aleargă să-și exercite, suveranul! dreptul de a stăpâni prin liber sufraj. Pentru aceea, când se serbează victoria electorală, omul ridică din toată inima-i recunoscătoare toastul lui «în sănătatea coanei Joițichii, că e damă bună!». Dragostea sinceră cu care Brezeanu își motivează toastul este o culme teatrală. Cu două vorbe spuse cald din adâncul sufletului, el pune un fel de pecete morală pe o poemă, poate, condamnabilă, pe o operă intelectuală de o moralitate cu drept cuvânt atât de contestată. După toastul lui Brezeanu, un om de inimă nu poate ieși din teatru fără să se împace, ba oarecum chiar să simpatizeze, cu distinsa damă de lume și cu bețivul josorât de cârciumă, — două creaturi greșite, rătăcite, vinovate, Dumnezeu știe din ce pricini, dar bune — zică ce le place ipocriții ! — cu siguranță, bune.
Și când face Brezeanu, cu atâta covârșitoare putere aceste două superioare creațiuni? — Când încă este caldă memoria celor doi mari predecesori — fie-le dânsa totdeauna iubită și respectată! — neuitații Iulian și Mateescu...
Cine poate pătrunde intimele jocuri ale spiritului nostru, captiv subtil în greul trup?
Cu cerbicea încovoiată ședeam în fundul unei loji la o reprezentație a «Scrisorii perdute», gândind la acu vreo cinsprezece ani. Melancolia îmi apucase capul bine cu amândouă mânile și-mi lingea rar și apăsat fruntea și ochii, cum linge felina obrazul prăzii pe care o ține supusă în ghiare, săgetându-o cu privirea până în fundul luminii ochilor. Să mai mai apăr?... degeaba. Am închis pleoapele, acoperindu-le cu stânga, și, amețit în întuneric de tortură, am oftat din adâncul ostenitei inimi. Iar spiritul a trecut atunci printr-unul din acele momente de bizarerie cari-i sunt așa de frecuente; nesocotind povara atâtor ani și rupând orice solidaritate cu trupul chinuit, a voit să se amuze. Am simțit — lucru ce nu mi se întâmplă foarte des — că ochii mei sunt uzi: erau balele melancoliei. Totdeodată am auzit pe scenă explicația Cetățeanului turmentat, care aduce «adresantului cu domiciliul
