turcilor, doi cerbi domestici însoţiră pe Mihai-Vodă, şi chiar în vremea bătăliei de la Călugăreni, supt focul şi vuietul tunurilor şi a bombelor, ei şedea neclintit lângă cortul lui, însă omorându-se unul dintr-înşii, celălalt de durere merse de se ascunse în pădure.

Astfel fu acea vrednică de o neştearsă aducere-aminte zi de bătaie de la Călugăreni, în care românii scriseră cu sabie şi cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puţin numeroşi decât duşmanii, ei câştigară asupră-le o biruinţă strălucită şi avură gloria d-a învinge un general până-atunci încă neînvins. [208] Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpetenii se luptară toţi ca nişte eroi. Dar cinstea cea mai mare a biruinţei se cuvine cu tot dreptul viteazului domn. Prin întocmirile sale cele ingenioase, prin sângele rece şi nespăimântarea sa şi prin primejdia în care îşi puse viaţa, el asigură biruinţa. În această bătălie, ca în multe altele, nu ştim de ce a ne minuna mai mult în acest mare bărbat, de geniul său de general, ori de vitejia lui de soldat. Într-adevar, toate operaţiile acestei bătălii dovedesc din partea lui Mihai şi a românilor o artă militară înaintată, care cu tot dreptul poate minuna pe toţi câţi cunosc starea de pruncie în care se afla, în acel timp, această artă în toată Europa.

Dacă cu această biruinţă nu se sfârşi atunci campania, ea contribui însă mult, în urmă, la savârşirea ei, căci demoraliză într-atâta pe turci, încât, când creştinii luară mai târziu iarăşi ofensiva, turcii nu mai îndrăzniră a se mai măsura cu dânsii şi nu se crezură în siguranţă decât punând cât mai în grabă Dunărea între dânşii şi îngrozitorii lor vrăjmaşi.

[modifică] XVIII

Noaptea ajută turcilor a se dezmetici din groaza ce îi cuprinsese şi a se întocmi în rânduială. Ei îşi luaseră din nou poziţia cea dintâi [209] şi Sinan porunci în grabă ca să se adune lângă dânsul o seamă de oşti ce rămăsese în urmă peste Dunăre, nădăjduind ca după sosirea lor să-şi răzbune învingerea. [210] El mai nădăjduia încă în isprava intrigilor ce Mihnea-Vodă, din tabăra turcească, prin înţelegere cu unii din boierii lui Mihai, urzea între ostaşii creştini. [211]O împrejurare însă turbură în acea noapte repaosul turcilor. Un ienicer având fitilul aprins la puşca sa, focul prinse în tigaie şi, cum se afla lângă ierbăriile ienicerilor, o scinteie căzu deasupra şi deodată acele ierbării săltară în aer. La huietul cel mare al acestei izbucniri neaşteptate şi la groaznicul nor de fum ce ascunse ceriul, toţi turcii răspunseră împreună printr-un ţipăt îngrozitor de spaimă [213]şi, crezând că ai noştri îi izbesc, o luară din nou la fugă, răzleţindu-se în toate părţile. Târziu şi cu greu putură ei a-şi veni în sine şi a se întocmi în tabără.

O scenă cu totul alta se petrecea atunci în tabăra românească. Mihai-Vodă se trăsese îndărăt o a patra parte de mil şi tăbărâse în direcţia locului bătăliei. El puse de salută sosirea nopţii cu mai multe salve de artilerie şi, după ce orândui străji în toate părţile cu multă îngrijire, chemă capetele armatei la un sfat de război. Pe când el se afla în sfat, străjile îi aduseră înainte un turc ce prinseseră atunci şi care nu-i era necunoscut. Domnul îl întrebă despre numărul vrăjmaşului şi planurile lui. Prinsul, după ce răspunse l-aceste întrebări, aflând şi el adevăratul număr al creştinilor, zise către sfat: ,,A! de ar fi ştiut turcii astăzi aceasta, v-ar fi zdrobit numai cu caii lor". Mihai, după ce porni pe turc supt pază bună spre Ardeal, începu a se chibzui cu căpitanii săi despre ceea ce trebuia a face în împrejurările de faţă. El era de părere că să înceapă a doua zi din nou lupta, dar o seamă de boieri şi capetele oastei ungureşti îi stătură împotrivă. Aceasta dete prepus unora a bănui şi a zice cum că Albert Kiraly, ca şi unii din boieri, ar fi fost câştigaţi de trădătorul Dan Vistierul, care primise 50 mii galbeni de la Sinan, prin Mihnea-Vodă, ca să-i împartă între dânşii. [216] Purtarea lui Kiraly dup-aceea dă de neadevărată această bănuială. Afară de aceasta, oştirea moldovană era nevoită a se întoarce în ţara ei, unde se aştepta năvălirea polonilor şi a tătarilor. [217] Văzându-se astfel trădat de unii din boierii săi, părăsit de oştile ajutătoare, neputând a se rezema decât în ostaşii săi români, Mihai, cătând la numărul şi obosirea oştilor sale, se temu d-a nu pierde folosul moral dobândit prin bătălia câştigată, d-a nu cădea în vreo cursă a vrăjmaşului sau a fi zdrobit de puterile lui cele numeroase de va rămânea la câmpie, şi gândi că înţelepciunea îi porunceşte a se trage spre munţi ca supt ocrotirea lor să aştepte sosirea prinţului Ardealului. [218] Drept aceea, el porni îndată un olăcariu la Bathori, înştiinţându-l de cele întâmplate, arătându-i primejdia în care se afla Ardealul ca şi Ţara Românească şi rugându-l să grăbească a-i veni într-ajutor, ca să nu lase ţara a fi înecată de numeroasele oarde vrăjmăşeşti. [219] Într-acea noapte, armata noastră, cu toată osteneala bătăliei, nu se odihni deloc. La miezul nopţii, ea invocă de trei ori cu glas tare sfântul nume al lui Isus şi într-acelaşi minut, două sute mii de glasuri din tabăra turcească răspunseră cu o trufaşă cutezare prin strigarea: ,,Alah! Alah! Hu!" [220] Aerul vibra d-aceste strigăte, pădurile clocotiră până în fundul lor şi văile răsunară şi repetară numele lui Isus! şi Alah! dumnezei neînblânziţi în duşmănia lor, pe care mii de mii de ecatombe omeneşti, ce în zilele atâtor veacuri li se jertfiră, nu i-au putut încă împăca!

[modifică] XIX

Când începu a se face ziuă, Mihai-Vodă ridică tabăra şi se trase spre râul Argeşul, în depărtare de două mile, unde, punând străji în toate părţile căută a da puţină odihnă, atât lui, cât şi la ostaşii săi. A doua zi, vineri în 15/25 august, ziua de Sfânta Maria, Mihai, plecând de la Arges, se opri la Văcăreşti, nevrând să intre în Bucureşti, şi se zăbovi aci câteva ceasuri. În această vreme, fără ştirea lui, ungurii împreună cu alţi ostaşi streini năvăliră în Bucureşti şi îl jefuiră, supt pretext că mai bine să ia ei acea pradă, decât să cază în mâinile turcilor. În 16/26 august, Mihai, aflând că vrăjmaşul s-a luat după dânsul, porneşte de la Văcăreşti după-amiază, merge până la miezul nopţii cale de cinci mile, se odihneşte puţin până la revărsatul ziorilor într-un loc priincios, înaintează d-acolo încă vro cinci mile şi duminică în 17/27 ajunge la oraşul Târgovişte, pe râul Ialomiţa. Acolo, supt ocrotirea munţilor, îşi întocmi tabăra, aşezând străji ca să privegheze în toate părţile, şi şezu pe loc câteva zile. În urmă plecă şi d-acolea şi, întinzând tot mai la munte, urmând ţărmurile Dâmboviţei, se adăposteşte într-un loc anevoie de apropiat, la cetatea lui Negru-Vodă, ale cărei întăriri, zdrobite de puţină vreme de turci, se vedeau încă. Astăzi chiar tot se mai văd dărâmături de cetăţuie într-acest loc minunat de frumos şi plin de legende şi suvenire despre Negru-Vodă, domnul cel mai popular între ţăranii noştri. Acest loc e încă vestit printr-o bătălie strălucită ce câştigă la 1342 Dragomir, comandantul puterilor lui Ladislau-Vodă, domnul Ţării Româneşti, asupra armiei lui Ludovic I, craiul Ungariei, care supt comanda lui Nicolae Garan şi Simeon Megheşel năvălise în ţara noastră. Ungurii fură traşi de români în aceste locuri grele şi înfrânţi cu totul, căzând în bătaie şi cei doi generali ai lor.

Locuitorii Bucureştilor şi ai Târgoviştei, părăsindu-şi casele, se ridicaseră cu tot bunul lor şi însoţiseră armata în retragerea ei spre munţi. În sfârşit, Mihai-Vodă lăsă şi cetatea Negru-Vodă şi se trase tot mai în munţi, pre apa Dâmboviţei în sus, la sat la Stoeneşti. În această retragere mai mulţi ostaşi români dezertară şi oştile moldovene se întoarseră în ţara lor, unde erau chemate, [226] rămânând astfel cu Mihai numai la 8 mii ostaşi, dar toţi aleşi şi viteji. [227] El îşi aseză la Stoeneşti tabăra, o şănţui bine şi îi făcu tăbii, [228] având statornica hotărâre de a aştepta într-acest loc sosirea lui Bathori, d-a închide pân-atunci calea Ardealului lui Sinan-Paşa şi d-a urma apărând prin lupte mărunte patria sa nenorocită, pe care acum n-o mai putea apăra prin bătălii mari.

[modifică] XX

A doua zi după bătălia de la Călugăreni, turcii, văzând că creştinii nu fac nici o mişcare, îndrăzniră vreo câţiva din ei a înainta până în locul unde fusese tabăra românească şi unde găsiră puţin bagaj greu şi câteva tunuri părăsite. L-această veste se porni gonaşi în toate părţile, de prinseră câţiva ţărani de la care aflară drumul ce a luat oştirea românească. Hassan-Paşa trecu atunci strâmtoarea cu o despărţire din armie şi tăbărî dincolo în câmpie. Într-aceeaşi vreme, el porni o patrulă spre Bucureşti, de aduse din preajma acestui oraş robi, bucate şi vite. [229] Sinan-Paşa, însă, cu armata sa, nu îndrăzni a se lua îndată după Mihai, el şezu două zile pe loc, până să-şi întremeze oştirea din spaima şi ameţeala în care căzuse după înfrângerea sa [230]şi până să-i sosească, după spusa unora, puţinele oşti rămase în urmă.

Spre a fi sigur d-a nu fi izbit în spate de români, el trimise un trup de oaste de cuprinse cetatea Brăilei, şi cu el însuşi, în 15/25 august, cu toată armata cea mare, trecu strâmtoarea Călugărenilor şi merse de tăbărî în câmpie la satul Copăceni, dincoace de râul Argeş, şi în 17/27 înaintă până la Bucureşti, unde tăbărî supt oraş. Îndată ce sosi, Sinan porunci de luară de pe turnurile bisericilor crucele şi bulele aurite, pe care le sfărâmară în bucăţi, precum şi pe icoane, şi puseră pe turnuri, în locul crucilor, semiluna. În mitropolie puseră, în locul altarului, un mirab (altar mahometan) şi un mimber (estradă spre a pune un tron), şi astfel, prefăcând-o în geamie, în 20/30 ale acelei luni, făcură acolo slujbă şi rugăciunea turcească. Această rugăciune se săvârşi de Hassan-Efendi, şeicul din schitul Mustafa-Paşa, care însoţise pe Sinan într-această campanie. Acela care lua crucea de pe turnuri era un topciu (tunar) numit Ibraim-Paşa, pe care marele vizir, spre răsplătire, îl făcu căpitan în gvardia sa.

După săvârşirea rugăciunei, vizirul adună supt cortul său pe cei mai însemnaţi ofiţeri ai săi şi le zise că lăsarea Moldovei şi a Ţării Româneşti în stăpânirea ghiaurilor e o pricină necurmată de tulburări şi împerecheri pentru răscoalele ce ei fac; că spre a curma toate aceste în viitor, el propune ca aceste două ţări să se prefacă în provinţii ale statului (ijaleti) şi, spre a ţine într-însele rânduiala şi pe popor în supunere, să se zidească două cetaţi, una la Bucureşti şi alta la Târgovişte. [236] Toţi ofiţerii găsiră de bună această părere. Vezirul înştiinţă îndată Porţii hotărârea sfatului şi numi pe Satârgi-Mahomet Paşa l-acest nou paşalâc din Ţara Românească. [237] Aşa, pentru a doua oară, turcii izbutiră în statornica lor dorinţă d-a preface ţara în paşalâc. Dar acum, ca şi întâiaşi dată, la 1522, ei întâmpinară în Mihai un alt Radul-Vodă de la Afumţi şi nu putură apăra cu armele fapta lor nelegiuită. Astfel totdeauna, în timpuri grele şi nenorocite, roditorul pământ al patriei noastre şi-a născut izbânditori!

Ieşind din adunare, vezirul cu toţi ofiţerii săi se preumblă prin mahalalele oraşului şi aleseră monastirea lui Alexandru-Vodă spre a face dintr-însa cetate. [238] Această monastire mare, hramul Sfintei Troiţe, fu zidită din jos de Bucureşti de Alexandru-Voda II, feciorul MirciiVodă III, la 1573; stricându-se apoi de turci, cum vom vedea mai la vale, ea se rezidi din nou, întocmai cum se află astăzi, de Radul-Vodă, feciorul Mihnei-Vodă Turcitul şi nepotul lui Alexandru-Vodă II, şi de atunci ea se cheamă monastirea lui Radul-Vodă. [239] Vrând Sinan să facă această cetăţuie mai mare, puse de lărgi locul împrejmuirei de două ori pe cât era, [240] cuprinzând înlăuntru cetăţuiei biserica şi zidirile dimprejur şi ocolindu-le cu bastioane şi fortificaţii. În vreme ce meşterii măsura şi trăgea liniile, begler-bei, spahii şi ieniceri fură trimişi după lemnele trebuincioase pentru construcţia bulevardurilor, şi ceauşii alerga în toate părţile spre a aduna lucrători; şi, fiindcă lumea în ţară era fugită la munţi şi nu se putea aduna mulţi, fură siliţi a trimite de mai aduseră şi din Bulgaria. Clădirea cetaţii începu în 21/31 august, şi cu atâta silinţă lucrară la dânsa, încât în 12 zile fu sfârşită. Cum se săvârşi întărirea palisadelor cetăţuii, Sinan-Paşa puse într-însa două tunuri mari de ghiulele de paisprezece oca şi iarbă, muniţii şi bucate îndestul. [246] Apoi lăsă în Bucureşti pe SatârgiMehemet-Paşa cu o mie ieniceri şi o mie culogli drept garnizoană, poroncindu-i să săvârşească zidul de lemn ce pusese să facă împrejurul oraşului şi care se şi sfârşi într-o lună de zile [247] şi el, rădicându-şi tabăra în 3/13 septemvrie, porni spre Târgovişte. [248]

[modifică] XXI

De două sute de ani, din zilele lui Mircea-Vodă cel Bătrân, Târgoviştea era mereu scaunul ţării. De puţină vreme numai creşterea Bucureştilor şi importanţa lui comercială făcuse pe domni a lua obicei a petrece o parte din iarnă în acest oraş. Era atunci Târgovistea oraş foarte mare, împodobit şi populat; şi se întindea frumos pe malul drept al Ialomiţii, ocolit de mulţime de grădini, vii şi livezi de pomi roditori. [249] Scriitorii contemporani de felurite naţii se minunează de frumuseţea acestui oraş, declarându-l că e vrednic d-a fi capitala unei ţări şi locuinţa unui domn mare. [250] Acel oraş populat astăzi d-abia e un orăşel. Ale lui măreţe zidiri vremea le-a ruinat şi le-a asemănat cu pământul. Un singur turn, rămăşită din vestita Curte domnească, se înalţă trist şi singuratec pe dasupra acelor grămezi de ruine, intocmai ca acele mari cruci de piatră înfipte în vârful pleşuvelor movili, mormântul vitejilor căzuţi în bătaie. Acest turn, ce muşchiul numai, cu verdeaţa sa, împodobeşte, e scump românilor ca un monument care le vorbeşte de timpii lor de glorie şi de mărire. El a fost martor l-atâtea triumfuri! El a văzut, unul după altul, pe Mircea cel Bătrân, Dracula-Vodă , Vlad Ţepeş, Radul cel Mare, Radul de la Afumaţi, Mihai Viteazul şi Matei Basarab, toţi voievozii noştri cei mari şi vestiţi în pace şi în război. Umbrele acestor eroici războinici parcă le vezi învoltându-se singuratice şi tăcute împrejurul acestei ruine; adierea vântului ce suflă din Carpaţi, şuierând în pustiul turn, ne pomeneşte numele lor, şi undele măreţe ale Ialomiţei parcă cântă necontenit un cântec de mărire la gloria lor. Astfel i se năluceşte oricărui român cu inima simţitoare când cată l-această mult elocventă ruină; şi el nu se poate opri d-a simţi durere amară şi d-a ofta după vremea trecută. Dar nimeni n-a simţit aceasta mai puternic şi n-a exprimat în cuvinte mai frumoase simţirea sa, ca tine, Cârlovo, floare a poeziei, june cu inimă de foc. Ca o cometă trecătoare tu strălucişi un minut peste România uimită şi încântată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme, dar apucaşi a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută şi o scânteie dătătoare de viaţă pentru viitor. Cântarea ta sublimă asupra ruinelor Târgoviştei puse pecetea veciniciei asupră-le şi ni le va păstra chiar când pustiille anilor le va şterge cu totul de pe pământ.

[modifică] XXII

Turcii găsiră Târgoviştea părăsită de locuitori şi pustie. Sinan porunci îndată să se apuce de întărirea oraşului ca la Bucureşti. El prefăcu o monastire, ce era aproape de Curtea domnească, în cetaţuie. Curtea domnească era atunci zidită în formă de un mare castel, de putea incăpea într-însa de la 4 la 5 mii ostaşi şi era încinsă cu un zid şi cu turnuri. Sinan mai întări zidul cel gros dimprejurul acestui palat din amândouă părţile cu pământ şi cu un val de palisade de copaci amestecaţi cu pământ. [256]Apoi încunjură oraşul cu un zid de pietre şi grinzi lipite cu humă şi pământ cleios, pe care îl rezemă cu un val de pământ de 12 picioare de lat [257] şi îl ocoli cu un şanţ foarte adânc, [258] de 12 picioare de larg, [259] lăsând cetăţii numai o poartă în faţă şi alta mai mică în dos, ambe legate cu fier, şi făcând înlăuntru, din apa râului, trei fântâni. [260] Aceste lucrări urmară zi şi noapte supt privegherea de aproape a lui Sinan şi se sfârşiră în treizeci de zile.

Dar Sinan, când văzu lucru aproape de sfârşit, hotărî să nu-şi mai piarză vremea în nelucrare. El lăsă în Târgovişte două tunuri mari, patru culevrine şi alte tunuri de câmpie cu muniţiile şi proviziile trebuincioase pentru hrană, dând comanda cetăţii lui Ali-Bei, fiul lui Haidar-Paşa, bei de Ciourin, pe care îl declară beiler-bei de Trapezunt (Trepizonda), alăturându-i pe Kotzi-Bei d'Amasia şi lăsându-le şi 1500 oameni cu însărcinare d-a săvârşi lucrul întăririlor cetăţii; iar el porni cu toată oastea către munţi, în urma lui Mihai-Vodă. Planul lui era ca, ajungâud oştirea românească, s-o înfrângă şi, călcând-o în picioare, să pătrunză în Ardeal, ca să combineze operaţiile sale cu ale armiei ce fiul său, Muhamed-Paşa, comanda în Ungaria. Dar Mihai-Vodă, aflându-se în tabăra de la Stoeneşti, întărită atât prin natură, cât şi prin artă, nu era lesne de înfrânt. Cu totul dimpotrivă încă se întâmplă. Sinan venise de tăbărî nu departe de strâmtoarea în care sta Mihai şi în faţa taberei lui, pe un loc înalt, de unde putea vedea ambele tabere. El sta şi se mira de îndrăzneala alor noştri, care, în aşa mic număr, se încumetă încă a-l aştepta fără frică. [266] Mihai însă se feri d-a se apuca în bătălie generală cu duşmanul, dar fu neobosit a-i hărţui armata şi a-i cuprinde liniile de comunicaţie şi proviziile. Uneori întărâta o ceată de turci, o trăgea după sine în locuri grele şi ei necunoscute, unde o sfărâma cu înlesnire; alteori cuteza a izbi pe turci chiar în tabăra lor. [267] Mai adesea, prin gonacii lui cu cai uşori, punea mâna pe mulţi duşmani şi dobândea de la dânşii pradă multă, cai nenumăraţi şi peste o sută de cămile. [268] ,,Astfel acest eroic războinic, zice Walther, nici de dosirea nestatornicilor ostaşi ce îl părăsise, nici de mulţimea vrăjmaşilor nepierzându-şi inima", [269] printr-un război parţial osteneşte pe duşman şi îi închide calea Ardealului, dând timp lui Bathori d-a-şi aduna oastea şi d-a-i veni într-ajutor.

Dar chiar de nu i-ar veni acesta într-ajutor, Mihai acum putea fi sigur că ţara lui e mântuită de turci, căci aceştia, neputând a-l scoate din poziţia de la Stoeneşti, fiind şi demoralizaţi prin învingerile ce încercaseră, nu vor mai putea nici trece în Ardeal, nici sta mult în ţară, mai cu seamă că şi iarna se apropia, cetăţile făcute la Târgovişte şi Bucureşti nefiind o ocrotire temeinică, după cum vom vedea. Aşijderea în acele trei îngrozitoare expediţii ce făcuseră mai dinainte turcii în Ţara Românească, povăţuiţi chiar de sultanii lor, Baiazid I (1397), Mahomed I (1416) şi Mahomed II (1462), învingători sau învinşi, ei nu putură sta mult în ţară, căci românii se trăgea în poziţiile lor din munţi, unde duşmanul nu-i putea ajunge şi de unde ei îi da harţă neîncetat, îi răpea proviziile şi îl ostenea prin lupte mărunte, încât ăîlî silea a lăsa câmpia pustiită şi a deşerta ţara.

[modifică] XXIII

În mijlocul vremilor acestor, Sigismund Bathori, după atâta întârziere, era acum viitor spre hotarele Ţării Româneşti, cu oşti grele. Ameninţarea unei primejdii obşteşti sculase în picioare şi unise împreună pe toate popoarele războinice ce locuiesc Ardealul. Duminică în 17/27 august, [270] el ieşise din Alba-Iulia însoţit numai de gvardia sa ce se alcătuia de două mii oameni pedestrime, alţi atâţia călărime şi cu multe bagaje de război, şi a doua zi ajunse la Sas-Sebeş (Miercurea). Chiar în aceeaşi zi (18/28 august) primi olăcarul trimis, cum ştim, de Mihai-Vodă din tabăra de la Călugăreni în 13/23 seara, spre a-i vesti strălucita izbândă şi a-l ruga a grăbi a-i veni într-ajutor. Această glorioasă veste o scrise Sigismund îndată împăratului. A doua zi el primi încă altă veste de bucurie: luarea cetăţii Lipova. După o robire de 44 ani supt turci, această cetate căzuse în 23 august, tot într-o zi cu bătaia de la Călugăreni, în mâinile lui Borbely, care, după cum ştim, de câtăva vreme o ocolise şi o bătea. Dar aceea ce îl mulţămi şi mai mult pe Bathori fu ştirea ce-i veni că tătarii, care era să vie să năvălească prin Moldavia în Ardeal, sosind până la Nipru, fuseră siliţi a se întoarce înapoi, căci aflară cum că cazacii şi cu muscalii au dat năvală în ţara lor, şi că avangarda tătărească ce pătrunse în Moldova fusese astfel întrântă de moldoveni şi de munteni, încât făcu pe ceilaiţi a pierde pofta de a le mai veni într-ajutor.

Aşa, Bathori putea acum fi sigur că nu va fi supărat printr-alte năvăliri în operaţiile sale împotriva lui Sinan. El fu silit a zăbovi la Sas-Sebeş o lună de zile ca să dea timp oştilor, chemate din toate părţile, a se aduna. El trimise înainte pe comiţii Baltazar Bogaţi, Benedict Mincenti şi Lupul Corniş la cele opt scaune secuieşti, ca să cheme pe vitejii secui la arme. Dar acest popor răspunse că nu se va duce la război până nu i se va da mai întâi înapoi libertatea ce i se răpise pentru o revoltă ce făcuse câtva timp înainte. [276] Aceşti secui fiind cei mai mulţi ţărani, libertatea ce vroiau era d-a nu mai fi iobagi la nobilii locului. Cererea lor puse în mare cumpănă şi ameţeală pe Bathori, căci el era fireşte mai plecat către nobili, care îl slujiseră cu credinţă şi se ridicaseră cu toţii în oaste, şi nu vroia a recunoaşte atâtea jertfe ale lor făcându-i să piarză veniturile ce trăgea de la iobagi şi ruinându-i. Se temea încă de pilda urâtă ce va da în ţară dând secuilor libertatea, aceea ce văzând ceilalţi iobagi, se vor îndemna şi ei a o cere pentru dânşii, revoltându-se împotriva nobililor. Dar interesul patriei şi ameninţarea vrăjmaşului vorbi mai puternic decât interesele aristocratice, le birui, şi secuii dobândiră libertatea cerută. [277]

De la Sas-Sebeş, Bathori porni către locul hotarât pentru concentrarea oştilor în câmpiile Bârsei, la Dealul Negru (Fekelehalom), în preajma Braşovului, unde ajunse în 4 octomvrie (s. n.), în şase tabere. [278] Aci sosind 14755 secui armaţi, [279] li se proclamară în tabără libertatea lor, întărind-o cu mare credinţă şi jurământ. [280] Pentru această libertate ce li se dete, secuii se îndatorară ca să dea la trebuinţă de război până la 40 mii oameni cu cheltuiala lor, ca să plătească în toţi anii prinţului, de fiece casă, un ioachim, o masură de grâu şi alta de ovăz; şi, de se va naşte lui Sigismund un fecior, fiecare să-i aducă un bou îngrăşat în curte. Îndulcindu-se atunci secuii de libertatea dobândită, trimiseră de mai adunară şi alţi ostaşi, şi astfel numărul lor în tabără se urcă la 24 mii oameni, din care 9 200 puşcaşi, iar ceilalţi lănceri şi săgetari. 16 mii secui, ce rămânea din numărul de 40 mii ce se învoiseră a da, trebui să rămâie în Ardeal spre a apăra ţara de vro năvălire ce ar putea ameninţa din partea polonilor ce se afla în Moldova. Apoi veniră în tabără nobilii Ardealului, care puseseră în picioare 13 mii oameni: prusianul Ioan Veiher, fiul lui Ernest, cu 1 600 cavaleri teutoni, armaţi c-o puşcă şi un pistol, pe lângă care avea şi arc şi săgeţi, şi 80 cazaci din Polonia; [286] 300 cazaci încă ai lui Bathori, armaţi asemenea cu o puşcă şi un pistol; [287] Ştefan Bocskay cu 800 lănceri de la Oradea Mare şi 1 200 arcobuzieri-pedeştri; 4 000 pedestraşi cu puşti, rădicaţi cu cheltuiala saşilor, din care 1 000 învestiţi în negru şi pentru aceea numiţi negrii, cu cheltuiala sibienilor, 1 000 învestiţi în albastru, cu cheltuiala braşovenilor, 1 000 în verde, cu cheltuiala mediaşenilor, şi 1 000 în roşu, cu cheltuiala bistriţenilor. [288] Adunându-se toate aceste oştiri, Bathori porni cu dânsele de veni lângă vama Branului, la Türzburger-Pass, castel zidit de Ludovic, craiul Ungariei, şi apoi mai adăogat cu întărituri de Hunyad, şi care în acea vreme se afla supt paza braşovenilor. [289] Aci sosi Ştefan Răzvan, domnul Moldovei, cu 2 300 pedestraşi, 800 călăreţi şi 22 tunuri mari pe care. El nu putuse veni d-a dreptul pe la secui, de temerea tătarilor, şi fu silit a face încunjur. În drumu-i, el se întâlnise cu o ceată de poloni ce năvălise în ţară şi ţintea a-l zăbovi în drum, pe care foarte rău tăindu-i şi spărgându-i, luându-le şi multă pradă, îşi urmă calea, trecu munţii şi pătrunse în Ardeal. [290] Îndată sosi veste în tabără că hatmanul Poloniei, Zamoisky, aflând că Răzvan-Vodă a plecat în Ardeal, a intrat în Moldova fără ştirea craiului său şi a pus domn pe un Ieremia Movilă. Această veste turbură foarte pe Bathori şi pe Ştefan-Vodă, dar se văzură siliţi a o suferi deocamdată şi a-şi urma calea luată, căci Sinan-Paşa ameninţă şi secuii era neodihniţi şi cârtitori pentru că nu li se dedese încă diploma întăritoare a drepturilor de curând dobândite. Această diplomă, scrisă pe pergament, li se dete în sfârşit în mână şi îndată o seamă dintr-înşii porniră înainte în Ţara Românească. Cum sosi acest ajutor la Stoeneşti, Mihai, deşi mult mai slab decât duşmanul, dar plin de nădejde în Dumnezeu şi de încredere în voinicii săi, puse gând să-şi cerce norocul şi să dea o bătălie generală cu turcii. Însă Bathori poruncise secuilor săi ca să nu se încumete fără înţelepciune în noroc şi să nu întreprinză nimic până va sosi el însuşi. Drept aceea, silit fu Mihai a aştepta sosirea lui Bathori.

[modifică] XXIV

În 7 octomvrie (s. n.), Sigismund Bathori, împărţindu-şi oştile în 9 trupuri, îşi clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase şi, trecând înălţimile Carpaţilor, ajunse în povârnişul acelor munţi, la satul Rucăr, în cuprinsul hotarelor Ţării Româneşti, unde, în strâmtoare de munte, îşi puse tabăra. [296] Pe când ostaşii îşi întocmea acolo tabăra şi îşi întindea corturile şi paviloanele, un vultur negru şi foarte mare, luându-şi zborul de pe muntele vecin numit Piatra Craiului, pluti câtva în aer pe deasupra taberei şi apoi se aruncă cu multă iuţeală şi repejune asupra cortului prinţului Ardealului. Greutatea trupului său neiertându-l a se scula lesne ca să zboare, ostaşii ce se afla aproape, văzându-l, alergară iute, îl prinseră şi îl duseră la pretoriul prinţului. Înlesnirea cu care prinseră această pasere, dumesnicia şi nespăimântarea ei de sunetul armelor şi de strigările taberei, făcu ca ostaşii să privească această întâmplare ca o minune şi ca un auguriu. Unii ziceau că vulturul arată pe Sinan-Paşa, care are să cază în mâinile creştinilor. Alţii mai fricoşi bănuiau că acest auguriu vesteşte că creştinii vor fi învinşi, de vreme ce vulturul este pajura împărăţiei nemţeşti. [297] Iezuiţii ce însoţea pe Bathori se încercară a exploata această întâmplare în folosul propagandei lor. Iezuitul Alfons Carilie scria atunci de la Rucăr în Ardeal că mulţi, văzând această minune dumnezeiască, au venit la credinţa papistăşească. [298]

Bathori fu silit a zăbovi la Rucăr o săptămână, până trecură căile cele grele şi înguste ale acelor munţi numeroasele care cu praful, muniţiile şi bagajele armatei; [299] căci această trecere de la Türzburg este una din cele mai grele ale Ţării Româneşti: muntele este râpos şi repede şi căile înguste, de fură nevoiţi a slobozi carele cu funiile la vale. [300] Aci sosi şi ajutoarele împărăteşti ce se aşteptau de atâta vreme: silezianul Albert Rajbici, unul din cei mai vestiţi căpitani de călărime, trimis de arhiduca Maximilian de la Casovia cu 1 600 cuirasieri nemţi, ce se chema Reiteri în acel timp, şi cu 150 cazaci din ţinuturile Poloniei, frumos echipaţi, şi Silvio Piccolomini cu 75 cavaleri florentini, trimişi de marele duca de Toscana cu poruncă ca să ierneze în Ardeal. Bathori trimisese întru întâmpinarea lor pe Francisc Theke, ca să le îngrijească de conace şi să-i călăuzească până în tabără.

Pân-a nu pleca din Rucăr, prinţul Ardealului făcu căutare armatei sale, care se urca la 32 mii pedestraşi, 22 mii călăreţi şi 54 tunuri; apoi, clătindu-şi tabăra, merse şase mile mai nainte şi trecând Dâmboviţa, ajunse la sat la Stoeneşti, unde cu mare dorinţă fu întâmpinat de Mihai-Vodă, ce îl aştepta, cum ştim, acolo, având cu sine oaste a sa 8 mii oameni şi tunuri 22. Numărul oştilor împreunate se urca atunci la 62 mii ostaşi şi 76 tunuri. Bathori tăbărî la Stoeneşti, spre a lăsa oştile sale a se odihni şi întrema puţin. [306]

[modifică] XXV

Armiile protivnice se afla acum aproape una de alta. Ostaşii lui Bathori, care erau mai mult adunătură, neobicinuiţi cu râzboiul şi speriaţi de numărul şi de vitejia turcilor, avuseseră vreme a se deprinde cu încetul a-i vedea mai fără frică şi a lua curaj. De la sosirea secuilor în tabăra de la Stoeneşti, după care urmară curând şi alte cete, unele după altele, ei începură a întâlni pe turci când mergea după furaj. Lupte mărunte se înhăţa între unii şi alţii, şi în aceste lupte mai adesea creştinii biruia. Emulaţia intra atunci între aceştia; cetele ce mergeau după furaj se mai măriră şi din zi în zi luptele se făcură mai dese. Aceste bătai marunte îi îmbărbătă până în urmă într-atât, încât ei aştepta acum cu nerăbdare ocazia unei bătălii generale cu turcii. Dimpotrivă, aceştia, demoralizaţi de învingerea de la Călugăreni, de puţina izbândă ce dobândiseră pân-atunci în toată acea campanie, acum, când văzură pe creştini cu puteri aşa de însemnate, pierdură detot inima şi dorinţa de a se mai bate. [307] Aceasta fu pricina care făcu pe Sinan, cum văzu înglotirea oştilor la Stoeneşti, de plecă de acolo şi-şi mută tabăra lângă Târgovişte. Scopul lui era să caute a prelungi cât va putea mai mult râzboiul, fiind sigur că, în vreme ce armia lui e întru toate îndestulată din ţară, armia creştină, având lipsă de bucate şi de bani, nu va putea mult sta adunată şi va fi nevoită a se risipi. [308]Generalii creştini, înţelegând acest plan al lui Sinan, hotărâră a grăbi cât mai mult operaţiile războiului şi spre aceasta a porni îndată după turci spre a-i sili sa primească o bătalie.

În 15 octomvrie de dimineaţă, un semn ceresc veni a mai îmbărbata pe creştini şi a mări nădejdile lor de biruinţă. Pe un cer senin şi cu toate că soarele răsărise, ei văzură în vreme de un ceas, dasupra taberei lor, o cometă strălucitoare. Această stea fu privită de dânşii ca un înger vestitor de biruintă. [309] Armia creştină, ce fusese cale de şase ceasuri numai de Târgovişte, se clăti de acolo şi în aceeaşi zi de 15 octomvrie merse de tăbărî într-o câmpie mare, cu un mil departe de Târgoviste [310] şi cu un sfert de leugă de tabăra lui Sinan, cu hotărâre d-a-i da bătălie în ziua următoare, de va voi s-o primească.

Abia armia creştină sosi într-acel loc, abia călăreţii începuseră a descăleca şi pedestraşii a pune armele jos, când o mare turburare ameţi toată tabăra. Nişte străjări ce se aflaseră puşi la pază într-o pădure în noaptea trecută, auzind de departe un zgomot făcut de alţi ostaşi creştini care tăiau lemne, îşi închipuiră că acolo trebuie sa fie toată armia turcească, care vine drept către dânşii; şi frica făcându-i să vază aceea ce nu era, ei o luară la fugă spre tabără. Ostaşii ce-i văzură sosind speriaţi, întrebându-i pricina, aflară de la dânşii cum că au văzut armia vrăjmaşă viind să-i lovească. Vestea aceasta se răspândi iute în toată tabăra; semnalul de bătaie se dete îndată şi toţi ostaşii, alergând la arme, umblau învălmaşiţi, făcând larmă mare, fără a se putea întocmi la rândul lor şi a-şi găsi steagul şi căpitănia lor. În acea neorânduială, spaima făcându-i să auză bubuituri de tun vrăjmăşesc, fiecare începu a se gândi numai la mijloace de scăpare. În sfârşit, avangarda, alcătuită de români şi ostaşii nemţi, izbutiră a se aşeza mai întâi în rânduială şi sta gata a primi pe turci, când se desluşi lui Bathori pricina acelei turburări. El trimise atunci de spuse în toate părţile ca să se însenineze şi să se liniştească duhurile turburate şi spăimântate; dar neputându-se stâmpăra larma, fu silit a pune să strige prin trâmbiţe ca fiecare să tacă supt pedeapsă de moarte. Numai printr-această straşnică poruncă ostaşii se liniştiră.

Era între ambele tabere vrăjmaşe şi într-o depărtare numai de o alergătură de cal şi de una şi de alta un deal mare tăiat prin mijloc, în poalele căruia curgea Dâmboviţa. P-acest deal spun să se fi urcat Sinan ca să privească bine armia creştină. Văzând-o mult mai numeroasă decât socotea şi bine rânduită, auzind şi vestea răspândită că se aşteaptă şi arhiduca Maximilian cu o mulţime de soldaţi italieni, cătând şi la demoralizarea armiei sale, temerea îi cuprinse inima şi nu se mai gândi la altceva decât la fugă. Adunând un sfat de război, el umblă a-şi ascunde gândul d-a fugi supt ideea unui plan ce-ar fi făcut. El zise că socoteşte să nu primească bătălia şi s-o amâne pe altă dată; că acum se va trage puţin, îndărăt, lăsând pe Ali-Paşa spre a apăra Târgoviştea; ca apoi, când va vedea pe creştini ocupaţi cu asedierea cetăţii, el va năvăli într-o noapte asupră-le şi lesne îi va birui. În urma acestora, înzestră cetatea Târgoviştei cu 40 tunuri şi cu muniţie îndestulă, puse o garnizoană de 3 500 la 4 000 ostaşi, parte pedestrime, parte călărime, supt comanda lui Ali-Paşa de Trapezunt, pe lângă care lăsă pe Mihnea-Vodă şi vreo câţiva bei, iar dânsul, în zori de ziuă (6/16 octombrie), cu toată ceailaltă oaste, părăsindu-şi tabăra, fără a-şi mai da timp a-i strica întăririle, o întinse cu grabă spre Bucureşti.

[modifică] XXVI

În aceeaşi zi (6/16 octomvrie), la răsăritul soarelui, Bathori, neştiind că Sinan se trage acum spre Bucureşti şi aşteptându-se la o bătalie generală, puse să zică din trâmbiţe ca fiecare ostaş să se rânduiască supt steagul său. Apoi, împărţindu-şi armata în şapte trupuri, care toate se urca în numărul de 26 mii călăreţi şi 35 mii la 40 mii pedestraşi, numi după dânsul general mai mare peste toată oastea pe Ştefan Bocskai, nu atât pentru virtuţile lui militare, cât pentru că-i era unchi după mumă şi unul din cei mai însemnaţi şi mai avuţi nobili ai Ardealului. [316] Cercând apoi sfaturile domnilor români şi ale lui Bocskai, el întocmi rândul bătăliei astfel: la avangardă se puse Mihai-Vodă, având cu sine 4 mii călăreţi ai săi cu lănci, bine învăţaţi, la care se adăugă cohortele lui Albert Kiraly şi escadroanele lui Ştefan Ciaki. La aripa dreaptă se aşeză două turme de cei mai buni călăreţi de 5 mii lănceri. La stânga tot acelaşi număr de lănceri şi în acelaşi rând. La centru era pedestrimea, atât cea pretoriană, cât şi a secuilor, cu coase şi suliţi, având lângă sine toată artileria. În urma acestora, venea călărimea germană în a doua linie. În a treia linie venea un corp de 12 mii călăreţi lănceri, care duceau steagurile aurite, şi apoi altă ceată, care apăra persoana lui Bathori, în urma cărora venea rămăşiţa armatei cu carele şi bagajele, fiind astfel întru tot şapte pânze de oşti. [317]

Dup-aceea, Bathori puse de sluji înaintea tuturor o liturghie solenelă, se cuminecă cu sfânta grijanie şi o trecu din mână în mână cu multă evlavie la mulţi din capii oştirei şi soldaţi, de făcură asemenea. [318]Toate aceste pregătiri luară câtăva vreme, până după-amiază, când doi creştini, carii se ziceau scăpaţi din mâinile turcilor din cetatea Târgoviştei, sosiră în tabără. Ei vestiră cum că Sinan-Paşa s-a tras cu grabă, lăsând pe Ali-Paşa cu Mihnea-Vodă în Târgovişte; că de două zile garnizoana cetăţii e foarte spăimântată şi că ienicerii înşişi chibzuia a se trage, dacă un paşă nu i-ar fi ţinut cu sila, [319]dar că, cu toate aceste, două sute din ei tot scăpaseră şi se împrăştiaseră. Capii armiei nu se încrezură în această arătare şi, temându-se de vreun vicleşug din partea lui Sinan, spre a-i trage în vreo cursă, porunciră ostaşilor să se ţie toată noaptea aceea în întocmire de bătaie, fără a-şi strica rândurile şi a pune armele jos, şi trimiseră gonaci şi iscoade în toate părţile ca să afle adevarul şi ce s-a făcut Sinan. Armia creştină petrecu veghind înarmată toată noaptea aceea şi a doua zi (17 octom.) până spre amiază. Atunci sosiră câţiva alergători, aducând veste că turcii erau puţin departe, arătându-se că vor a se bate. Ai noştri se pregăteau cu inimă a le sta în frunte, când sosiră alţii cu veste mai sigură că Sinan se trage spre Bucureşti, iar că acele oşti turceşti ce se văd era ariergarda de patru mii călăreţi supt Hassan-Paşa, care mergea trăgându-se încet şi cu bună rânduială, îngrijind d-a nu primi în coadă vro sminteală din partea noastră. [320]Această spăimântare şi fugă a lui Sinan miră foarte pe ai noştri, socotind cu cât armia lui era mai numeroasă decât a lor şi cum această grabnică retragere va demoraliza detot pe turci. Alte iscoade veniră atunci de arătară lui Bathori că vro patru mii români, bărbaţi şi femei, de deosebită vârstă, robiţi, îi duc o ceată de turci spre Dunăre. Prinţul porunci îndată la 500 ardeleni pedeştri să alerge să taie calea acelor turci şi să mântuie pe acei sărmani robi. Îndată armia creştină merse, chiar în acea zi (7/17 octomvrie), de ocupă, fără nici o împotrivire, tabăra părăsită a lui Sinan, [323]unde găsiră numai vro 5 sau 6 turci, care, ieşiţi fiind de mai nainte din tabără, d-abia se întorseseră acum, când picară în mâinile creştinilor şi fură îndată înjunghiaţi. Creştinii gasiră tabăra turcească ticsită de multe mobile, corturi, praf, ghiulele, tunuri, bucate, dobitoace, cămile, catâri şi alte lucruri, şi fură foarte mâhniţi că această pradă bogată nu fu preţul vitejiei lor. [326] Aceasta dovedea graba cu care turcii fugiseră şi greşala ce făcuseră creştinii d-a nu înainta mai iute spre a-i lovi pân-a nu se depărta.

[modifică] XXVII

Bathori chemă atunci la sfat pre cei mai de frunte căpitani ai armatei şi pe nunciul monsinior Alfons Visconti, [327] pe care îl trimisese papa cu o sumă însemnată de bani pentru trebuinţele războiului. [328]Aci se propuse că, de vreme ce armia turcească, plină de frică, s-a tras spre Bucureşti, ce sfat ar fi mai bun: a urma fără întârziere pe duşman, silind în acea spaimă a lui a-l ajunge şi a-l birui undeva, sau a lua mai întâi cetatea Târgoviştea, unde lăsase el garnizoană şi gătire, din care se înţelegea că voieşte a se apăra acolo multă vreme. Unii din generalii ardeleni, plini de încredere în curajul lor şi în noroc, crezând că singura nefericire ce li se poate întâmpla e d-a lăsa timp lui Sinan să scape, erau de părere d-a nu se mai opri nici o zi la această cetate, a cărei dobândire nu o preţuia întru nimic, şi a se lua îndată după Sinan, siguri fiind că, îndată ce-l vor birui, cetatea va cădea negreşit fără nici o osteneală a lor, unde dimpotrivă, consumându-şi puterile lor împrejurul acestei şandramale (bicoque), armata lui Sinan îşi va lua puteri, va tăbărî în loc tare şi, având vreme de ajuns, îşi va îndrepta trebile sau cel puţin se va trage în siguranţă şi, crescându-şi apoi puterile cu nouă ajutoare sau găsind mijloc d-a se uni cu tătarii, va da creştinilor mult mai mult de lucru şi va aprinde din nou flăcările cele acum mai stinse ale războiului. [329]

Mihai şi Albert Kiraly stătură împotrivă l-această părere. Ei ziseră că ar fi cu primejdie a înainta, căci s-ar expune între garnizoana cetăţii, care ar putea a le tăia liniile de comunicaţie şi proviziile, şi armata lui Sinan. [330] Silvio Piccolomini rezemă şi el această părere prin cuvintele următoare: ,,Duşmanul, zise el, sau s-a tras de temerea taberei noastre, sau spre a găsi loc mai bun de bătaie; dar şi într-unul şi în celălalt caz, el a apucat înainte cu o zi şi o noapte şi a putut a-şi pregăti lucrurile sale, încât nu-l vom găsi nepregătit, nici în loc d-a nu se putea mult folosi de graba noastră. Dintr-altă parte, ne vom afla în mijlocul a doi vrăjmaşi, de vom lăsa înapoi cetatea, de unde vom fi necurmat supăraţi, mai cu seamă despre muniţii ce se aşteaptă din Ardeal. Apoi a se pune într-o asemenea primejdie este împotrivă a oricărui temei de război şi a oricărui obicei al unui înţelept căpitan. Se adaogă încă şi această privire importantă, că noi suntem cât se poate osteniţi şi slăbiţi de drum şi, urmând cu grabă pe duşman, îl vom găsi acum odihnit şi în rânduială şi ne vom afla în primejdie d-a fi cu toţii înfrânţi. Dar dacă el, din întâmplare, s-a tras cu gând d-a fi mai departe de hotarăle Ardealului şi prin urmare într-un loc unde noi vom avea mai puţină înlesnire de hrană şi alte trebuincioase, în vreme ce el, învecinându-să cu Dunărea, va putea, prin mijlocul acestui râu, a se îngriji mai bine, apucându-ne noi a bate cetatea, îl vom sili, ca să nu-şi piarză reputaţia, a veni într-ajutorul alor săi, şi atunci vom găsi foloasele noastre a ne înhăţa la luptă. De se va hotărî însă el a aştepta în Bucureşti, ce folos mare vom avea oare de vom merge să-l lovim mâine, şi nu după două sau trei zile? Încât, spre a se uni Sinan cu tătarii, e lucru cu neputinţă, aflându-ne noi între dânşii, afară de aceea că tătarii nu sunt în loc de unde să poată trece cu atâta iuţeală în această parte." Piccolomini încheie zicând că, deşi nu e de părere d-a se lua cu atâta nerânduială după duşman şi a sta, cum vor unii, în arme toată noaptea aceea, dar crede că ar fi bine ca o bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda duşmanului, fiindcă afară de neodihna ce-i va pricinui, vom putea să avem limbă de mişcările lui şi să ştim mai bine ce să facem.

Sigismund Bathori şi toţi ceilalţi capi se primiră bucuroşi la una ca aceasta şi tot sfatul hotărî bătaia Târgoviştei. Fără îndoială — şi urma va dovedi — că aceasta n-a fost cea mai bună părere, căci întârzierea creştinilor prileji mântuirea lui Sinan.

Se luase hotărârea a tăbărî în oarecare post, aproape de Târgovişte, văzut de Piccolomini mai dinainte, şi, spre aceasta, trimiseră un număr de călăreţi ca să ţie rânduiala, spre a merge oştile fără amestec a-şi lua locurile de aşezare. Îndată dup-aceea, pre obiceiul războiului, cerură ca cetatea să se predea. Paşa comandant al cetăţii, cătând la fuga lui Sinan, la numarul armatei ce-l ocolise, la lipsa de nădejde, d-a fi ajutat, sta în chibzuire să închine cetatea spre a se mântui el şi toţi ai săi, dar ienicerii ce erau în cetate în număr de două mii se împotriviră, fiind mai bucuroşi a se apăra, după cum cereau cinstea lor şi făgăduiala dată lui Sinan. Într-aceea, creştinii, tăbărând comod chiar în acea seară (7/17 octomvrie), se duse Piccolomini să vază cetatea şi apoi puntară tunurile spre dânsa. [336]

[modifică] XXVIII

În noaptea aceea, soldaţii făcură băştii, pre obiceiul lor. [337] În dimineaţa următoare (8/18 octomvrie), [338] după ce, prin meterezuri, şanţuri acoperite şi tăbii de lemne amestecate cu pământ, se apropiară ai noştri de ziduri [339] şi aşezară baterii de tunuri, cu multă înverşunare, de trei părţi deodată, începură a bate cetatea. [340] Strălucitul RăzvanVodă, având cu sine moldovenii săi şi cu legioanele secuilor, se aşezase despre răsărit, pe drumul Bucureştilor, şi bătea partea de sus a cetăţii cu 10 tunuri. Dintr-altă parte, neînvinsul Mihai-Vodă cu inimosul Bathori, care acum pentru întâiaşi dată vedea războiul, şi cu eroicul Kiraly, se aseză despre munţi şi râul Ialomiţa, la o monastire care fu atunci stricată şi mai apoi dreasă, departe de cetate de o bătaie de săgeată. Ei ridicară acolo două movili în formă de turn, şi cu două baterii de câte zece tunuri fiecare, din aceste două părţi, încep, prin sloboziri neîntrerupte, a pocni puternic zidurile. [346] Mergând apoi într-alt templu mult mai aproape de cetate, fără întrerupere grăbesc lucrările asedierei. [347] Era cu greu însă de a se apropia de cetate, căci, afară de întăririle şi şantul ce o încunjura, avea încă şi nişte bălţi împrejur. [348] Apoi turcii dinlăuntru se apăra cu cele mai pre urmă puteri ale inimei lor. De mai multe ori, prin tunurile lor, ei împinseră înapoi pe asediatori, ce umbla să treacă şanţurile cu luntre; răsturnară cu puştile lor pre cei ce, izbutind a trece şanţul, cerca acum a pune scări pe ziduri sau aduceau foc la tălpile zidului de lemn spre a-l aprinde; şi nu uita nimic de ce trebuia spre apărarea cetăţii. [349]

Văzând ai noştri că nu izbutesc astfel, se mărginiră a urma cu tunărirea înfricoşătoare de bombe şi ghiulele, cătând a sparge laturile zidurilor (battre en bréche les murs). Fumul acestor dese slobozituri de arme ale asediatorilor şi asediaţilor ajunse de întunecă aerul şi ascunse şi la unii şi la alţii vederea duşmanilor lor. [350] Secuii căutară a se folosi de această negură. Ei aduseră lemne uscate, catran, răşină, buşteanuri aprinse, torţe şi alte materii aprinzătoare, şi, aţâţând bine focul, începură a-l arunca pre streşinile caselor cetăţii şi căutară a aprinde întăririle ei. Dar fiindcă bârnele de care erau făcute acele întăriri erau încă verzi şi prin urmare umede, şi huma de pe dânsele nu se uscase, nu se puteau lesne aprinde de focul ce li se punea pe dedesupt. Pe lângă aceasta, prin desele puşcăriri ale artileriei creştine, sfărămăturile caselor cetăţii începură a cădea pe capul celor ce se afla supt zid, căutând a-l aprinde, şi astfel îi sili a se trage îndărăt. Apoi duşmanii, luptându-se vitejeşte, nu-i mai lăsară a se apropia de ziduri, încât izbânda rămase cu totul în îndoială.

[modifică] XXIX

Văzând Bathori şi cu ceilalţi capi descuragiarea oştilor de atâtea silinţe zadarnice ce făcuseră, se duseră de îndemnară pe secui a da dovadă că-şi aduc aminte de libertatea de curând dobândită, a nu se descuraja de anevoinţe şi primejdii şi a se arăta că sunt bărbaţi cu inimă şi vrednici de libertate. Secuii se formară atunci în cohortă şi începură a duce o mai mare mulţime de lemne uscate, spre a da foc zidului. Mulţi din ei căzură supt loviturile duşmanilor, dar, despreţuind orice primejdie, vitejii secui izbutiră în sfârşit a aprinde zidul. La vederea flăcării ce se întindea în toate părţile, ei strigară toţi întruna: ,,Iesus! Maria!", şi care cu scări, cei mai mulţi fără scări, deteră năvală spre a sări zidurile, [356] în vreme ce o parte dintr-înşii purta focul într-alte laturi ale cetăţii. [357] Artileria, din locul ei, aruncând ghiulele arse de cele inventate de craiul Ştefan Bathori, aprinde acoperişurile caselor, şi dărămăturile lor, prin mijlocul flăcărilor, cad pre capul asediaţilor. [358] Acum zidul pestetot luase foc şi turcii, încinşi de flăcările cele groaznice de mari, ce mereu creşteau, sunt nevoiţi, o parte dintr-înşii, a lăsa apărarea zidurilor spre a încerca a stinge focul. [359] Ai noştri se folosesc de acest minut şi dau voiniceşte asalt, şi, în vecinătatea serii, din toate părţile izbucnesc în cetate. [360] Turcii, lipsiţi de sfat, ameţiţi de flăcări şi de vrăjmaşii ce îi împresurase, nemaiavând vreme a capitula, spre a se mântui de primejdie şi de o prăpădenie desăvârşită, ies cu toţi pe portiţa despre deal, necunoscută la ai noştri, căutând scăpare. Dar călărimea creştină, care, pre obiceiul războiului, sta gata pentru orice întâmplare a luptei şi aştepta călare ieşitul izbirei, îi vede, îi ia cu caii în goană, le taie calea, pe unii ucid, pe ceilalţi prind; puţini numai, favorizaţi de noapte, prin păduri putură scăpa, şi aceştia încă, până mai apoi fură găsiţi şi ucişi; [366] şi din toată garnizoana, numai trei turci, fiind bine călăriţi, ajutaţi şi de întunerecimea nopţii, avură noroc să scape şi se îndreptară spre Bucureşti, ca să ducă lui Sinan vestea acestei nenorociri. [367]

Secuii, intrând în cetate, făcură mare vărsare de sânge. Dărâmând şi scotocind în cele mai ascunse locuri ale cetăţii după pradă — lucru la care foarte sunt deprinşi, spun analiştii timpului — ei găsira într-un loc tainic ascunşi pe Ali-Paşa, comandantul cetăţii, şi pe Mehmet-Bei. Zic unii că aceşti turci nu ieşiseră din cetate, mai bucuros vroind o moarte glorioasă decât a fugi; [368] alţii spun că erau râniţi şi de aceea rămăseseră pe loc. [369] Secuii îi duseră la Bathori. Între prinşi se mai afla doi alţi bei: Turan, beiul de Bucureşti, şi Sussim, bei de Târgovişte; la toţi li se iertă viaţa. LepădatuI Mihnea-Vodă întâmpină în cetate o moarte norocită, ce i s-ar fi căzut a-i veni prin gâde, de cădea în mâinile creştinilor; trupul lui se găsi între cei morţi; [370] asemenea şi al cadiului de Avlona. Prada ce secuii, mai cu seamă, făcură în oraş, şi care toată li se lăsă, fu cu deosibire mare. Se găsi în cetate două tunuri mari, care arunca ghiulele de 56 livre, şi alte 42 mai mici, bani mulţi şi multe scule de aur şi argint, cu muniţii şi provizii de hrană pentru trei ani, căci Sinan acolo îşi aşezase magaziile. În această asediere, din turci, ca la o mie fură trecuţi supt sabie. Din ai noştri pieriră numai 60 ostaşi, dar mult mai mulţi se răniră. [376]

[modifică] XXX

Bucuria ce simţiră creştinii pentru luarea Târgoviştei se mai adăogă cu vestirea unei alte izbânzi asupra vrăjmaşilor. Ceata ce cu două zile înainte Bathori pornise ca să taie calea turcilor, carii duceau patru mii robi şi turme mari de vite spre podul de la Giurgiu, călăuzită fiind de oameni de ţară, care cunoşteau bine căile munţilor şi a pădurilor, trecuse înaintea turcilor şi, cuprinzând strâmtorile pân-a nu sosi ei, îi izbi cu putere, îi sparse rău, ucise mai pre toţi, dobândi înapoi toată prada lor şi mântui robii [377]

A doua zi după luarea Târgoviştei (9/10 octomvrie), [378] generalii creştini se adunară la sfat de război şi porunciră a le aduce înainte pe Ali-Paşa, pe care îl siliră prin făgăduieli şi ameninţări a arăta ceea ce ştie despre planurile şi numărul ostaşilor lui Sinan, întrebându-l încă cum a îndrăznit el a se împotrivi în cetate cu aşa puţină oştire la o armată atât de numeroasă. L-aceste întrebări Ali răspunse cu respectul cuviincios, dar cu multă netemere şi fără a-şi schimba faţa, că ,,Sinan n-avea cu dânsul fără numai de la doăzecii şi opt la treizeci mii ostaşi, fiindcă şi-a risipit oastea prin oraşele şi cetăţile ţării şi îi e peste putinţă ca s-o poată aduna în puţină vreme; [379] că daca hanul cu tătarii ce se aşteaptă din zi în zi nu-i va veni într-ajutor, el crede că Sinan, aflând luarea Târgoviştei, va părăsi Bucureştii şi se va trage spre Giurgiu ca să treacă Dunărea îndărăt; în sfârşit, că de vor creştinii a pune mâna pe dânsul, trebuie să se grăbească a cuprinde şi a sfărâma acel pod de pe Dunăre. Sinan, urmă Ali, plecând, îmi lăsă numai puţine oşti pentru apărarea Târgoviştei, dar mă făcu să nădăjduiesc că Ieremia, domnul Moldovei, va băga în cetate un ajutor de cinci mii ostaşi, afară din zece mii ce îmi făgăduia el însuşi, zicând că are să vie mai apoi să gonească pe creştini de lângă cetate. El mă asigură încă că armia creştină nu este numeroasă; că cei mai mulţi ostaşi sunt secui, pe care azi-mâine e sigur să-i întoarcă în partea sa. Blestematul! m-a înşelat şi m-a expus la o moarte mai detot sigură. O vrăjmăşie veche e pricina ce l-a făcut a se purta astfel cu mine. Sinan a fost vrăjmaş de moarte tatălui meu, care s-a arătat cu slujbe mari împărăţiei; dar fiindcă tatăl meu n-avea nici o temere de dânsul şi el nu-i putea face nimic, trădătoriul s-a folosit de această ocazie ca să verse asupra nenorocitului fiu ura ce purta tatălui." [380]

Nu se ştie dacă Ali era sincer sau vorbea astfel numai ca să-şi tragă compătimirea lui Bathori. Era însă de necrezut ca Sinan să aibă cu dânsul numai atâtea oştiri câte arăta el, de vreme ce, când a plecat de la Târgovişte, armia lui întrecea mult în număr pe a creştinilor, după cum mărturisesc toţi analiştii contemporani. Văzând Ali-Paşa puţinul efect ce fac plângerile sale, propuse să se răscumpere cu o sută mii talere de aur; dar Piccolomini se împotrivi de a i se da libertatea. El avea interes a ţine prins un om aşa de însemnat, ca, întâmplându-i-se nenorocirea să cază în mâinile turcilor, să-l poată schimba cu dânsul. Şi fiindcă acest şiret italian se făcuse stăpân pe duhul lui Bathori, îl hotărî lesne a nu primi propunerea turcului. Prinţul, după ce răspunse cu puţine vorbe lui Ali-Paşa, îl trimise supt pază până la garda sa şi după aceea, împreună cu alţi ofiţeri turci, îl porni pe la Braşov la Cluj, în Ardeal. În urma acestora, capii armiei ascultară şi raportul iscoadelor ce trimiseseră ca să ia limbă despre turci şi, văzând oarecare potrivire cu arătarea celor prinşi, hotărâră a porni îndată după armata turcească. [386] Din nenorocire trebuiră a mai şedea pe loc încă o zi, parte spre a împuternici oastea muncită de drum şi de bătaie, parte spre a aştepta muniţiile şi bucatele ce se aducea din Ardeal în tabără. [387]

Acesle întârzieri fatale mântuiră pe Sinan-Paşa, cu toate greşalele lui. În ziua aceea (9/l9 octomvrie) către seară, vro patru mii turci, care, după încredinţarea dată de Sinan că va zăbovi lângă Târgovişte încă două săptămâni, lăsaseră de vro câteva zile tabăra şi se duseseră departe de acolo după hrană, furaj şi pradă, se întoarseră aducând cu dânşii 60 mii boi, ce răpiseră din munţii şi mănoasele câmpii ale Ţării Româneşti. Intra turcii în tabără, mânând înaintea lor convoiul de vite, fără a bănui de fuga ruşinoasă a lui Sinan; şi nu fură dezamăgiţi decât când din acele corturi ce ei credeau pline de ieniceri, văzură azvârlindu-se românii şi secuii, care năvăliră asupră-le şi îi tăiară rău şi fără milă. Această întâmplare neprevăzută răspândi bielşugarea în tabăra creştină, încât un bou ajunse a se vinde pentru un preţ de nimic. [388]

[modifică] XXXI

Sinan-Paşa, după cum ştim, îşi părăsise tabăra de lângă Târgovişte în dimineaţa de 6/16 octomvrie şi luase cu grabă calea Bucureştilor. Hassan-Paşa, care rămăsese în urmă cu patru mii călăreţi drept ariergardă, îndată ce vazu din înălţimea munţilor pogorându-se steagurile creştine spre Târgoviste, grăbi cât putu la drum spre a agiunge tabăra. [389] După o cale de o zi, vezirul tăbărâse, când începu a se auzi urletele tunurilor creştineşti dinaintea Târgoviştei. ,,Tunul lui Mikaliogli!" [390] striga turcii prin tabără, îngheţaţi de spaimă. Sosiră atunci nişte trimişi din partea garnizoanei Târgoviştei, chemând pe vizirul într-ajutorul cetăţii; dar acesta, cătând la spăimântarea oştilor, sta la îndoială. Într-aceea, o ceată de vreo 300 creştini ce se arătară la intrarea unei păduri vecine de tabăra lui îl sili a lua o hotărâre. Oştile Rumeliei, din porunca lui, merseră asupră-le; dar creştinii le bătură, le răriră rândurile foarte şi le puseră în goană: din cei ce se întoarseră, nu era unul care sa nu fie rănit. Un delir de spaimă cuprinse atunci toată tabăra. Mulţi din soldaţi începură a dezerta şi a se răspândi cete-cete; capii umbla învălmăşiţi fără să ştie ce să facă; unii sfătuia a se întoarce la Târgovişte, lucru ce era cu neputinţă din pricina demoralizării armiei. Sinan scrise îndată lui Ali-Paşa la Târgovişte să apere cât va putea cetatea; iar văzându-să în cea mai de apoi primejdie, să se tragă cu oastea sa spre podul de la Dunăre. Aceste scrisori n-ajunseră până la Ali, fiind prinse de către ai noştri. [396] Vezirul apoi îşi urmă retragerea spre Bucureşti, unde ajunse în două zile. [397] În acea demoralizare a armiei sale, Sinan, în loc să se grăbească a o trece cât mai curând peste Dunăre, spre a o mântui, nădăjduind o apărare mai îndelungată din partea Târgoviştei, se încumetă a se mai zăbovi la Bucureşti. El obşti că va şedea armia acolo 15 zile şi porunci că nici o oştire, nici un negustor n-are să treacă podul Giurgiului până la acel soroc; şi pentru aceasta orândui o gvardie la pod cu porunca straşnică să nu lase pe nimeni a trece. Pe lângă acestea, se silea în tot chipul spre a linişti duhurile şi a le da curaj. [398] În vremea aceasta, cei trei călăreţi scăpaţi cu mare greu de la luarea Târgoviştei sosiră în Bucureşti, vineri dimineaţă în 10/20 octomvrie, aducând vestea căderii cetăţii în mâinile creştinilor. [399] Mări această ştire peste măsură spaima şi ameţeala (confusion) în tabără. [400] Sinan atunci, văzând că descurajarea oştilor creşte mereu în loc d-a scădea, cum află şi de luarea Târgoviştei, se sperie şi el atât de mult, încât, cu toate că întărise oraşul Bucureşti şi monastirea lui Alexandru-Vodă mai bine decât Târgoviştea, nu se mai încrezu în acea apărare şi nu mai îndrăzni a aştepta acolo pe biruitorul duşman. El porunci să puie în pivniţile acelei monastiri o mare mulţime de praf de puşcă pe care-l acoperi cu paie, aşăzând un fitil lung care să arză cu încetul, lăsând şi oameni spre a-i da foc, ca astfel, când vor intra creştinii în acel loc, monastirea de odată să fie zvârlită în aer cu o mare putere şi dânşii să piară ca vai de ei supt acele ruine. În toată ziua aceea (20 octomvrie), cu grabă mare Sinan strânse tunurile şi muniţiile de război şi le încărcă în care; apoi dete foc fortificaţiilor şi oraşului Bucureştilor; şi la miezul nopţii (20 spre 21), luminat de flăcările acestui pârjol ce prefăcu în cenuşă tot oraşul cu 22 biserici ce avea atunci, împins de desperare, ca cum ar fi avut pe duşman în spatele său, se puse ruşinos pe fugă şi cât mai iute a putut a întins-o spre Giurgiu. [406] Astfel, mai mult fugând decât făcând o retragere, [407] merse Sinan 14 ceasuri mereu şi nu tăbărî decât după ce trecu strâmtoarea Călugărenilor; dar tunurile şi muniţiile de război nu putură ajunge în acel loc decât în 24 ceasuri. [408] Când sosiră toate şi se strânse armia întreagă, plecară cu toţii cu aceeaşi grabă spre Giurgiu, [409]unde, cu toată silinţa ce pusese la drum, din pricina neorânduielii în care se afla oştile, nu putură sosi decât tocmai luni în 13/23 oct. făcând astfel trei tabere de la Bucureşti pânâ la Giurgiu. [410] În acea fugă prăpăstioasă turcii semănară drumul cu armele lor şi cu un număr însemnat de tunuri, cămile şi bagajuri, deosebit de ce năpustiseră în Bucureşti. Spaima lor era aşa de mare, încât, prin strâmtori şi pe poduri, ajunseră a se omorî unii pe alţii ca să treacă care de care mai nainte. În aceată stare de spaimă şi groază se aflară ei mai cu seamă când trecură strâmtoarea de la Călugăreni. În orice copaciu li se părea a vedea un duşman, în orice minut se aştepta să vază strălucind înaintea ochilor lor sabia fulgerătoare a lui Mihai.

Este de luat în seamă că în toată această campanie, a cărei glorie analiştii creştini în mare parte o dau lui Bathori, ca unuia ce comanda toată armia creştină, analiştii turci nici că pomenesc de dânsul. Spaima turcilor, acela ce îi îngrozea, îi gonea şi le ameninţa mereu cu moartea era ,,afurisitul (le damné) Mikali-ogli". Aducerea-aminte a groazei ce Mihai insufla atunci turcilor până azi încă se păstrează în poporul român şi musulman, printr-o mulţime de legende, tradiţii şi cântece populare. Unul din cei mai buni poeţi ai noştri încadră una din aceste tradiţii în acestă frumoasă strofă: Spun că în urma luptei, în Asia bogată, Dacă mahometanii vedeau câte o dată, Un armăsar ce în preajmă-i căta el sforăind Cuprinşi d-adâncă spaimă, ziceau cu-nfiorare Că el a văzut umbra acea îngrozitoare A lui Mihai Viteazul asupră-le viind.

[modifică] XXXII

Bathori, după ce puse de drese cetatea Târgoviştei şi o înzestră cu o garnizoană tare, în 11/12 octomvrie des-de-dimineaţă, se îndreptă cu toată armia în urma lui Sinan, spre Bucureşti. În cale creştinii întâlniră mai multe cete de câte 3, 4 şi 5 sute turci, care se răzleţiseră de tabăra lui Sinan sau rămăseseră în urmă, şi toţi fură ucişi, astfel încât câmpiile şi livezile din drum era semănate cu trupuri moarte de turci. După ce luară o bucată bună de drum, ei întâlniră trei fugari unguri, care le spuseră că Sinan, temându-se de sosirea lor, fugise în grabă, lăsând în Bucureşti multe bagaje, bucate, muniţii, robi, cămile şi câteva tunuri pe care nu le putu lua, fiind osiile şi roatele sfărâmate; că în cale el mai lăsase multe alte bagaje; că groaza armiei întregi era atât de mare încât fără îndoială, când va sosi în locuri grele, în strâmtorile înguste şi băltoase de la Călugăreni, se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. Bathori, neîncrezîndu-se pe arătarea acestor fugari, trimise pe căpitanii Nicolae Sennyei şi George Farcaş cu o sută de călăreţi ca să facă o recunoastere spre Bucureşti şi să ia limbă.

Aceştia, întorcându-se spre seară, întăriră raportul fugarilor. [416] Aceasta hotărî pe generalii creştini a merge d-aci înainte în marş forcé, [417]ca să mărească temerea şi groaza duşmanului în fuga sa. [418] Ei aflară atunci că Sinan, în calea sa de la Bucureşti la Giurgiu, tăia toate podurile de pe râuri, punea piedice la treceri, strâmtori şi vaduri, ardea şi pustia toate satele, ca astfel lipsa bucatelor şi piedicele drumului să întârzieze goana ce-i da armia creştină. [419] Generalii se sfătuiră atunci şi hotărâră a schimba drumul şi a lua altul mult mai spre dreapta de Bucureşti. [420] Acest drum, pe lângă aceea că avea folosul d-a nu fi călcat şi smintit de duşman, scăpă încă pe creştini de cursa ce le întinsese Sinan în monastirea lui Alexandru-Vodă din Bucureşti, care săltă atunci şi se spulberă în aer fără a vătăma pe nimeni; dar el făcea un încunjur cu deosebire lung şi era plin de mocirlă şi jumătate de crâng şi aşa de greu de umblat, încât se întârzie foarte mult mersul armiei, iar mai cu seamă al artileriei, care mai toată rămase înapoi. În cale, armia mai întâmpină nişte oşti turceşti rămase în urmă, pe care foarte le snopi şi le zdrobi, încât multe mii de trupuri de om, de cai şi de cămile zăceau în lungul drumului, şi aerul se împuţi de o mare putoare. Dar turcii, în ameţeala fugei lor, uitaseră câteva poduri netaiate; astfel creştinii avură noroc a găsi nesfărâmat podul de la Argeş, pe care trecuse turcii, şi putură şi ei înainta fără zăbavă.

Când ajunseră la o depărtare de două mile de Giurgiu, primiră veste că Sinan, aflând prin oameni de loc de sosirea lor, trecuse cu o zi înainte Dunărea cu cea mai mare parte din oştile sale, că rămăsese încâ dincoaci de râu o mulţime de care, bagaje, o pradă însemnată de tot felul, cu un mare număr de robi, spre paza cărora lăsase opt mii turci, care nu trecuseră încâ, căci nu îndrăzneau a încerca podul, ce era foarte slab, cu o greutate aşa de mare ca a carelor şi a tunurilor, până-a nu trece mai întâi pedestrimea şi călărimea.

Bathori atunci, sfătuindu-se cu toţi generalii, îşi întocmeşte armata de bătaie. Mihai, ce se aflase mereu la avangardă, porni iute înainte cu românii săi ca să dea harţă vrăjmaşului şi să-l împiedice a trece podul până să sosească Bathori cu toată armia. Înaintând românii către Giurgiu, întâmpină în cale o seamă de turci furajori ce ducea nişte turme de dobitoace, îi împrăştie îndată, ucid pe cei mai mulţi, pe ceilalţi prind şi îi trimit îndărăt lui Bathori, caruia deteră aceleaşi ştiri despre Sinan. Acum Bathori grăbi şi mai mult la drum, părându-i tare rău că o împreunare de împrejurări fatale l-au făcut să piarză mult timp şi prileji scăparea lui Sinan. Într-această vreme Mihai-Vodă sosise la Giurgiu şi ajunsese pe turci (15/25 octomvrie). [426]

[modifică] XXXIII

Oraşul Giurgiului, afară de un zid slab ce îl încunjura, era ocrotit de castelul Sân Giorgiu. Acest castel avea o poziţie foarte tare. Arta şi natura contribuiseră a-l întări. El era aşezat pe un ostrovel foarte frumos, numit Slobozia, format de un mic braţ al Dunării, care se desparte puţin mai deasupra şi, încunjurând un spaţiu de două jugăre, cade iaraşi în matca râului. [427] Astfel castelul, acoperind cu totul mica insulă până în marginele ei, părea a pluti pe deasupra undelor. [428] După temeliile lui, ce astăzi încă se văd, acest castel nu e indoială că a fost zidit de români. Dărâmat în vremea năvălirilor barbarilor, el fu rezidit pe la anul 1000 după Cristos de genovezi, de la care luă şi numele de Sân Giorgiu, patronul acelei neguţătoare republici. [429]Pe la sfârşitul veacului al XIII-lea, Negru-Vodă, ducă al Făgăraşului, întinzându-si stăpânire peste toată Ţara Românească până la Dunăre, mai întări castelul Sân Giorgiu. La 1418, când Mahomet I năvăli în Ţara Românească de pustii o parte dintr-însa, între alte cetăţi de pe Dunăre ce cuprinse fu şi acest castel, pe care îl mai întări. [430] Puţin dup-aceea, românii îl luară înapoi supt vestitul domn Dan III Dracula. La 1431, împăratul Sigismund, regele Ungariei, mai întări acest castel cu fortificaţii şi alte ziduri, când el trimise pe un vestit general, Ioan Marotius, în ajutorul lui Dracula-Vodă împotriva lui Radu, poreclit Prasnaglava, care intrase în ţară cu ajutorul turcilor. Căzând după aceea iarăşi în mâinile turcilor, castelul Sân Giorgiu le fu răpit

împreună cu celelalte cetăţi de către VIad-Vodă Ţepeş. Dar după moartea acestui domn de crudă şi vitează aducere-aminte, turcii îl luară înapoi la 1479, fiindu-le dăruit de Vlad VII, pe care ei numiseră domn fără alegerea ţării; dar îl pierdură curând dup-aceea şi românii îl stapâniră până la anul 1544, când turcii îl luară iarăşi, împreună cu Brăila şi Turnul. De atunci el fusese mereu în stăpânirea turcilor până în acest an 1595; şi apoi, după moartea lui Mihai-Vodă, pică iar în mâinile lor şi fu în stăpânirea lor pânâ la tratatul de la Adrianopol (1830), în urma căruia se dărâmă cu totul şi oraşul intră în stăpânirea noastră.

Pe vremea de care povestim, era acest castel foarte tare prin poziţia sa, prin întăririle sale şi prin ocrotirea ce primea de la cetatea Rusciucului, încât dobândise reputaţie de a nu putea fi luat. El era atunci fabricat după obiceiul vechi, de ziduri tari, dar fără flancuri de pământ şi fără flancuri la ziduri, având numai turnurile împrejur, şi înlăuntru cu turn mare (donjon). Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lângă oraşul Giurgiului, loc unde se varsă două râuri în Dunăre, [436] până la poalele castelului, unde, trecând o întindere de pământ de zece pasuri, se unea cu celălalt braţ al podului, cel mai lung, care ducea la insula cea mare şi d-acolo în malul Rusciucului. [437]

[modifică] XXXIV

Sinan-Paşa, ajungând la Giurgiu (23 octom.) cu armata în cea mai mare neorânduială, obşti că va şedea acolo trei zile şi astfel mai adăogă o greşală la câte făcu pân-atunci în această retragere. [438] Pricina acestei nouă zăbăvi ce puse la trecerea armatei sale peste Dunăre fu o măsură finanţială a administraţiei turceşti. Fiindcă turcii pustiiseră şi prădase în toată ţara până în hotarăle Ardealului, luând mai multe mii de robi, o cătăţime nenumărată de vite, ce se vânduseră la mezat în tabără, şi atâta pradă încât încărcaseră cu dânsa ca la 10 mii care, [439]vezirul puse la intrarea podului un inspector şi un scriitor, însărcinându-i a cere de la neguţători, care ducea dobitoacele şi celelalte mărfuri şi lucruri cumpărate, legiuitul drept de 1 la 5 (pentzik) pe seama sultanului. [440] În vreme ce se urma această nenorocită lucrare, iată ajunge vestea (24 octomvrie) că Mihai se apropie în capul armiei sale şi că acum nu e departe. Măsura fiscală fu îndată părăsită; şi mai întâi Sinan-Paşa trecu singur în noaptea aceea (24 spre 25 octomvrie) podul . După dânsul, toată noaptea până la crăpatul zilei, trecură mereu pe pod la Rusciuc pavilionul vizirului cu corturile şi ienicerimea şi cu o parte din tunuri şi muniţii de război; dar coloanele cele mai mari rămăseseră încă pe malul romănesc; asemenea rămăsese năpustite multe tunuri şi bagajele cele grele, căci în acel grozav amestec şi spaimă ce stăpânea pe toţi, nimeni nu vroia să ajute pe soţul său. [446] De dedese voie atunci soldaţilor şi neguţătorilor a trece care cum va putea ca să scape; [447] şi soldaţii stricându-şi rândurile, neguţătorii părasindu-şi avuţiile încărcate în care, se repeziră toţi cu totul şi în amestec spre pod. [448] O mulţime fără seamă de oameni şi de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială. O spaimă panică stăpânise toate duhurile şi pretutindeni era cea mai mare dezorganizare, [449] când, fără veste, pe la patru ceasuri dupa-amiază (25 octomvrie), oastea lui Mihai se arătă şi intră în şesul dinaintea Giurgiului (l'esplanade), unde tăbărî. [450] Dar fără a pierde vreme, românii, împingând înaintea lor şi deschizându-şi drum printre mulţimea turmelor de vite mari şi mici şi printre un mare număr de robi, cad peste tabăra şi bagajele turcilor, îi izbesc în spate cu atâta iuţeală, încât pe toţi îi răşchiră; pe unii fără milă, pe alţii prind, pe alţii pun în goană spre pod şi mântuie vreo 5 mii români, afară de femei şi copii, ce fuseseră robiţi în Ţara Românească şi Moldova. Aceşti români, scapând astfel din robie, se armară cum putură şi deteră mână de ajutor fraţilor lor împotriva duşmanilor.

O despărţire din oastea lui Mihai înaintă până la malul Dunării şi alte patru escadroane cu pedestrime armată cu puşti începură a slobozi asupra podului; apoi Mihai îşi aseză tunurile pe un deluşor vecin şi astfel, de o parte cu tunurile, de alta cu muschetăria, făcu să plouă un pârâu de foc asupra turcilor. [456] În toată lungimea podului se vedea atunci o gloată adâncă, îndesită, amestecată, de ostaşi, neguţători, femei, copii, cai, cămile şi alte dobitoace, tunuri şi care, împingându-se, îmboldindu-se, strivindu-se unii într-alţii, fiecare om îngrijitor de mântuirea sa căutând a lua pas înaintea vecinului său, unii călcaţi în picioarele cailor, alţii rănindu-se în armele celorlaţi, apoi primejdia şi temerea crescând din ce în ce, începând a se bate şi a se ucide între sine. Din această grozavă îmbulzeală de oameni şi de vite, se auzea uneori o murmurare ce zbârnâia înecat, alteori o larmă mare amestecată de gemete şi groaznice blesteme. Aceeaşi îmbulzeală şi aceleaşi nevoi se petrecea la capul podului între cei ce, simţind în spate paloşul românesc, se munceau să apuce a intra pe pod. Sinan, din malul Rusciucului, privea această chinuire a armatei sale fără a-i da nici un ajutor. [457] Garnizoana castelului numai, prin tunuri şi puşti, începu a vărsa o ploaie de gloanţe şi ghiulele asupra românilor. [458] Dar aceştia, fără a se spăimânta de această furtună, iuţiră şi mai mult focurile lor, încât neorânduiala şi spaima turcilor ajunseră în culme şi o groaznică desperare îi cuprinse. [459]Cei după pod, neputând razbi înainte şi nemaivăzând alt mijloc de scăpare, se puseră să arunce artileria şi carele în Dunăre, ca să-şi facă loc şi ca să nu cază şi ele în mâinile creştinilor; [460] apoi mulţi din ei se azvârliră în apă, chemând în ajutor numele lui Alah şi cercând a scăpa înot. Dar unii din neştiinţa de a înota, alţii din vârtejurile râului ce aveau a trece în toată lărgimea lui, pieriră, înghiţiţi de unde; ceilalţi fură ucişi, căci îngrozitorul Mihai îmbărbăta pe ai săi şi îi îndemna la bătaie cu graiul, cu mâna şi cu pilda. Prin artileria sa, el izbuti în sfârşit a rupe podul prin mijloc în două. Un geamăt de groază umplu atunci aerul şi prăpăstiosul adânc al râului, cu gura căscată, sorbi şi înghiţi într-o dată gloate de vrăjmaşi.

[modifică] XXXV

În vreme ce o parte din armata musulmană se zbuciuma şi se lupta astfel împotriva valurilor râului şi pierea sau de unde, sau de gloanţele ce le trimitea creştinii, fără a căpăta de nicăiri ajutor, sosi pe loc şi Bathori cu oştile sale. [466] Turcilor care rămăseseră pe malul românesc, închişi între jumătatea podului sfărâmat şi ai noştri, li se tăiase tot mijlocul de scăpare şi nu mai aveau alt ce face decât a se lupta, a se îneca sau a se preda. [467] Ei încercară un minut a se apăra supt ocrotirea unei baricade de care legate în mare număr, strâns unul lângă altul, pe care o făcuse Sinan la capul podului spre a stăvili năvălirea călărimei creştine. [468] Dar Bathori, îndată ce sosi, orândui o ceată de pedestrime aleasă de sfărmă această baricadă. [469] Apoi trimise pe cei mai buni din puşcaşii săi, carii căzură cu furie asupra duşmanilor osteniţi de luptă, răniţi şi slăbiţi, măcelarindu-i groaznic. [470] Acei ce putură scăpa cu fuga dinaintea crudului şi neîmblânzitului paloş creştinesc, în desperarea lor, se aruncară în râu, încercându-se în zadar a-l trece înot: astfel mai mulţi îşi aflară moartea în valurile Dunării. Atunci se prăpădi cu totul acolo vestita ceată a echingiilor, care două veacuri stătuse groaza Ungariei şi a Germaniei; ei se aflaseră puşi de pază la capul podului pe malul românesc şi nici unul dintr-înşii nu putu scăpa; asemenea nici un om nu mai rămăsese pe lângă HasanPaşa, la ariergardă.

În izbânda aceasta se deosebi mai cu seamă pedestrimea aleasă a secuilor ce purta numirea de pixidari, suliţaşi, vestită de vitează. Dunărea se umpluse de trupuri moarte de turci şi undele ei se roşiseră de sângele vărsat. Afară de leşurile turceşti, ce stau aşternute şi grămădite ca nişte movili pe uscat, o mulţime de alte leşuri de oameni, de cai şi de cămile se afla în braţul Dunării ce desparte insula Sân Giorgiu de malul românesc, grămădite şi încleştate astfel unele de altele, încât în acel loc Dunărea abia putea a-şi urma cursul său; şi când, după bătălie, vroiră creştinii să adape dobitoacele, nu puteau scoate apă de acolo fără a scoate deodată vrun trup de om sau de cal. Mult mai mulţi turci încă se vedea plutind pe unde, în cursul apei, plini de răni, jumătate morţi, gemând şi văietându-se cu jale. [476]Urâcioasă şi îngrozitoare privelişte de omor! [477] Turcii care trecuseră în insula cea mare căutară să ajute pe ticăiţii lor fraţi. [479] SatârgiMehemet-Paşa puse d-acolo de îndreptă tunurile spre tabăra creştinească, dar loviturile n-ajungeau sau din neştiinţa tunarilor, sau din reaua poziţie, şi nu putură vătăma pe ai noştri; în vreme ce aceştia, având buni tunari şi favorizaţi şi de poziţie, nu slobozea nici o umplutură în sec. Printr-acest mijloc ei putură cuprinde două din cinci corăbii ce aveau turcii atunci acolo pe Dunăre, celelalte trei scăpând cu fuga. [480]

Martori ce au văzut cu ochii spun că pieri într-această bătaie de la trecerea Dunării ca la 18 mii turci, deosebit de robii ce mântuiră, creştinii dobândiră o mare parte din artileria vrăjmaşilor, steagurile lor, bagajurile, o mulţime de dobitoace şi şase mii care încărcate cu pradă. Analistul turc contemporan Seadedin încheie descrierea ce face de această bătălie, aşa de nenorocită pentru ai săi, prin aceste cuvinte: ,,Covârşirea amestecului şi a spaimei fu aşa de mare, încât putem zice că niciodată nu se văzu o asemenea desăvârşită înfrângere (une pareille déroute)".

[modifică] XXXVI

După ce creştinii împedecară pe barbari în trecerea lor, sfărâmând podul ce ducea la insula Sân Giorgiu şi făcând atâta pieire într-înşii, vrură unii dintr-înşii să cuprinză îndată şi al doilea pod, care ducea de la poalele castelului la insula cea mare, şi să stapânească această insulă, ucigând şi aruncând în râu pe turcii ce se afla acolo. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei, cu o înfocată îndrăzneală se repeziră pe acest pod. Turcii din insula cea mare, văzând aceasta, foarte se îngroziră şi temându-se că toată armata să n-aibă acelaşi gând, începură a tăia cu securi capul podului din partea lor. Dar ceilalţi ostaşi creştini nu îndrăzniră a însoţi pe inimoşii moldoveni, ca să nu se expuie între armata lui Sinan d-o parte şi focul castelului de alta. Ei nu ştia că acest castel nu-i putea supăra, lipsindu-i praful de puşcă. Sinan încărcase patru care cu lăzi cu praf ce poruncise a se duce în castel, dar, din învălmăşeala în care picară turcii la sosirea creştinilor, aceste care nu apucaseră să treacă podul în castel. Ele luară apoi, către seară, din întâmplare, foc, prin creştinii ce rătăceau printre rândurile carelor spre a jefui, şi săltară deodată, cu mare zgomot, în coloane de fum în aer; lucru minunat însă, că nimeni nu fu rănit. Deci acei viteji moldoveni, nevăzându-se ajutaţi de nimeni, fură nevoiţi a lăsa îndrăzneaţa lor întreprindere, care ar fi tost atât de frumoasă şi folositoare armiei şi ar fi înlesnit mult cuprinderea castelului.

Acestea petrecându-se astfel până înnoptă, armia creştină, nemaiavând vreme a tăbărî, se hotărî a bivuaca pe loc. [486] Călărimea de sineşi arătă vroinţa de a sta înarmată toată noaptea aceea, temându-se ca nu cumva duşmanii, folosindu-se de întunerecimea nopţii, să treacă din insulă cu corăbii, ca să vie să-i izbească. Pilda călărimei fu urmată de toate celelalte oşti şi astfel armia întreagă veghie înarmată toată noaptea, punând în toate părţile străji spre a priveghea mişcările turcilor. [487] Aceştia atunci se aflau, cea mai mare parte, trecuţi pe malul Rusciucului; vro 5 mii dintr-înşii tăbărâseră, din porunca lui Sinan, în insula cea mare; [488] alţii, din spaima ce le dedese creştinii, scăpaseră şi se trăseseră supt castel, la intrarea podului ce ducea la această insulă, de unde fu trimisă o altă mână de soldaţi spre paza acelui pod şi spre a da putere garnizoanei castelului, [489] care se urcă atunci la numărul de 800 ostaşi. [490]

A doua zi (26 octomvrie), Bathori, încredinţându-se că nu mai are nimic de temut, purcezând din locul unde petrecuse noaptea, ceva mai nainte îşi aşeză tabăra; apoi îndreptară asupra castelului Sân Giorgiu chiar tunurile luate de la turci la Târgovişte. Loviturile cele dese şi ne-ntrerupte ale artileriei, în puţine ceasuri, fac o spărtură în ziduri, care socotindu-se îndestul de largă, îndată se alese de tot cortul câte doi soldaţi şi, formându-se astfel o ceată bună, i se porunci a da asalt, trecând braţul Dunării pe vase, căci podul era sfărâmat. Această ceată era alcătuită nu numai de pedestraşi, dar şi de călăreţi, care, lăsându-şi caii, cerură a merge la asalt şi, cu sabia în mână, se repeziră cu inimă d-asupra zidurilor, prin ruine. Dar nenorocita pedestrime ungurească, atât de vitează în multe rânduri, nerăbdătoare d-a intra în castel, se repezi cu multă nebăgare de seamă şi cu curaj înaintă până în vârful spărturei, unde fu izbită c-o neprevăzută furtună de gloanţe, care trânti morţi pe acele dărămături ca la două sute; mulţi alţii fură răniţi; ceilalţi învinşi şi împinşi înapoi. Garnizoana castelului, într-adevăr, ocrotită de tăria zidurilor, se apără cu o îndărătnică bărbăţie, aruncând asupra creştinilor nu numai cu puştile din care trăgea rar, având lipsă de praf, dar din care trăgea de aproape foarte şi drept la ţintă, ci încă cu săgeţi, lănci, suliţe, gereturi, pe care le aruncau cu mâna, şi în sfârşit cu mari bolovani de piatră. Ea primi mai apoi praf şi alte ajutoare din insula cea mare, prin mijlocul podului ce lega acea insulă cu castelul. [496] În acea insulă ştim că era o tabără de cinci mii turci, care începură acum a supăra prin tunurile lor rău pe ai noştri [497] şi, atât prin aceasta, cât şi prin ajutorul necurmat ce da castelului, zădărnicea toate silinţele ce făcea creştinii d-a-l cuprinde. Afară de aceasta, Sinan, pe lângă mal, luându-se cu corăbiile, veni până în dreptul castelului şi d-acolo, cu balimezuri de cele mari, numite doubles faulconeaux, duplices falcones, trăgea ne-ncetat asupra creştinilor cu mare vătămare a tuturor, mai cu seamă a acelor ce bătea cetatea sau se urca la asalt. [498] Se judecă atunci a fi de mare trebuinţă a pune o stavilă între castel şi insulă de unde îi venea ajutoare. Pentru aceea se hotărî să se taie partea de lângă castel a podului ce duce la insulă. [499]Cu toate că acest lucru era cu primejdie, dar Silvio Piccolomini, care primise comanda a toatei artilerii, se încumetă a-l săvârşi cu bine. El se puse însuşi în capul unei cete şi merse spre pod, dar, fiind nevoit a trece supt castel, a-şi expune oastea descoperită la focurile lui şi încă a se apuca şi la harţă cu turcii ce sta de pază în acel loc, el pierdu mulţi ostaşi; şi noaptea apucându-l când d-abia puţin din pod se tăiase, fu silit a se trage. Astfel această întreprindere, făcută cu mai multă vitejie decât înţelepciune, nu izbuti. [500] Se chibzuiră atunci a arde podul prin tunuri şi prin focuri fabricate şi acest mijloc fu norocit cu izbândă. Un bun număr de turci, carii veneau atunci pre acel pod în ajutorul asediaţilor, se înecară. Dup-aceea, creştinii îndreptară toată artileria asupra zidurilor castelului. Această artilerie era puţin numeroasă, căci, din greutatea drumului, cele mai multe şi mai mari tunuri rămăseseră în urmă; şi cu toate că se aşteptau în tot ceasul, încă nu sosiseră. Cele mai mari tunuri ce aveau ei atunci în tabără d-abia purtau ghiulele de 30 livre. [506] Curând însă înaintarea nopţii sili şi tunurile să tacă. [507]

[modifică] XXXVII

La miezul nopţii începură din nou tunurile a bubui [508] şi tunară cetatea până puţin după miezul zilei (27 octomvrie), când se făcu o bună spărtură (brčche), ca o crăpătură de patru braţuri de ziduri. [509]Piccolomini judecă că această spărtură e destulă spre a putea intra în castel, cu atât mai mult că descoperea între apărători temerea şi confuzia; [510] dar ungurii, speriaţi de cea dintâi a lor neizbutire, nu vroiră a se urca la asalt supt pricinuire că spărtura nu e destul de largă, cu toate că italienii trebuia să meargă înaintea lor. Piccolomini atunci se întoarse către ai săi şi îi îndemnă: ,,a-i face cinste şi a păstra reputaţia naţiei şi a lor însuşi, câştigate în multe alte întreprinderi mult mai primejdioase, dar nu într-o cauză nici mai puţin dreaptă, nici despre care mai mult pot nădăjdui ajutorul ceresc, de vreme ce se luptă împotriva vrăjmaşilor făţişaţi ai legei creştine".

Zicând aceste, împreună cu cavalerii săi îmbărbătaţi de cuvintele lui, năvăleşte vitejeşte cu sabia în mână şi se urcă peste micile dărâmături ale acelei spărturi. Ion Veichir, lăsând caii, aleargă şi el cu ai săi, inimos, la asalt. Alţi ostaşi se mai luară după dânşii şi, năvăliră cu toţii cu furie mare, se urcară pe o parte de ziduri şi înfig un steag. [516] Dar turcii se apără cu energia desperării, [517] aruncând în creştini grenade şi pietre. [518] De o jumătate de ceas ţinea acum lupta pe ziduri cu o deopotrivă înverşunare între asediatori şi asediaţi, când Piccolomini, văzând că puţinii ostaşi ce se urcaseră la asalt nu vor putea izbuti de nu vor fi îndată sprijiniţi de oştiri proaspete, se întoarse cu iuţeală către unguri [519] şi le strigă: ,,Nu sunt oare acolo italienii puşi în primejdie pentru mântuirea patriei voastre şi spre a încerca tot o soartă cu voi, spre nimicnicirea duşmanilor universali, iar ai voştri particulari împilători? Puteţi oare suferi a-i vedea acum sau trăgându-se înapoi, părăsiţi fiind de voi, sau însemnând cu sânge locul şi întemeindu-l cu moarte, întru vecinica aducere-aminte viitorimei de nobila lor înfocare şi de puţina recunoscătoare a voastră moliciune?" [520]Ungurii făcură atunci de ruşine aceea ce temerea îi oprise d-a întreprinde, şi cu multă fierozitate alergară a reînnoi asaltul. Co

mandantul castelului, văzând această nouă năvălire ce-l ameninţa şi spăimântarea oamenilor săi, desperă de a se mai putea apăra şi dete tristul semn că voieşte a parlamenta şi a se preda. Piccolomini porunci îndată oştilor sale a sta în loc şi să gătea să asculte propunerile turcului, când deodată ungurii şi secuii, nerabdători acum a răzbuna pierderea soţilor lor, se reped furioşi în castel, făcând multă larmă şi împingând înainte pe italieni, carii, aflându-se astfel striviţi între soţii lor şi vrăjmaşi, suferiră foarte, rănindu-se mulţi dintr-înşii. După oarecare împotrivire a vrăjmaşilor, creştinii cuprind castelul cătră seară şi turcii care scăpară de cea dintâi furie a soldatului biruitor se închiseră în turnul dinlăuntru. Dar nici în acest post nu se putură ei mult apăra şi, cuprinzându-l creştinii şi pe el cu asalt, mai pe toţi turcii câţi se afla acolo îi trecură prin ascuţitul săbiei. În acest loc se răniră câţiva din ai noştri, cei mai mulţi de pietre; iar tunurile şi puştile din insula cea mare vătămară pe ungurii ce se aflau despre acea parte şi le omorâră ca la patruzeci oameni. Secuii trecură tot ce întâmpinară, fără milă, supt sabie, necruţând nici sex, nici vârstă. [526] Acei din turci ce fugiseră afară din castel fură măcelăriţi sau se înecară în Dunăre. [527]Vro sută dintr-înşii, pogorându-să după ziduri, vrură să fugă într-o galeră ce era acolo la ţărm, dar, urmaţi fiind de aproape de ai noştri, săriră cu toţii împreună pe galeră şi, ucigând ai noştri pe turci, rămase acea corabie în stapânirea noastră. [528] Ea fu cunoscută a fi una din acele ce în anul trecut luaseră turcii cu dânşii când au plecat de la Comorn. [529] Altă galeră ce se afla între insulă şi pod şi pe care era 2 500 turci şi tătari, zdrobită fiind de lovirile artileriei, se afundă mergând în cursul râului; numai vâslaşii (chiourme) putură scăpa. [530] Din opt sute turci ce alcătuiau garnizoana numai unul se mântui. El se aruncă în Dunăre spre a o trece înot şi, cu toate că fu ochit de ai noştri, care azvârliră o mulţime de gloanţe după dânsul, avu minunat noroc de ajunse neatins, tot înot, până în tabăra lui Sinan de la Rusciuc.

Din creştini căzură la această luare a castelului 250 oameni şi mulţi se răniră. În castel se găsi 39 tunuri, din care două foarte mari, două culevrine de 38 şi celelalte mai mărunte. Prada ce pică atunci în mâinile ostaşilor fu nepreţuită. O mulţime de bani, arme, scule şi alte lucruri scumpe, o cătăţime nemăsurată de grâu şi un mare număr de capete de vite, cămile, catâri, cai frumoşi ce Sinan luase din Ţara Românească şi n-apucase a-i trimite, cum vroise, la Constantinopol, şi care era atât de numeroşi, încât, după ce luară pre cei mai buni, nefiind destui oameni spre a încâleca pe ceilalţi, îi mânau cu cârdul amestecaţi cu vitele. [536] În toate părţile se vedea fluturând steaguri musulmane, stofe de aur, brăţare scumpe, paviloane de mătase care contrastau cu hainele cele proaste ale românilor şi ale secuilor. [537] În acea bucurie generală, italienii numai se arătară foarte mâhniţi, căci ungurii, năvălind în castel tocmai când turcii era gata a capitula, le-a răpit gloria acelei cuprinderi; dar prinţul Bathori cu nunciul papei şi internunciul împărătesc îi mângâie cu cuvinte dulci, cu laude şi cu daruri. [538] Trofeele acestei campanii deosebit de mai multe mii de robi mântuiţi, fură, 27 steaguri, [539] ca la 120 tunuri, [540] din care unele de o mărime nemăsurată, şi, de la 18 octomvrie, luarea Târgoviştei, până la 27 ale aceleiaşi luni, atât la Târgovişte, cât şi în goana ce cresţinii deteră turcilor până la Giurgiu, într-această din urmă bătaie şi la luarea castelului, turcii pierdură pestetot ca la 26 mii oameni.

Acest sfârşit nenorocit avu acea îngrozitoare expediţie a lui Sinan în Ţara Românească, care ameninţase că va înghiţi pentru totdeauna naţia română şi cu dânsa şi creştinătatea, pe care ea mai puternic o ocrotea atunci. Eroilor de la Călugăreni se cuvine mai ales cinstea izbânzii în această glorioasă campanie. Venirea lui Bathori nu făcu alt decât răşchiră şi goni un duşman învins şi demoralizat, şi care şi fără aceasta ar fi fost curând nevoit a deşerta ţara. Datoria şi gloria lui Bathori era a nu lăsa nici un picior de turc a ieşi din ţară; şi ar fi putut-o, de nu umbla aşa moale şi cu sfială; chiar şi zdrobirea turcilor la podul de pe Dunăre o fură creştinii datori mai mult iuţimei lui Mihai şi a românilor săi. Pentru aceea putea acum aceştia cu o dreaptă fală, să strige lui Sinan, împreună cu un poet al lor popular: ,,Ce te-ai făcut, mare vizir? Unde-ţi sunt voinicii, paşo cu trei tuiuri? Vântul împotrivirei sfărmă zăbalele armăsarilor tăi; năvala trase înapoi spăimântată de piepturile goale ale vitejilor!"

[modifică] XXXVIII

Sinan, de pe malul drept al Dunării, privi cu jale trista soartă a armiei sale şi cuprinderea castelului Sân Giorgiu, blestemând în desperarea sa ceriul şi pe Mahomet. El, Marius al osmanlâilor, el, triumfătorul Asiei, Africei şi al Europei, el, Sinan cel nebiruit, care în trufia şi zădărnicia sa despreţuia pe toată lumea şi credea că ea trebuie să robească capriţiilor şi ambiţiei lui, să se vază el acum, la o vârstă trecută de optzeci ani, după o carieră atât de strălucită, răsturnat din culmea gloriei sale, biruit de nişte domni tineri şi făra barbă, după cum arăta el mai ales pe Bathori! Şi armia lui, acea frumoasă şi numeroasă armie, groaza lumei, atât de puternică, atât de bine îngrijită şi înzestrată cu bani, cu arme, tunuri şi muniţie din destul, să o vază acum fără steaguri, fără tunuri, fără bagajuri, fără corturi, cu totul demoralizată şi adusă într-o asemenea stare de nişte oşti adunate în pripă, slabe şi rău armate!

,,Sinan, zice Sagredo, ostaş deprins în războaie şi învechit în arme, nu avu atâta putere de suflet spre a suferi nenorocirea sa, şi, obicinuit a birui, el se plânse amar că norocul la bătrâneţe îşi luă înapoi favoarele sale". [546]

Nenorocitul vizir fu silit îndată a-şi trage tabăra de pe malul Dunării de la Rusciuc, căci creştinii, cum dobândiră castelul, îndreptară gurile tunurilor de pe ziduri spre tabăra turcească şi începură a tuna asupră-i. [547] La Rusciuc el făcu căutare armatei sale ca să vază ce i-a mai rămas; alese pe Satârgi-Mehemed-Paşa şi pe Segban-başi-Ianin-Aga pentru paza şi apărarea Vidinului şi îi trimise cu o mie de oameni călărime, supt comanda agăi lor, Guciuk-Osman. Apoi puse garnizoane prin toate cetăţile din lungul Dunării [548] şi, împărţindu-şi oştile în cete puţin numeroase, [549] îşi rădică tabăra şi luă cu grabă calea Rasgradului, cu toţi neguţătorii armatei. Acolo lăsă pe Hasan-Paşa, dându-i titlu de serascher, cu vro câţiva sangiaci din oştile Rumeliei, pe Zagargibaşi cu muniţiile de război şi tunurile, dând poruncă ofiţerilor să ierneze la Şumla. Într-acest loc află prin scrisori din Ungaria, de la fiul său, Mehemed-Paşa, izbânzile creştinilor într-acea ţară şi luarea vestitei cetăţi Granul de armata împărătească. [550]

*

Vestea cuprinderii acestei cetaţi adăogă foarte mâhnirea lui Sinan. El se grăbi a scrie sultanului, spre a se dezvinovăţi şi spre a micşora pierderile sale, zicându-i că creştinii n-au stricat decât bagajurile şi puţinei oameni de cei nedeprinşi din ariergardă, dar că nervul oştilor e cu dânsul; că dacă iarna ce se apropie şi asprimea timpului nu mai dă cale izbândirei, el şi-o păstrează pentru primăvara viitoare, când sau va muri, sau îşi va îndrepta învingerea ce din întâmplare i-a venit şi îşi va izbândi de la inimă prin prăpădirea lui Bathori şi a lui Mihai. În această scrisoare, el îşi varsă mai cu seamă focul asupra lui MihaiVodă. Dar sultanul nu se mulţămi cu aceasta şi, chemând pe muftiul, află de la dânsul mărimea pierderii şi purtarea cea neînţeleaptă a lui Sinan. Groaza domni în Constantinopol când se auzi de păţirea lui Sinan. Îndată ce el sosi in capitală, sultanul îl scoase din vizirat şi îl trimise în locul său obicinuit de exil, la Malgara; asemenea depărtă din slujbă şi pe caimacamul Ibraim-Paşa, învinovăţindu-l că n-a trimis la vreme oştiri, bani şi bucate, şi numi vizir pe Lala-Mohamed-Paşa. Muftiul, spăimântat atunci de nenorocirea musulmanilor, prezentă sultanului o poemă jalnică compusă de Ali-Celebi asupra tristei stări a marginilor împărăţiei. Sultanul porunci a se face rugăciuni publice în piaţa cailor (at-meidan) şi predicatorul Sfintei Sofii, şeicul Mohijedin, căuta a întări curajul poporului şi simtimentele lui religioase prin verseturi din Coran şi tradiţiile profetului.

[modifică] XXXIX

După glorioasa cuprindere a castelului Sân Giorgiu, se ţinu sfat între capii armiei creştine, spre a hotărî de trebuie a trece Dunărea spre a lua în goană în tot locul pe îngrozitul duşman, sau a trece cu armia în Moldavia, spre a izgoni pe poloni şi pe domnul pus de dânşii acolo şi a trage această ţară iarăşi în alianţa creştină. [556] Cea dintâi părere era fără îndoială minunată, căci, cătând la demoralizaţia turcilor, biruitorii creştini ar fi putut acum înainta, fără a întâmpina grele stavili, până la Constantinopol. [557] Dar i se aduse împotrivă: lipsa mijloacelor de a trece Dunărea, căci podul nu puţea sluji îndată, fiind parte stricat de ai noştri, parte de turci, şi alte vase pentru trecere n-aveau decât două galere din cele luate de la turci; apoi apropierea iernii şi lipsa de bani spre a plăti mai multă vreme ostaşii, care sileau a pune capăt acelei expediţii; iar mai ales se temeau ca nu cumva polonii din Moldova, ce erau în înţelegere cu turcii şi cu tătarii, să supere Ardealul şi Ţara Românească pe când armia ar înainta în Turcia. [558] Aceste temeiuri înrâuriră mult asupra duhului lui Bathori şi îl hotărî a se întoarce în Ardeal, de unde să treacă în Moldova, spre a goni pe poloni şi a restatornici pe Răzvan-Vodă în scaunul său. [559] Mult mai bine ar fi făcut el de alegea din oastea sa cei mai buni ostaşi, făcând-o astfel să câştige în calitate aceea ce pierdea în număr, si; încredinţând-o lui Mihai-Vodă, l-ar fi trecut în Bulgaria, aceea ce nu era cu neputinţă. Mihai, care cunoştea bine această ţară şi era iubit de locuitori, ar fi putut în acea iarnă a curăţi Bulgaria detot de turci, trecându-i Balcanii, lăsând pe de primăvară spre a porni către Constantinopol. Ce ieşituri minunate n-ar fi putut atunci avea această expediţie, pe care nepriceperea lui Bathori o stârpi cu totul! Unii din capetele armatei, între care Piccolomini, povăţuiră atunci a drege castelul Sân Giorgiu şi a pune garnizoană într-însul, spre a închide în viitor turcilor trecerea Dunării printr-acest loc. Dar Bathori, pricinuind că castelul e prea departe de Ardeal şi că dregerea şi ţinerea lui va costa prea mult, porunci să-l dărâme şi să dea foc caselor, şi în cea din urmă zi a acelei luni [560] puse de arse şi partea podului ce mai rămăsese, împreună cu luntrele pe care era făcut. Apoi, lăsându-şi armia supt comanda lui Ştefan Bocskai, locotenentul său general, insoţit de o ceată de călărime, având cu sine şi pe Piccolomini cu cavalerii săi, luă calea Braşovului. Cu dânsul plecă şi nunciul papei şi internunciul împărătesc, generalul Carol cel Mare, istoriograful împăratului, care descrise toată această campanie, şi o trimise stăpânului său la Praga, după care descriere spune analistul Guerrin că a copiat pe a sa.

Miercuri, la zi întâi de noiemvrie, Bathori şi cu soţii săi se duseră la Bucureşti, pe care îl aflară deşert de locuitori. Aci găsiră două tunuri mari părăsite de duşman în fuga lui cea grabnică. După ce îşi întremară puterile în vreme de trei zile, îşi urmară calea înainte până la oraşul Gherghiţa, care şi el se afla deşert de locuitori. [566] Mihai însoţise pe Bathori până într-acest oraş. Înainte de a se despărţi aci unul de altul, prinţul Ardealului, vrând să-şi arate recunoştinţa sa pentru atâta vitejie şi înţelepciune cu care se deosebise Mihai în această campanie, se învoi a preface tratatul de la 20 mai, ce era atât de nesuferit acestuia, şi a-i da înapoi toate drepturile stăpânirei de sineşi, oprind pe seamă-i titlu onorific de suzeranitate. [567]

Fără îndoială că Bathori n-avea alt încotro face, temându-se că, şi de nu va jertfi acel tratat, să nu fie silit l-aceasta de Mihai, ce acum era slobod de grija turcilor. Dup-această învoire prietenească, Bathori luă cu voia lui Mihai 50 tunuri din cele dobândite de la turci şi apoi, luându-şi ziua bună de la dânsul, porni spre Braşov. [568] Într-acest oraş el aşteptă câteva zile până îl ajunse şi Ştefan Bocskai şi Răzvan-Vodă împreună cu toată armata. Apoi dete lui Răzvan două mii secui ajutor ca să intre în Moldova, să gonească pe Ieremia-Vodă şi pe leşi. [569]Aşa Bathori, în relele sale chibzuiri, nu numai că nu trecu în Bulgaria spre a da goană turcilor, dar încă nici în Moldova nu făcu o expediţie serioasă, după cum se făgăduise. Adevăr că el înştiinţă pe Răzvan a nu întreprinde nimic c-o îndrăzneală nesocotită, şi, de va vedea că polonii sunt mai mulţi la număr şi în puteri, să nu dea bătaie, ci să aştepte până să-i trimită un mai mare ajutor. [570] Dar era lesne de înţeles că Răzvan, odată în apropiere de duşman, nu va fi poate stăpân a se feri de bătaie, chiar lăsând doparte natura lui cea prea cutezătoare. Ar fi fost mult mai bine dacă Bathori întreprindea însuşi această expediţie, sau de da de atunci lui Răzvan un ajutor mai însemnat. Astfel ar fi ferit pe credinciosul său Răzvan şi oastea lui de trista soartă ce întâmpinară în Moldova.

În urma acestor orânduieli, Bathori, ridicându-se de la Braşov, merse în scaunul său în Alba-Iulia, vesel de triumfurile sale. El scrise de aci, în 16 noiemvrie, papei, vestindu-i de biruinţa dobândită asupra lui Sinan şi trimiţându-i vro câteva steaguri mai însemnate luate de la turci, între care şi steagul cel verde al proorocului dobândit la bătălia de la Călugăreni. Pontiful rămase foarte îndatorat de acest dar, mulţumi lui Bathori, făgăduindu-i ajutoare în bani şi de oameni şi porunci a se face rugăciuni şi tedeum în toate bisericile Romei pentru aceste izbânzi; iar cu steagurile împodobi templurile sale. El trimise apoi prinţului Ardealului, prin comitele Luigi dell'Anguisciola, camerierul său de cinste, o sabie şi o pălărie binecuvântate. Bathori pornise şi la Praga un curier spre a duce vestea biruinţei, care sosi în acea capitală în 4 decemvrie. Arhiduca Matei, aflând la Viena această veselitoare ştire, puse de cântă un tedeum în biserica Sfântului Ştefan şi în toate celelalte biserici ale acelui oraş. Europa întreagă se înveseli văzându-se mântuită de primejdia ce o ameninţase şi aflând smerirea lui Sinan, acel duşman cumplit şi neîmpăcat ce mult o îngrozise. Numele lui Bathori, care ştiu a trage asupră-şi toată gloria principală a acestei izbânzi, fu trâmbiţat în toate părţile de scriitorii şi oratorii contemporani şi în furia (frenezia) entuziasmului şi a linguşirei, el fu asemănat cu Alexandru cel Mare şi Iulie Cezar, cei mai vestiţi căpitani din vremea veche. [576]

[modifică] XL

După plecarea prinţului Bathori, neobositul Mihai-Vodă, fără pierdere de vreme, hotărî a sfârşi campania, cucerind cetăţile de pe ambele ţărmuri ale Dunării, pe unde se mai afla turci carii ar putea fi vătămători ţării. Drept aceea, el porni spre Brăila, care se cuprinsese, cum ştim, de turci, în vreme ce, din porunca lui, spătarul Udrea luă calea Nicopolului şi aga Farcaş se îndreptă spre Vidin. Turcii din Brăila, cum aflară că Mihai se apropie de dânşii, năpustiră cetatea şi fugiră peste Dunăre. În acea fugă grabnică, trei sute din ei se înecară în acest râu. [577] Mihai primi glas atunci de la îndrăzneţul Udrea că, după ce a trecut Dunărea, s-a lovit de faţă cu Afis-Paşa, care îi ieşi întru întâmpinare, şi foarte i-a tăiat şi i-a spart oastea, încât acest paşă d-abia a putut scăpa cu două slugi. Mihai pripi atunci de alergă spre Nicopol [578] şi ajungând mai întâi la Tur, îl bătu, luă cetatea şi apoi, trecând Dunărea, se împreună cu Udrea, izbeşte Nicopolul şi arde, sfarmă, robeşte şi pustieşte toate serhaturile turceşti din Bulgaria până la Vidin. [579] Ajungând aci, el găsi cetatea în puterea îndărătnicului viteaz Farcaş, care îşi izbândise glorios acum pierderea ce prin înşelăciune încercase într-acest loc câteva luni mai nainte. Acest general, mai mult voinic decât norocos, fusese mai nainte preot în satul Fărcăşani în judeţul Romanaţi şi se numea Popa Stoica. Aflându-se într-acest loc de margine, care adesea bântuit de turci, Popa Stoica luase obicei, după săvârşirea liturghiei, de-şi lăsa patrahirul şi, armându-se cu securea, pleca în capul sătenilor de vâna la turci. Vestea voiniciei lui ajunse până la Mihai, care puse pe mitropolit de-l despopi şi în loc de rasă îl învesti în ceapcăn, şi în loc de cruce îl armă cu sabie, crezându-l mai vrednic de a sluji patria cu armele decăt cu liturghiile. Farcaş adeveri nădejdile domnului, şi vitejia cu care se deosebi în mai multe rânduri îi dobândi de la dânsul slujba de agă sau general de pedestrime. Astfel acum, ca în multe alte rânduri, vom vedea pe acest domn răsplătind deopotrivă meritul şi slujbele către patrie, fără a căuta privilegiurile naşterii sau ale stării. [580]

Locuitorii din Bulgaria, aflând de sosirea lui Mihai la Vidin, se adunară toţi din toate părţile de i se închinară. Vitejiile acestui domn aprinsese toate duhurile popoarelor chinuite de turci; locuitorii din Serbia, Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Albania şi mai multe părţi ale Greciei alerga din toate părţile supt steagurile lui şi toate popoarele acestor provinţii îşi întoarseră privirea spre dânsul ca către un înger de mântuire. De atunci ele începură a-l numi Steaua lor de la răsărit.

Aceste din urmă biruinţe de la Nicopol şi Vidin încununară frumos minunata şi nemuritoarea campanie de vară a anului 1595, întru toate vrednică de cea de iarnă. Ridicarea românilor ca un viscol de mânie purtase fierul şi pârjolul peste toată întinderea împărăţiei turceşti de la Dunăre până la Constantinopol, zdrobise şi doborâse la pământ mai mult de trei sute mii turci şi tătari, carii, în câteva rânduri şi în deosebite trupuri de armie, în zadar se ispitiseră a-l stăvili. Puterea şi energia ce într-acest an desfăşurară nişte ţări mici şi de multă vreme slăbite ca Ţara Romănească, Ardealul şi Moldova, numeroasele şi minunatele fapte de vitejie ale acestor popoare, văzute astăzi, în starea de apunere în care ele se află, şi prin mulţimea grămădită a anilor, ni se par fabuloase şi am simţi greutate a le da crezământ, dacă istorici vrednici de credinţă contemporani şi martori de faţă şi mai toţi protivnicii noştri, nu s-ar învoi, întru arătarea şi mărturisirea lor şi dacă n-am şti câte minuni este în stare să producă patima unui popor întreg răsculat împotriva streinului, pentru altarele patriei şi ale credinţei sale. Dacă vecinii noştri făceau atunci asemenea jertfe ca ale noastre, sau măcar de ne-ar fi sprijinit ceva mai bine, dacă nemţii nu se arătau aşa de molatici în purtarea războiului şi aşa de nestatornici în făgăduielile lor, dacă polonii nu ne puneau mereu stăvili, arătându-se cu atâta vrăjmăşie către noi, şi dacă Bathori n-ar fi fost aşa de uşure şi nestatornic în faptele lui, de atunci turcii, acei cruzi duşmani ai civilizaţiei a căror barbarie cu veacuri întârzie luminarea şi libertatea lumei, ar fi fost azvârliţi în pustiile lor asiatice şi Europa 0rientală ar fi avut o altă soartă!!

---

[1] - Hammer, t. II, p. 272 şi 273.

[2] - D'Ambry, p. 800.

[3] - Naima; Seadedin; Hammer, t. II, p. 274; Jouannin, p. 177.

[4] - Hammer, t. II, p. 276.

[5] - Hammer, p. 276; De Thou, t. XII, p. 500.

[6] - Naima.

[7] - De Thou, p. 500.

[8] - Hammer, t, II, p. 277.

[9] - D'Ambry, p. 813; Jouannin, p. 178. 10 Montreux, p. 513; D'Ambry, p. 813.

[11] - Montreux, p. 513.

[12] - Esprinchardt, p. 208; Montreux, p. 596; D'Ambry, Tableaux prophétiques,p. 113.

[13] - Cuspinianus, p. 143.

[14] - D'Ambry, Tableaux prophétiques, p. 76, 104 şi 112.

[15] - Ibid. Vezi şi Histoire de la vie, miracles et prophéties de Merlin, Paris,1498, t. III.

[16] - D'Ambry, Tableaux prophétiques, p. 112; Montreux, p. 499; Frachetta, p. 6.

[17] - Montreux, p. 596.

[18] - Hammer, t. II, p. 277.

[19] - Esprinchardt, p. 266.

[20] - Ibid.

[21] - Seadedin.

[22] - Ibid.

[23] - Hammer, t. II, p. 277.

[24] - Naima.

[25] - Seadedin; Hammer, t. II, p. 277.

[26] - Naima.

[27] - Seadedin; Naima.

[28] - Naima; Seadedin.

[29] - Seadedin; Naima.

[30] - Naima.

[31] - Seadedin; Selaniki.

[32] - ,,L'odeur de cette proie tire ces lions de leurs antres et les pousse ŕ touteextrémité pour la posséder" (Montreux,p. 521).

[33] - Ibid.

[34] - De Thou, t. XII, p. 537--538; Bethlen, t. III, p. 582--585; Sieur d'Ambry,p. 814; Campana, p. 876; Frachetta;Türkische und siebenbürgische Viktorienetc.

[35] - De Thou, t. XII, p. 511--518; Montreux, p. 505.

[36] - Montreux, p. 519.

[37] - Montreux, p. 503; Guerrin.

[38] - De Thou, t. XII, p. 509.

[39] - Ibid.

[40] - Montreux, p. 504.

[41] - De Thou, t. XII, p. 510.

[42] - Bethlen, t. III, p. 552.

[43] - Montreux, p. 526.

[44] - Engel, t. II, p. 239.

[45] - Cronicele româneşti, în Magazin.

[46] - Engel, t. II, p. 239; Historia von den Empörungen, p. 71.

[47] - Cronicele române, în Mag. ist., t. IV, p. 281; Historia von den Empörungen, p. 71.

[48] - Cronicele romane, în Mag. ist., t. IV, p. 281.

[49] - Heidenstein, p. 315; Walther; Bohomolec; Niemcewitz.

[50] - Heidenstein, p. 315; Bohomolec.

[51] - Kovachich, t. I, p. 209.

[52] - Heidenstein, p. 315; Bohomolec.

[53] - Heidenstein, p. 315; Bohomolec.

[54] - Reusner, Ep. Turc., p. 128.

[55] - Montreux, p. 526: Campana, Histoire, p. 868; Iacobus Francus, anul1595, p. 3.

[56] - Vezi scrisoarea împăratului, în Reusner, Ep. Turc., p. 114.

[57] - Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 281.

[58] - Bethlen, t. III, p. 560.

[59] - Montreux, p. 525; Cronica lui Fuchsie.

[60] - Ibid.

[61] - Mag. ist., t. IV, p. 281.

[62] - Vezi tratatul întreg la sfârşitul tomului.

[63] - Bethlen, t. III, p. 571; Katona, t. 27, p. 188; Fessler, t. 7, p. 355; Nicolae Costin.

[64] - Vezi Bisselie, Frachetta şi alţii.

[65] - După Sigismund Bathori, prinţii următori păstrară ideea lui de crăieaDaciei. Astfel fu cardinalul Andrei Bathori, Gabriel Bathori şi Betien Gabor,care la 1628 ceru de la sultanul Murad a-i recunoaşte titlu de crai al Daciei.

[66] - Bethlen, t. III, p. 572; Katona, p. 189.

[67] - Scrisoarea lui Albert Kiraly din tabăra de la Colintina (iunie 1595)către Sigismund Bathori, în Reusner,Epistolae Turcicarum, p. 132.

[68] - Ibid., Frachetta, p. 3.

[69] - Scrisoarea lui Kiraly; Herrera, Campana şi Frachetta spun că era numai 508 luntre.

[70] - Frachetta, p. 3. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[71] - Frachetta, p. 3; Herrera, p. 559; Campana, Histoire, p. 863.

[72] - Kiraly, ibid.

[73] - Montreux, p. 549.

[74] - Kiraly; Herrera; Campana; Frachetta.

[75] - Kiraly.

[76] - Kiraly; Campana, p. 863.

[77] - Herrera, p. 559; Campana, p. 863.

[78] - Kiraly.

[79] - Ibid.

[80] - Frachetta; Campana, Histoire, p. 863; Herrera, p. 559.

[81] - Kiraly; Frachetta.

[82] - Kiraly.

[83] - Sagredo, ed. fr., t. V, p. 20; Montreux, p. 567; Iacobi Francus, anul1595 p. 16; Historia von den Empörungen, p. 71; Ortelius, p. 253.

[84] - Seadedin.

[85] - Hammer, t. II, p. 278.

[86] - Seadedin.

[87] - Herrera, p. 559.

[88] - Seadedin; Naima.

[89] - Seadedin.

[90] - Naima.

[91] - Ibid.

[92] - De Thou, t. XII, p. 535.

[93] - Seadedin; Naima; Selaniki; Hammer, t. II, p. 279.

[94] - Ibid.

[95] - Seadedin.

[96] - Guerrin, p. 158; Baudier, p. 564; Montreux, p. 569; D'Ambry; IacobiFrancus, an. 1595, p. 34; Sacy, t. II, p.110.

[97] - Seadedin; Naima; Gueirin, p. 157; Montreux, p. 569; Esprinchardt, p.265.

[98] - Esprinchardt, p. 265.

[99] - Seadedin.

[100] - Seadedin.

[101] - Montreux, p. 569; Guerrin, p. 157.

[102] - Senkowski.

[103] - Esprinchardt, p. 211.

[104] - Walther.

[105] - Stavrinos Vistierul.

[106] - Hammer t. II, p. 272.

[107] - Sagredo, p. 724.

[108] - Guerrin, p. 162.

[109] - Seadedin.

[110] - Istvanfi, p. 411.

[111] - Seadedin.

[112] - Numărul armiei turceşti e cam nehotărât. Analiştii turci, după care seluară şi unii analişti italieni, o scad la70 mii oameni numai; dar Hammer nespune a nu ne încrede în buletinurileturcilor. Istvanfie spune că armia turcească trecea peste 100 mii, iar Filsticho face de 200 mii oameni. Noi amprimit numărul de 180 mii, dat deWalther, care, fiind pe atunci în ţară şicurând dup-aceea la Constantinopol, nise pare a fi mai exact, Iacobi Francuspretinde că Ferhat adunase 150 miioameni în tabăra sa. Apoi Sinan ştimcă a mai adăogat multe oşti pe lângăcele adunate de Ferhat.

[113] - Esprinchardt, p. 212.

[114] - Ibid., p. 218.

[115] - Esprinchardt, p. 212.

[116] - Esprinchardt, p. 214, Senkowski.

[117] - Sagredo, p. 675.

[118] - Hammer, t. II, p. 265; Cronica lui Fuchsie.

[119] - De la această solie în Ardeal, documentele istorice pierd din vedere peviteazul Radu din Calofireşti, pe care îlvăzurăm înapoi strălucindu-se în războiul cu tătarii; dar un cântec vechi popular ni-l arată rivalizând necurmat învitejii ,,cu Buzeştii amândoi şi cu Clăpeştii câtetrei, fruntea boierilor şi domnii războiului", până în zilele lui Radu Vodă, feciorul lui Mihnea Turcitul(1611). Atunci, întâmplându-să ca tătarii să vie să robească moşiile, casa şipe mama bătrână a lui Radu din Calofireşti, el alergă la domn cerând ajutor pe Buzeşti şi pe Clăpeşti. Domnulrefuzându-i ajutor, atunci el, însoţit dedreapta sa slugă Nedea şi cu vro câţivaoameni, se aruncă asupra tătarilor. Înbătaie, Nedea striga stăpânului său: ,,Taie, că nu e pe boierie,ci este pe vitejie,Taie marginileşi-oi tăia mijloacele!" Tătarii fură învinşi şi Calofirescul îşi mântui pe mumă-sa. La întorsul său,întâmpină în cale pe Buzeşti şi pe Clăpeşti, carii îl omoară şi duc trupul luiRadu Mihnea-Vodă, zicându-i că detrăia îl scotea din domnie. Muma luiCalofirescu, aflând de uciderea fiuluisău, aleargă la domn cu multe zapise,prin care se dovedea că Calofirescu îiera frate. Atunci domnul, făcând divan,judecă pe Buzeşti şi pe Clăpeşti de lise taie capul. Dintr-acest cântec se vededar că Calofirescul a fost fecior lui Mihnea-Vodă Turcitul, care însoţi pe Sinanîn Ţara Romănească. Poate fiul şi tatălşi-au încrucişat unul cu altul paloşelela Călugăreni, fără a se cunoaşte; poateglonţul sau paloşul Calofirescului trântila pământ pe lepădatul Mihnea la luarea Târgoviştei.

[120] - Magazinul istoric, t. IV, p. 282; Filstich; Cronicele române.

[121] - Bethlen, t. III, p. 593.

[122] - Magazinul istoric, t. IV, p. 282.

[123] - Doglioni, p. 116; Ascanio Centorio Storia di Transilvania, p. 100.

[124] - Walther.

[125] - De Thou, t. XII, p. 538.

[126] - Sieur D'Ambry, p. 815.

[127] - Hist. v. den Empörungen, p. 78.

[128] - Walther.

[129] - Ibid.

[130] - Seadedin.

[131] - Walther.

[132] - Ibid.

[133] - Seadedin.

[134] - Walther; Iacobini; De Thou, t. XII, p. 539; D'Ambry, p. 815.

[135] - Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282.

[136] - Crucea de piatră ce se allă la Călugăreni este făcută de Şerban-VodăCantacuzino, spre vecinicirea unui podce el făcu pe apa Neajlovului, dar nupriveşte bătălia.

[137] - Acestea s-a petrecut într-un club la Mitropolie, cea dintâi şi din urmăoară când am stătut de faţă la seanţeleacelui club. Trebuie a şti că puţini oameni din popor se afla l-această adunare şi părerea mea e că poporul celde jos, mai cu seamă al Bucureştilor,şi-a împlinit datoria revoluţionară şinaţională, declarându-şi, deşi cam târziu, voinţa de a apăra revoluţia cupaloşul; iar clasele de sus, guvern, boieri, negustori, junime, s-au aflat multmai prejos şi nevrednice de misia lorşi de poporul ce conduceau.

[138] - D'Ambry, p. 815.

[139] - Ibid.; Iacobini; De Thou, p. 539. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[140] - Walther; Iacobini; Filstich; Engel, t, I, p. 236. Alţi analişti pretind căoastea lui Mihai se urca la 20 mii, darei n-au putut cunoaşte mai bine aceasta ca Walther şi Iacobini, ce se aflarăatunci în faţa locului.

[141] - Cesar Campana, Histoire, t, II, p. 890.

[142] - Seadedin.

[143] - Ibid.; Naima.

[144] - Naima.

[145] - Seadedin.

[146] - Seadedin.

[147] - Walther, cu greşală, confundă râul Salcia cu Neajlovul.

[148] - Seadedin; Naima.

[149] - Ibid.

[150] - Naima.

[151] - ,,Sinan admirant la patience, ou plustost la résolution des Christens quiavecques un si petit nombre avaienttoutes fois l'assurance de l'attendre depied ferme ăau combatî, luy qui avaitune si puissante armée" (D'Ambry, p.816); Iacobini. ,,Le Bascha jettant sa vue dans le camp du Palatin, considérant le peu de gensqu'il avait en comparaison de so narmée,arresta longtemps sa pensée sur l'admiration de la hardiesse du Palatin d'oseravec une poignée d'hommes attendre depied ferme un si grand nombre d'ennemys. Mais celui-lŕ lui fournira tantost un plus grand, sujet d'admiration,quand il mettra une partie de ses gensen pičces, le reste en fuite et le réduiraluy mesme ŕ un tel point qu'il se verradans le boue jusqu-aux oreilles" (Baudier, p. 540).

[152] - Seadedin. Naima.

[153] - Seadedin; Hammer; De Thou; Iacobini; D'Ambry, p. 816.

[154] - Seadedin.

[155] - Naima.

[156] - Walther.

[157] - Seadedin.

[158] - Iacobini; Istvanfi; De Thou.

[159] - Seadedin. În al XVIIă-leaî veac, romănii, în batăliile lor, se slujeau debivoli, precum cei vechi de elefanţi.Vezi Mag. istoric, t. II.

[160] - Seadedin; Naima.

[161] - ,,Tout le reste de ce jour se passa aux occupations de se considérer les unsles autres. Les Turcs se mocquaient desValaques et n'avaient que ce déplaisir dece que ceux-ci n'étaient en plus grandnombre pour rendre la victoire plus glorieuse. Mais les Valaques, serieusement attentifs ŕ ce qu'ils devaient faire le lendemain, portaient leurs yeux et leurs coeursau ciel pour impétrer du secour, sanslequel ils sentaient bien leurs forces tropdébiles pour soutenir une si nombreusemultitude d'ennemis. Michel, leur Palatin,les exortait généreusement au combat"(Baudier, p. 541); Walther; Seadedin;Frachetta; Hammer; Scrisoarea lui Bathori către împăratul din Sas-Sebeş, 2august, în Reusner, Ep. Turc., Cron. rom.,în Mag. ist., t. IV, p. 282.

[162] - Seadedin.

[163] - Naima.

[164] - Sieur D'Ambry, p. 816.

[165] - Bethlen, t. III, p. 593.

[166] - Sieur D'Ambry, p. 816.

[167] - Walther.

[168] - Naima.

[169] - Seadedin.

[170] - De Thou, p. 531.

[171] - Walther.

[172] - Ibid.

[173] - Seadedin; Naima; Hammer.

[174] - Naima.

[175] - Walther; Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282; Conspectus historiae Valachicae.

[176] - Epistola lui Bathori către împăratul.

[177] - Walther; Seadedin; Naima; Magazin, t. IV, p. 282.

[178] - Engel, t. I, p. 237.

[179] - Montreux, p. 569; Larichianus, p. 219.

[180] - Seadedin.

[181] - Bethlen, t. III, p. 584; D'Ambry, p. 816; Iacobini; Montreux, p. 569.

[182] - ,,Turci pagnabant adjunti multitudine et numero, Valachi fortitudino etaudacia" (Iacobini); Conspectus historiae Valachicae.

[183] - Walther.

[184] - Istvanfie; Conspectus historiae Valachicae.

[185] - Walther; Cronicele române, în Magazin, t. IV, p. 282.

[186] - Walther; Fessler, t. 7, p. 358; Engel, t. I, p. 2.

[187] - Walther; Engel; Fessler, t. 7, p. 358; Fotino, t. II; Kogălniceanu, p. 152.

[188] - Sieur D'Ambry, p. 817.

[189] - Naima; Seadedin.

[190] - Naima.

[191] - Walther.

[192] - Sagredo, p. 724; Istvanfi, p. 412.

[193] - Seadedin; Naima; Hammer, t. II; Iacobini; Istvanfi, p. 412

[194] - Naima.

[195] - Seadedin; Naima; Conspectus hist. Valachicae; Stavrinos; Hammer, t. II;Iacobini; Istvanfi, p. 412; Scrisoarea lui Bathori; Sagredo, ed. fr., t. IV, p. 35;Jouannin, p. 178 etc.

[196] - Ibid.

[197] - Seadedin.

[198] - Stavrinos; De Thou, t. XII.

[199] - Walther.

[200] - jóboV polĚz tón p ěase Ŕaě tr ómaő' Ô tiarděa tón poda den eµce nÓ otadÖ n p ěah t'rmat ton (Stavrinos Vistierul).

[201] - Walther.

[202] - Walther; D'Ambry, p. 817.

[203] - Sagredo, p. 724; Conspectus historiae Valachicae; Iacobini; Bethlen, t.III, p. 595; Scrisoarea lui Bathori, înReusner.

[204] - Walther.

[205] - D'Ambry, p. 846, urcă numărul turcilor morţi la 10 mii. Alţii încă auexagerat şi mai mult, urcându-l la 25mii. Vezi Campana, Hist., p. 890.

[206] - Sieur D'Ambry, p. 816; De Thou, t. XII, p. 539; Walther, din contra, pretinde că din ai noştri căzură numai vrocâteva sute.

[207] - Walther; Cronica româna, în Magazin, t. IV, p. 282.

[208] - Guerrin.

[209] - Naima.

[210] - Sieur D'Ambry, p. 816; Iacobini; Campana, Hist., t. II, p. 890.

[211] - Stavrinos.

[212] - Seadedin.

[213] - Seadedin; Naima.

[214] - Hammer, t. II, p. 279.

[215] - Walther.

[216] - Stavrinos Vistierul; Cronica lui Costantin Căpitanul, în Magazin, t. I,p. 231.

[217] - Walther; Campana. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[218] - Walther; Magazin, t. IV, p. 283; Iacobini; Bethlen, t. II, p. 595.

[219] - Sagredo, p. 724; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae.

[220] - Walther.

[221] - Ibid. Historia von den Empörungen, p. 71.

[222] - Walther; Istvanfi, p. 412.

[223] - Walther.

[224] - Istvanfi, p. 412.

[225] - Magazin istoric, t. IV, p. 283; Filstich.

[226] - Walther; Istvanfi, p. 412; Seadedin.

[227] - Walther; Sagredo, p. 724; Istvanfi, p. 413.

[228] - Magazin istoric, t. IV, p. 283; Filstich.

[229] - Seadedin.

[230] - Ibid.; Naima.

[231] - D'Ambry, p. 817. Analiştii turci nu pomenesc nimic de aceste oşti ceunii din analiştii creştini spun că rămăsese peste Dunăre. Aceea ce ne facea primi aceasta cu îndoială, căci credem că, de ar fi fost cu temei, turciin-ar fi uitat-o spre a îndrepta pierderea bătăliei.

[232] - Engel, t. I, p. 238.

[233] - Seadedin.

[234] - Seadedin; Naima.

[235] - Seadedin.

[236] - Seadedin; Naima.

[237] - Ibid.

[238] - Seadedin; Naima; Iacobini.

[239] - Cron. rom., Magazin, t. IV, p. 310, şi pisania monastirei Radul-Vodă.

[240] - Naima.

[241] - Seadedin.

[242] - Naima.

[243] - Seadedin.

[244] - Istvanfi, p. 412.

[245] - Seadedin.

[246] - Ibid.

[247] - Hammer, t. II, p. 279.

[248] - Seadedin.

[249] - Seadedin.

[250] - ,,Est autem Tergovesta arx Valachiae munitissima et viro principe dignaquam Voyvodae olim mansionis suae sedem elegerunt" (Beyerlinck, t. II, p.226). Vezi şi Botero, t. III, p. 94; Montreux; ,,Tergovist welches eine schöneund veste Stadt" (Ortelius, p. 290).

[251] - Odă la ruinele Târgoviştei.

[252] - Marşul Odă la oştirea română.

[253] - Seadedin; Naima; Sagredo, ed. fr., t. V, p. 34.

[254] - Campana, Historia del mondo..., t. II, p. 901; Herrera, p. 574; De Thou,t. XII, p. 543; Montreux, p. 569.

[255] - Historica relatio de statu Valachiae, în Magazin istoric, t. V, p. 60 şi 69.

[256] - Walther.

[257] - Istvanfi, p. 412.

[258] - Seadedin.

[259] - Istvanfi, p. 412.

[260] - Walther.

[261] - Istvanfi, p. 412.

[262] - Seadedin.

[263] - Seadedin.

[264] - Istvanfi, p. 412; De Thou, p. 543; Engel, t. I, p. 238.

[265] - Fessler, t. 7, p. 360; Engel, p. 238.

[266] - ,,Mirabatur Sinan Valachos viso suo exercitu non fugae, sed se ense stare"(Conspectus historiae Valachicae); Istvanfi, p. 412.

[267] - Conspectus historiae Valachicae, Hron., t. II, p. 196.

[268] - Walther.

[269] - Walther.

[270] - Istvanfi, p. 412; Scrisoarea lui Bathori către împăratul din 28 august1595; Conspectus hist. Valachicae.

[271] - Bethem, t. IV, p. 597.

[272] - Scrisoarea lui Bathori către împăratul, de la Sas-Sebeş din 28 august,în Reusner, Epistolae Turcicarum, p.156.

[273] - Bethlem, t. III, p. 589; Istovanfi, p. 412; D'Ambry, p. 817.

[274] - Bethlem, t. III, p. 597; Conspectus hist. Valachicae; D'Ambry. p. 817;Istvanfi, p. 412.

[275] - Conspectus hist. Valachicae.

[276] - Bethlen, t. III, p. 610; D'Ambry, p. 818; Conspectus hist. Valachicae.

[277] - D'Ambry, p. 818.

[278] - Istvanfi, p. 412; Bethlen, p. 598; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae;D'Ambry, p. 818.

[279] - Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 412.

[280] - Bethlen, t. III, p. 603.

[281] - Bethlen, t. III, p. 602; De Thou, t. XII, p. 542.

[282] - Istvanfi, p. 412; Conspectus hist. Valachicae.

[283] - Historia von den Empörungen, p. 77.

[284] - Walther.

[285] - Istvanfi, p. 413.

[286] - Walther.

[287] - Conspectus hist. Valachicae; Engel, p. 238.

[288] - Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 413.

[289] - Istvanfi, p. 413.

[290] - Istvanfi, p. 413; Iacobini; Conspectus hist. Valachicae.

[291] - Islvanfi, p. 413; Iacobini.

[292] - Conspectus hist. Valachicae; Istvanfi, p. 413.

[293] - Ibid.

[294] - lacobini; Bethlen; t. III, p. 599.

[295] - Istvanfi, p. 413; Conspectus hist. Valachicae.

[296] - Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 603.

[297] - Sieur D'Ambry, p. 818; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 604; De Thou, t. XII,p. 544; Beyerlinck, t. II, p. 226; Dantiscani, p. 129; Sagredo, p. 725; Montreux, p. 566; Neue ungarische undsiebenbürgische Kronik şi toţi istoriciicontemporani ce au pomenit de acesteîntâmplări.

[298] - Dantiscani, p. 130.

[299] - Iacobini; Bethlen, t. III, p. 604; Istvanfi, p. 413; D'Ambry, p. 819.

[300] - Istvanfi, p. 413; Conspectus hist. Valachicae.

[301] - Bethlen, t. III, p. 605; Campana, Histoire, p. 900.

[302] - Iacobini; Bethlen, p. 605; Conspectus hist. Valachicae; De Thou, p. 527.

[303] - Iacobini; Bethlen, p. 599.

[304] - Sagredo, p. 724.

[305] - Walther; Iacobini; Istvanfi, p. 413.

[306] - Iacobini; Bethlen, t. III, p. 605.

[307] - Sieur D'Ambry, p. 819; Iacobini; Istvanfi, p. 413; Sacy, t. II, p. 127.

[308] - Ibid.; Frachetta.

[309] - D'Ambry, p. 821; Iacobini; Dantiscani, p. 113; Guerrin, p. 165; Frachetta, p. 23; Bethlen, t. III, p. 603; IacobiFrancus, p. 39; Historia von den Empörungen, p. 78; Ortelius, p. 281 şi alţii.

[310] - Sieur D'Ambry, p. 821; Iacobini; Campana, p. 300.

[311] - Guerrin, p. 165. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[312] - D'Ambry, p. 821; Iacobini.

[313] - D'Ambry, p. 819; Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 609.

[314] - D'Ambry, p. 820; Tomasi, p. 22; Istvanfi, p. 413; Iacobini; Bethlen, t. III,p. 611.

[315] - Walther; De Thou, p. 543; D'Ambry, p. 820; Istvanfi, p. 413; Iacobini;Montreux, p. 567; Dantiscani, p. 114;Historia von den Empörungen, p. 78;Neue ungarische und siebenbürgischeKronik, p. 149.

[316] - D'Ambry, p. 820; Iacobini; Istvanfi, p. 413.

[317] - Iacobini; Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 613.

[318] - Spontoni, p. 39; Guerrin, p. 165; Fessler, t. 7, p. 360; Engel, t. I, p. 238;Ortelius, p. 291.

[319] - Guerrin, p. 167; Spontoni, p. 39; Dantiscani, p. 114, Francus, p. 39;Istvanfi, p. 413; Bethlen, t. III, p. 615;Iacobini.

[320] - Campana, Historia, p. 902; Herrera, p. 574.

[321] - D'Ambry, p. 820; Bethlen, t. III, p. 612; Frachetta.

[322] - Guerrin, p. 167; Hist. von den Empörungen, p. 78; Montreux, p. 578;Dantiscani, p. 115.

[323] - Guerrin, p. 167; Hist. von den Empörungen, p. 78; Ortelius, p. 292;Dantiscani, p. 115.

[324] - Istvanfi, p. 413.

[325] - Guerrin, p. 167; Dantiscani, p. 115; Hist. von den Empörungen, p. 78;Ortelius, p. 293.

[326] - Sacy, t. II, p. 127.

[327] - Campana, Historia, p. 901.

[328] - Spontoni, p. 14.

[329] - Campana, Historia, p. 901.

[330] - Istvanfi, p. 414.

[331] - Campana, Historia, p. 902.

[332] - Istvanfi, p. 414.

[333] - Campana, Historia, p. 902.

[334] - Guerrin, p. 167; Dantiscani, p. 115; Montreux, p. 578.

[335] - Guerrin, p. 168; Dantiscani, p. 116; Hist. von den Empörungen, p. 78;Montreux, p. 578.

[336] - Campana, Historia, p. 902.

[337] - Istvanfi, p. 414.

[338] - Campana, Historia, p. 902.

[339] - Nicolae Costin.

[340] - Istvanfi, p. 414.

[341] - Walther; Iacobini; Istvanfi, p. 414.

[342] - Walther; Istvanfi, p. 414.

[343] - Walther.

[344] - Istvanfi, p. 414.

[345] - Walther.

[346] - Istvanfi, p. 414; Walther.

[347] - Walther.

[348] - Guerrin, p. 182.

[349] - Istvanfi, p. 414; Sacy, t. II, p. 129.

[350] - Ibid.

[351] - Istvanfi, p. 414: Niecolae Costin; Sacy, t. II, p. 129.

[352] - Istvanfi. p. 414.

[353 ] - Ibid.

[354] - Istvanfi, p. 415.

[355 ] - Ibid.

[356] - Iacobini.

[357] - Istvanfi, p. 414.

[358] - Iacobini; D'Ambry, p. 829; Nemcewicz.

[359] - Istvanfi, p. 414; Sacy, t. II, p. 129.

[360] - Campana, Historia, p. 902.

[361] - Istvanfi, p. 414

[362] - D'Ambry, p. 821.

[363] - Iacobini.

[364] - Istvanfi, p. 414; Iacobini; D'Ambry, p. 821.

[365] - Istvanfi, p. 414; Walther; Iacobini; D'Ambry, p. 821; Bethlen, t. III.p. 617.

[366] - Tomasi, p. 22.

[367] - Campana, Historia, p. 902.

[368] - Istvanfi, p. 414; Iacobini; Bethlen, t. III. p. 618; D'Ambry, p. 821.

[369] - Campana, Historia, p. 902.

[370] - Montreux; Guerrin; Hist. von den Empörungen, p. 78.

[371] - Walther.

[372] - Istvanfi, p. 414; Walther; Iacobini.

[373] - Walther; Istvanfi, p. 414.

[374] - Walther; Hist. von den Empörungen; Dantiscani, p. 116.

[375] - Tomasi, p. 22; Neue ungarishe und siebenbürgische Kronik, p. 149.

[376] - Istvanfi. p. 414.

[377] - De Thou, t. XII, p. 543; Guerrin, p. 167; Montreux, p. 578.

[378] - Guerrin, p. 169; Hist. von den Empörungen, p. 78.

[379] - Aceasta e o fabulă pe care sau că capii creştini o acreditase, căci Mihai-Vodă, la Călugăreni, încă o repetăostaşilor săi, cum am văzut, spre aîncuraja oştile, ascunzându-le numărulcel mare al turcilor, sau că e născocităde istoricii ăturciî.

[380] - D'Ambry, p. 822; De Thou, t. XII, p. 544: Walther; Iacobini; Guerrin. p.164--171; Dantiscani, p. 117 şi 118.

[381 ] - Ibid.

[382] - Ibid.; Ortelius, p. 292.

[383] - De Thou, t. XII, p. 545.

[384] - D'Ambry, p. 822.

[385] - De Thou, p. 545; D'Ambry, p. 822.

[386 ] - Ibid.

[387] - Campana, Historia, p. 903.

[388] - Sacy, t. II, p. 128; Dantiscani, p. 119; Hist. von den Empörungen, p. 78;Guerrin, p. 171.

[389] - Tomasi, p. 22.

[390] - Mikal-ogli (prinţui Mihai), astfel îl numeau turcii.

[391] - Seadedin; Naima.

[392] - Naima.

[393] - Seadedin ; Naima.

[394] - Seadedin; Naima.

[395] - Naima.

[396] - Montreux, p. 576; Hist. von den Empörungen, p. 78; Guerrin. p. 166;Dantiscani, p. 115.

[397] - Seadedin; Naima.

[398] - Seadedin.

[399] - Campana, Historia, p. 902: Tomasi, p. 27.

[400] - Seadedin; Campana, p. 902.

[401] - Istvanfi, p. 414.

[402 ] - Ibid.

[403] - Seadedin; D'Ambry, p. 821; Istvanfi, p. 414.

[404] - Seadedin.

[405] - Istvanfi, p. 414.

[406] - Iacobini; Istvanfi, p. 414; Seadedin; Tomasi, p. 27.

[407] - Campana, p. 40.

[408] - Seadedin.

[409] - Seadedin.

[410] - Campana, Historia, p. 903.

[411] - Walther; Engel, p. 239.

[412] - Alexandrescu, Odă la oştirea română.

[413] - Montreux, p. 579.

[414] - Guerrin, p. 171; Iacobi Francus, p. 44; Hist. von den Empörungen, p. 78;Dantiscani, p. 120; Ortelius, p. 293. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[415] - Guerrin, p. 171.

[416] - Istvanfi, p. 414.

[417] - Campana, Historia, p. 903.

[418] - Walther; Istvanfi, p. 414.

[419] - Istvanfi, p. 414; Sieur D'Ambry, p. 822; Frachetta, p. 23, Campana.p. 903.

[420] - Campana, p. 903; Istvanfi, p. 415; D'Ambry, p. 822; Frachetta, p. 23.

[421] - Iacobini.

[422] - Campana, Historia, p. 903

[423] - Guerrin, p. 172.

[424] - De Thou, t. XII, p. 545; Campana, Historia, p. 903.

[425] - Istvanfi, p. 415.

[426] - D'Ambry, p. 822.

[427] - Istvanfi, p. 415; Iacobini; Bethlen, p. 621; Dantiscani, p. 122.

[428] - Iacobini.

[429 ] - Magazinul istoric, t. II, p. 67.

[430] - Cantemir, Histoire de l'Empire othoman, t. I, p. 266.

[431] - Istvanfi, p. 415; Hammer; Engel, p. 166.

[432] - Cantemir, t. II, p. 216.

[433] - Engel, t. I, p. 179

[434] - Guerrin, p. 183.

[435] - Campana, Historia, p. 904.

[436] - Guerrin, p. 173 Dantiscani, p. 122; Hist. von den Empörungen, p. 78.

[437] - Iacobini; Istvanfi, p. 415.

[438] - Seadedin.

[439] - Seadedin.

[440] - Hammer; Seadedin; Naima.

[441] - Seadedin; Naima.

[442] - Seadedin.

[443] - Naima.

[444] - Seadedin.

[445] - Naima.

[446] - Seadedin.

[447] - Naima.

[448] - Ibid.

[449 ] - Ibid.

[450] - Seadedin; Naima.

[451] - Istvanfi, p. 415.

[452] - Seadedin; Tomasi, p. 23.

[453] - Istvanfi, p. 415; Campana, p. 903; Campana şi Tomasi spun că numărul robiţilor mântuiţi se urca, deosibit de femei şi copii, la 10 mii; Herrera îl face de 12 mii; iar Istvanfi, Waltherşi Sagredo îl fac de 4 la 5 mii.

[454] - Sagredo.

[455] - Seadedin.

[456] - Seadedin; Naima.

[457] - Hammer, t. II, p. 280; Istvanfi, p. 415; Iacobini.

[458] - Campana, Historia, p. 904.

[459] - Iacobini; Seadedin.

[460] - Hammer, t. II, p. 280.

[461] - Seadedin; Iacobini.

[462] - Istvanfi, p. 415; Walther; D'Ambry, p. 823.

[463 ] - Michaelis imprimis voce, manu exemploque suos ad pugnam cohortante,Istvanfi, p. 415.

[464] - Naima; Walther; Selaniki; Hammer, p. 282.

[465] - Naima.

[466] - Istvanfi, p. 415; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 623.

[467] - Guerrin, p. 173.

[468] - D'Ambry, p. 828; Iacobini; Bethlen, t. III, p. 623.

[469] - Istvanfi, p. 415.

[470] - Naima; Istvanfi, p. 415; D'Ambry, p. 823.

[471] - Naima.

[472] - Naima; Seadedin; Hammer, t. II, p. 280.

[473] - Seadedin.

[474] - Iacobini; Bethlen, p. 623; D'Ambry, p. 823.

[475] - Hammer, p. 280; D'Ambry, p. 823; Iacobini; Bethlen, p. 623.

[476] - Iacobini; Bethlen, p. 624; D'Ambry, p. 823; Istvanfi, p. 415.

[477] - Iacobini; Bethlen, p. 624.

[478] - Seadedin; Iacobini; D'Ambry, p. 823; De Thou, t. XII.

[479] - Seadedin.

[480] - Iacobini; Bethlen, p. 624; D'Ambry, p. 823; De Thou, t. XII.

[481] - Numărul turcilor morţi l-această bătălie este iarăşi nesigur. În vreme ceIstvanfi şi Frachetta îl face numai de 6mii, Montreux îl urcă la 30 mii. Noi amprimit de mai dreaptă cifra de 18 mii,dată de Walther, care se apropie de ceade 16 mii, dată de Sieur D'Ambry şi alţianalişii, şi de cea de 17 mii, ce ne dăistoricul Sacy.

[482] - Walther; Istvanfi, p. 415; Sagredo, p. 725.

[483] - Iacobini.

[484] - Iacobini; N. Costin; Bethlen, t. III, p. 625; D'Ambry p. 823.

[485] - Iacobini; Walther; Bethlen, p. 626; Istvanfi, p. 415, D'Ambry, p. 823.

[486] - Campana, Historia, p. 904.

[487] - Iacobini; D'Ambry; p. 824; Herrera, p. 575.

[488] - Tomasi, p. 23.

[489] - Campana, Historia, p. 904.

[490] - lstvanfi, p. 415; Herrera, p. 575. Alţii spun că garnizoana castelului eranumai de 700 inşi; alţii încă o scad la600 numai.

[491] - Iacobini.

[492] - Walther; Iacobini; D'Ambry, p. 824.

[493] - Guerrin, p. 182; Spontoni, p. 40; Iacobini; Istvanfi, p. 415; Bethlen, p.626.

[494] - Istvanfi, p. 415; Spontoni, p. 40; Tomasi, p. 23; Campana; De Thou, p.545; Ortelius, p. 294.

[495] - Istvanfi, p. 415.

[496] - De Thou, t. XII, p. 545; Herrera, p. 576; Campana, p. 904.

[497] - Tomasi, p. 23; Spontoni, p. 40.

[498] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[499] - Campana, p. 904.

[500] - Campana, Historia, p. 904; De Thou, t. XII, p. 545.

[501] - Herrera, p. 576; Campana, p. 904; De Thou, t. XII, p. 546.

[502] - De Thou, p. 546.

[503] - Frachetta, p. 23.

[504] - Herrera, p. 576; De Thou, p. 546

[505] - Guerrin, p. 173.

[506] - Campana, p. 904.

[507] - Guerrin, p. 173; Dantiscani, p. 122.

[508] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[509] - Campana, Historia, p. 905.

[510 ] - Ibid.

[511] - De Thou, p. 546; Campana, Historia, p. 905.

[512] - Campana, p. 905.

[513 ] - Ibid. Se deosibise şi se vestise atunci în războiul Ungariei generalii şiostaşii italieni, mai presus decât toateoştile celorlalte neamuri.

[514] - Tomasi, p. 23; Spontoni, p. 40; Campana, p. 905.

[515] - Walther.

[516] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[517] - De Thou, p. 546. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul

[518] - Guerrin, p. 174; Dantiscani, p. 122.

[519] - De Thou, p. 546; Campana, p. 905.

[520] - Campana, p. 905.

[521] - De Thou, p. 546; Campana, p. 905.

[522] - Spontoni, p. 40; Tomasi, p. 23; Campana, p. 905.

[523] - Tomasi, p. 23; Campana.

[524] - De Thou, p. 546; Guerrin, p. 174; Campana, p. 905.

[525] - Campana, p. 905.

[526] - Spontoni, p. 40.

[527] - Guerrin, p. 174; De Thou, p. 546.

[528] - Campana, p. 905; De Thou, p. 546

[529] - Cuerrin, p. 175; Campana, p. 905; Dantiscani, p. 124.

[530] - De Thou, p. 546; Hist. von den Empörungen, p. 78; Guerrin, p. 175;Dantiscani, p. 123; Campana, p. 906.

[531] - Walther; Istvanfi, p. 415.

[532] - Istvanfi, p. 415.

[533] - Guerrin, p. 175; Hist. von den Empörungen, p. 79; Dantiscani, p. 124.

[534] - D'Ambry, p. 823; Dantiscani, p. 124; Hist. von den Empörungen, p. 79;Ortelius, p. 294.

[535] - Istvanfi, p. 415.

[536] - Guerrin, p. 175; Herrera, p. 576; Dantiscani, p. 126; Ortelius, p. 295;Hist. von den Empörungen, p. 79.

[537] - Sacy, t. II, p. 131.

[538] - Spontoni, p. 41.

[539] - Frachetta, p. 23.

[540] - Iacobi Francus; Ortelius, p. 295; Hist. von der Empörungen, p. 79. Alţiiscad numărul tunurilor la 100 şi la 80.

[541] - Guerrin, p. 175; D'Ambry, p. 823; Iacobi Francus, p. 44; Hist. von den Empörungen, p. 79; Dantiscani,p. 124.

[542] - Tomasi, p. 23.

[543] - Istvanfi, p. 415, se exprimă în aceste cuvinte asupra lui Sinan: ,,Astfel Sinan, care înlăuntru şi dinafarăniciodată nu-şi plecase capul, a căruitrufie şi zădărnicie despreţuia pe toţiceilalţi, care, mândru de puterile sale,nesocotea pe ale celorlalţi şi gândea cătot trebuie a sluji capriţiilor şi ambiţieisale, izgonit din Ţara Românească peste Dunăre, fu cu dreptate pedepsit decutezarea şi nesocotinţa sa; şi Giurgiu,această cetate atât de tare, care de maimulte veacuri ţinea de turci, fu luatînaintea ochilor săi de un cap nou şide nişte oştiri adunate în pripă. Armata lui, zdrobită în cea mai mare parte,lipsită de toate bagajurile sale, se îndreptă spre Constantinopol, printr-o retragere ce semăna mult la fugă, în trupuri deosibite şi piţin numeroase."

[544] - Tomasi, p. 23.

[545] - Istvanfi, p. 415; Frachetta.

[546] - A cita textul original în notă aci. ă"Sinano Soldato agguerito e inveccehiato nell'armi non hebe assai di constanza per tollerare il disastro; e assuefattoalle vittorie, pareagli, che la fortuna vallesse, nell'eta sud decrepita abbandonarlo de suoi favori" — Sagredo, p. 496,î

[547] - Guerrin, p. 174; Seadedin; Naima; Dantiscani, p. 123; Hist. von denEmpörungen, p. 79.

[548] - Seadedin.

[549] - Istvanfi, p. 415.

[550] - Seadedin.

[551] - Seadedin.

[552] - Sagredo, p. 726.

[553] - Hammer, t. II, p. 281.

[554] - Sagredo, p. 726.

[555] - Selaniki; Hammer, t. II, p. 281.

[556] - Spontoni, p. 44.

[557 ] - Ibid.

[558] - Tomasi, p. 24; Guerrin, p. 176.

[559] - Spontoni, p. 44.

[560] - Guerrin, p. 176; Dantiscani, p. 125.

[561] - Iacobini; Istvanfi, p. 416; De Thou, p. 546, Walther; Tomasi, p. 24;Guerrin, p. 176.

[56 2] - D'Ambry, p. 824; De Thou, p. 547.

[563] - Spontoni, p. 41.

[564] - Guerrin, p. 184.

[565] - Walther; Montreux, p. 579.

[566] - Walther; Istvanfi, p. 416.

[587] - Walther; Cronica română, în Magazin, t. IV, p. 284.

[568] - Walther.

[569] - Istvanfi, p. 416.

[570] - Istvanfi, p. 416.

[571] - Guerrin, p. 183; Montreux, p. 585.

[572] - Ortelius, p. 285; Montreux, p. 583.

[573] - Montreux, p. 583.

[574] - D'Ossat, t. I, p. 226; Spontoni, p. 14.

[575] - Guerrin, p. 185; Dantiscani, p. 136.

[576] - Vezi Frachetta, Tarducci şi aţii.

[577] - Montreux, p. 587; Hist. von den Empörungen, p. 80.

[578] - Cronica română, în Magazin, t. I, p. 233.

[579 ] - Ibid. Istoría tŇV BgacíaV , p. 266.

[580] - Fotino, t. II, p. 128.

[581] - Stavrinos: Kaě stň BidÔnh dibhe m t óshn parrhsía Eet t ňn eposcĚnhseu, «lh Ő Boulgar ía; Cronica rcmână, în Magazin, t. I, p. 234.

[582 ] - ,,Stella loro orientale" (Spontoni, p. 171). CARTEA III