nativă pe străzile largi, bine croite, pe care se ridicau toate plagiatele italiene ale lui Ludovic cel dintîi și ale lui Maximilian, o copie a Palatului Pitti stînd lîngă ciudata construcție cu multe ferești a”Maximilianeului” și lîngă Propileele care arătau, așa de stângaci și de nepotrivit cu clima, simpatia pentru Grecia, unde a purtat coroana o mlădiță a Wittelsbachilor, regele Otto.
O lume care, afară de ce-i putea da momentan băutura națională, mi-a părut, chiar după sumbra aparență a nemulțămitelor clase populare din Paris, înăcrită și înrăită. Știam că după generosul și cavalerescul nebun, Ludovic al II-lea, mort pe lacul artificial din castelul său, încleștat cu medicul englez, era un rege, bietul Otto, care, ca Nabuhodonosor din Biblie, păștea iarba în curtea castelului său. Proprietara mea era soția unui nenorocit care zăcea într-o casă de nebuni; cînd i s-a anunțat moartea acestuia, nici un sentiment nu i s-a întipărit pe față. Pentru un chibrit căzut pe vechea catifea a unui fotoliu, mi-a cerut să-l îmbrac din nou și a părut mirată cînd am reținut îmbrăcămintea ușor găurită. Lucruri mici, care spun însă mult.
Aici, bineînțeles, nu mai era corespondența constantinopolitană, la care se putea merge cu siguranță de a găsi detalii necunoscute de istorie românească, dar pentru năvălirile turcilor prin văile Alpilor germani, pentru hotărîrile de diete contra primejdiei musulmane materialul era bogat și interesant, fără să lipsească și eventuale atingeri cu viața românească de odinioară, în acel domeniu, așa de pitoresc, al pretendenților la tron cari rătăceau de la o Curte la alta, totdeauna plini de genealogie și lipsiți de bani, cu mîna întinsă pentru un subsidiu ca să meargă la Constiantinopol să-și capete dreptul de moștenire, pe care-l pretindeau incontestabil, dar deloc grăbiți să ajungă acolo. Din colecția lui Hartmann Schedel, făcută cu atîta dragoste și cheltuială în secolul al XV-lea, am cules
