Limba română în jurnalele din Austria

 

Stilul jurnaliștilor români din Transilvania, Bucovina și Banat a ajuns într-o stare ce nu mai îngăduie tăcerea cu care a fost primit până acum. Prin formarea noilor expresii și prin construcțiunea lor sintactică, compatrioții noștri de peste Carpați introduc pe toate zilele în limba română o denaturare a spiritului propriu național, care în întinderea ei de astăzi a devenit primejdioasă, cu atât mai mult cu cât cei ce au cauzat-o și cei ce o continuă nu par a avea conștiința răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stiliști ai literaturii române.

Încă zece ani de o asemenea convingere publică, încă o generație de tineri cu același sistem de expresii, și limba română poate deveni o ruină, nu reparată, ci stricată prin construcții străine fără nici o adaptare de stil și incapabile de a-i manifesta propria idee în modul ei originar.

Rândurile de față au scopul de a arăta acea direcție falsă a autorilor români din Austria și de a deștepta în spiritele, care în mijlocul contagiului general vor mai fi putut păstra judecata lor sănătoasă, o tendință de reacțiune.

Susținem dar și ne vom încerca să dovedim că jurnaliștii români de peste Carpați, nu rareori, pe ici pe colo, din scăpare de vedere, ci sistematicește, după deprinderea obștească, în fiecare număr publicat de dânșii, fac greșeli neiertate în contra limbii române, introducând construcțiuni false de cuvinte, stil greoi antiromân și mai întâi de toate o monstruoasă germanizare în expresii. Și când vorbim de jurnaliștii români de peste Carpați, nu înțelegem pe cei obscuri, ci înțelegem pe cei de frunte și cei mai recunoscuți, în prima linie pe cei de la Gazeta Transilvaniei, Albina, Telegraful român, Federațiunea, Foaia Societății din Cernăuți, Transilvania, pe lângă care vom cita numai în treacăt Concordia și Familia.

Recunoștința ce se datorește acestor foi pentru serviciile aduse cauzei politice a românilor austrieci nu ne poate scuti de datoria unei opozițiuni energice în contra formei cu care se prezintă; căci ușor s-ar putea întâmpla ca în rezultatul final câștigul dobândit în politică să fie cumpănit prin pierderea suferită în limbă.

I

În haosul erorilor de care avem să ne ocupăm, vom introduce mai întâi o ordine a pertractării. Din antologia îmbelșugată ce ne-au înfățișat-o numerele de jurnale apărute în aceste patru-cinci luni ale anului 1868 (căci nu am avut trebuință să ne întindem peste un timp mai îndelungat), vom așeza citațiunile în trei grupări deosebite; vom arăta întâi germanizarea limbii, vom cita apoi îngreuierea stilului paralel cu exagerarea lui și vom vorbi, în fine, despre falsa originalitate în formarea și întrebuințarea cuvintelor.

Probele de germanisme în foile române austriece sunt așa de numeroase, încât (cu singura excepție a Archivului filologic al dlui Cipariu, care este scris în limbă curată) nu am aflat nici o coloană a vreunui număr care să fi fost lipsită de ele. Cităm din foile ce le avem înainte-ne câteva exemple.

Gazeta Transilvaniei din 7 febr. 1868 zice:

"După un telegram generalul Neipperg s'ar fi străpus la Brünn. O muzică de pisici i se pregătea în Posoniu."

Ce va să zică un general străpus la Brünn? Lectorii din România liberă vor crede, la prima citire, că este o greșeală de tipar și că ar trebui să fie străpuns. Dar cine cunoaște sistemul jurnaliștilor transilvăneni, de câte ori nu înțelege un cuvânt, îl traduce în nemțește și apoi îl retraduce în românește. Străpus, tradus în nemțește, ne dă verlegt și versetzt, și aceasta însemnează pe românește strămutat. Astfel, aflăm că generalul nostru a fost strămutat la Brünn.

Însă altă greutate! Ce întâmplare neînțeleasă este aceea cu pisicile care îi pregăteau generalului o muzică? Muzică de pisici se cheamă nemțește Katzenmusik, ceea ce va să zică pe românește, cu un termin admis la noi ca în toată Europa (vezi și vocabularul francezo-românesc de Poenaru, Aron și Hill), charivari, adică o "muzică făcută în bătaie de joc".

În Albina din 28 aprilie 1868 citim:

"Pesti Naplo, organul corporal al partidei guvernului."

Traducând acest organ corporal, dăm de Leiborgan, și Leiborgan însemnează organ favorit, organ de predilecțiune, și astfel Pesti Naplo devine jurnal favorit al partidului guvernamental.

Telegraful român din 25 aprilie 1868 ne spune că:

"Succesul acesta nu poate fi dătător de măsură."

"Dătător de măsură" este traducerea literală din nemțescul massgebend și însemnează: decisiv, hotărâtor, așa încât după dânsul să poți prevedea sau măsura și alte fapte. Ce ar zice francezii când le-ar vorbi un jurnalist d'un succčs donateur de mesure!

Albina din 19 aprilie 1868 zice:

"Motivându-și deputațiunea rogarea sa, Dl Ministru aduse una și alta în contra."

Pe nemțește: der Herr Minister brachte eins und das andere dagegen vor, iar pe românește: dl ministru făcu mai multe obiecțiuni.

În Gazeta Transilvaniei din 7 februarie 1868:

"Introducerea unei taxe uniforme de 40 cr. s'a propus în Senat a se pune în viață."

Die Einführung einer Taxe soll ins Leben treten, adică: introducerea unei taxe se va pune în practică, sau mai bine: o taxă uniformă de 40 cr. se va introduce.

Albina din 5 februarie 1868:

"Monitorul francez trebuia să bage în socotință", adică: să ia în seamă, să ție seamă de; nemțește: in Rechnung, in

Anschlag bringen.

Gazeta Transilvaniei din 24 aprilie 1868:

"În consunetul statutelor se convocară membrii reuniunii."

În consunetul statutelor? În consunetul trâmbițelor, dar nu al statutelor! Nemțește: im Einklange mit den Statuten, românște: în conformitate cu statutele.

Tot Gazeta zice în no. din 17 aprilie 1868:

"După sunetul învoielii ratificate."

Un sunet de învoială! Nemțește: laut ratificierten Abkommens, românește: după cuprinsul învoielei, sau, cum se zicea în stilul vechi de tribunale: după glăsuirea tocmelei.

O altă analogie falsă o vedem în Telegraful din 25 aprilie 1868:

"Se sună, că în personalul acestui oficiu se vor face schimbări", adică: se aude că; nemțește: es verlautet.

Asemenea în Albina din 12 mai 1868:

"Între alte afaceri de restanță intonăm cestiunea naționalităților."

"Intonăm" un cântec, dar nu intonăm o chestiune de naționalitate. Însă nemții zic: eine Frage betonen, adică a releva, a accentua.

Telegraful din 28 aprilie 1868 zice:

"Keglevich mai vine o dată asupra interpelațiunei de alaltăeri. La aceasta răspunde ministrul, că el nu poate avea în vedere numai singuratecii, ci tesaurul

întreg al Statului."

"Keglevich mai vine o dată asupra" vrea să zică: mai revine, nemțește: kommt nochmals auf; "singuratecii", pe care nu-i poate avea în vedere ministrul, sunt indivizii, nemțește: die Einzelnen.

În Federațiunea din 22 apr. 1868:

"Un public ales constatator din baroni, conți, principi."

Românește: compus din. Nemțește: bestehend aus.

Românește: de la o persoană demnă de crezut, sau din izvor destul de sigur. Nemțește: aus glaubwürdiger Quelle. Închipuiți-vă un francez care ar zice: Je peux affirmer de fontaine croyable.

Tot Federațiunea din 9 mai 1868 spune:

"D. Radich fu încredințat cu prezintarea lor la casa magnaților."

Românește: D. Radich fu însărcinat cu prezentarea. Nemțește: H. R. wurde betraut mit.

"Se citește referatul în cauza urcării de plată a domesticilor casei."

Românește se zice sporire de leafă. Numai nemții zic mai bine Erhöhung des Gehalts, în loc de Vergrösserung. Sunt forme de vorbire consacrate prin uz, pe care nu-i este permis unui autor să le prefacă fără nici o cauză binecuvântată. Ce am zice noi de un neamț care ar traduce cuvântul nostru "nepomenit" cu unerwähnt? Nu e vorbă, și unerwähnt vrea să zică nepomenit; dar terminul german admis în certe locuțiuni este unerhört, și prin urmare nu se poate înlocui cu unerwähnt.

"Domesticii casei" este traducerea literară și nechibzuită a germanului Hausdiener. Domestic cuprinde deja în sine ideea de casă (domus), așadar domesticii casei nu merge. Servitorii!

În Albina din 25 aprilie 1868:

"O foaie nemțească, care stă aproape de minister."

Românește: care este inspirată de minister, nemțește: dem Ministerium nahe steht.

În Federațiunea din 15 aprilie 1868:

"Lupta va fi cu atât mai crâncenă, deoarece astăzi..."

Românește: cu atât mai crâncenă, cu cât astăzi. Dar nemțește: der Kampf wird um so hartnäckiger sein, indem — cu obsevațiune că și acest indem se găsește numai în stilul cel neîngrijit al germanilor din Austria, ale căror jurnale sunt uneori tot așa de rău scrise, în comparare cu cele prusiene, ca jurnalele române austriece în comparare cu cele din România liberă.

Transilvania își începe no. 1 din 1 ianuarie 1868 cu următorul anunț:

"Începem acest no. al Transilvaniei cu lucrările adunărei generale din a. 1867 nu numai pentruca aceleaș trebuie să se publice ca și până acum, și și pentrucă

acea adunare a dat viața acestei foi periodice, pentru care faptă și-a și caștigat drept la recunoscinția publică.

Red."

Această citațiune ne arată mai întâi abuzul ce se face, nu numai în Transilvania, ci în mai toate foile de peste Carpați, cu pronumele același. Același nu este identic cu acela sau acesta, ci cuprinde o accentuare specială, o constatare a identității, care nu se află în simplul pronume demostrativ. Când zic: "În acea scrisoare îi descriam călătoria și în aceeași scrisoare i-am cerut etc." cuvântul aceeași accentuează identitatea între scrisoarea cu descrierea călătoriei și cu cererea. "Apuc-o pe aceeași cale" nu însemnează în genere: apuc-o pe această cale, ci însemnează "apucă pe o cale pe care a mai apucat cutare, și nu pe alta", va să zică este o accentuare a acelei căi în opoziție cu oricare alta.

Prin urmare, când zice Transilvania; "Începem acest no. cu lucrările adunării generale din anul 1867, pentru că aceleași trebuie să se publice", aceasta ar presupune, că a fost vorba să se publice alte lucrări, și că în Transilvania au să se publice numai aceleași în opoziție cu celelalte. Însă este evident că intenția autorului a fost numai să zică simplu; aceste sau ele, și că aceleași al D-sale este o eroare de germanism. Germanii ar putea zice: wir beginnen diese Nr. mit den Arbeiten der allg. Versammlung, weil dieselben etc., cu observațiune că și acest dieselben este mai mult stil rău austriac, decât stil bun german, și că românescul "același", chiar în traducere, nu vrea să zică derselbe, ci eben derselbe.

Să ne fie iertat a releva în treacăt sfârșitul pasagiului citat, cu care începe noua foaie:

"Adunarea a dat viață acestei foi periodice, pentru care faptă și-a câștigat dreptul la recunoștința publică."

Foaia nu a apărut încă bine, este primul număr ce-l citim, n-am văzut încă dacă va fi bun sau rău și recunoștința publică s-a și câștigat adunării pentru înființarea ei?

Noi am dori să nu slăbim întru nimic încrederea redacțiunii în meritul foii sale, însă trebuie să mărturisim că, dacă Transilvania va continua ca pănă acum, și mai ales cu aceeași limbă cu care sunt scrise primele 11 numere, dreptul la "recunoștința publică" merită să fie micșorat în mod considerabil.

Pentru a reveni la germanisme, găsim în no. 1 al Transilvaniei:

"În legătură cu acest raport și amăsurat paragrafului."

"Amăsurat" este nemțescul gemäss, care la noi s-a tradus pe românește cu conform. Pentru ce confrom și nu amăsurat? Pentru că conform este un cuvânt nou primit de la francezi, pe când amăsurat este un cuvânt nou tradus de la germani, și că nu mai încape îndoială, când este conflict între aceste două popoare, de la care trebuie să primim mai întâi cuvintele.

În no. 2 al aceleiași Transilvania:

"La cetirea lor membrii prorupseră în cele mai entusiastice strigări de "să trăiască", ce păreau că nu mai vor să încete."

"Prorupseră," nemțește ausbrechen, românește izbucniră. Și fraza "ce păreau că nu mai vor să încete" este de-a dreptul luată din nemțește: welche nicht mehr enden zu wollen schienen, are însă nefericirea de a însemna, în deosebire de înțelesul convențional al frazei germane, că domnii aceia de la adunare aveau cu tot dinadinsul voința hotărâtă de a nu mai înceta cu strigările.

Familia scrie (la pag. 327 a nu știu cărui an, fiindcă lipsește începutul coalei):

"În tragedia Galilei a nemuritorului Ponsard vin înainte mai multe observațiuni" etc.

"Vin înainte" este o traducere literală a nemțescului kommen vor și însemnează românește: se află.

În același no. (pag. 328):

"Sultanul va fi încortelat al Schönbrunn."

Nemțește einquartiert, dar și nemțește este rău.

Aceeași Familie, pag. 328:

"Bărbatul a fost judecat la închisoare."

Ceea ce vrea să zică pe românește: Tribunalul s-a dus la temniță și a judecat pe acuzatul acolo și poate în sentința sa l-a dezvinovățit. Dar intențiunea autorului este de a zice că l-a condamnat la închisoare. Germanii zic zur Kerkerstrafe verurteilt, și fiindcă urteilen se cheamă a judeca, dl colaborator al Familiei a crezut că și verurteilen va fi tot a judeca. Geurteilt sau verurteilt, tot urteilt este pentru dumnealui.

Pe aceeași pagină se întitulează o știre în[tre] paranteze

"(Și o glumă)".

Și o glumă! Nemțește auch ein Scherz. Într-o pag. 322 a aceleiași foi citim:

"Eruditul Eliade împreună cu mai vreo câțiva bărbați zeloși."

Acest "mai" este nemțescul noch; mit noch einigen Männern. Într-o pag. 144, ni se spune de o

"tânără engleză avută fără măsură."

Fără măsură? Autorul vrea să zică: peste măsură de avută, nemțește: unermesslich reich.

Albina din 17 aprilie 1868 zice:

"Conchizând de la tonul ce-l poartă foile rusești."

O foaie poartă un ton! Nemțește Ton sau mai bine Sprache führen.

În același număr:

"Onorata dna Gabriela Ionescu, nepoata dlui A. Gavra, a pășit în Bărbierul de

"A pășit" vrea să zică românește: a făcut pași; autorul însă vrea să zică: s-a produs pe scenă. Nemțește ist aufgetreten.

Albina din 28 aprilie 1868:

"Am să scriu un ce asemene caracteristic."

Nemțește: etwas ebenso charakteristisches. Gazeta Transilvaniei din 17 aprilie 1868:

"În puterea datorinței noastre purcezătoare din deregătoria archipăstorală, imbăerată cu responsabilitate."

Dorință purcezătoare din deregătorie, îmbăerată cu responsabilitate! Nemțește hervorgegangen, verknüpft.

Transilvania își începe no. de la 1 mai cu următoarea traducere:

"Disce ab hoste... Învață dela dușmanul."

"Învață de la dușmanul" nu e românește, ci: învață de la dușman, fără articol, fiindcă în limba noastră substantivele după prepozițiuni (afară de cu) nu se articulează când stau singure. Nemții zic: lerne vom Feinde, precum zic: setze auf den Tisch, unde noi zicem: pune pe masă, și nu: pune pe masa.

Aceeași eroare de articulare, într-un exemplu mai tare, este în Albina din 18 aprilie 1868:

"Diecesa Dalmației numără 80.000 suflete și din budgetul Statului primește la anul 60.000..."

La anul 60.000? După articularea substantivului s-ar crede că este vorba de 60.000 după sau înainte de Christos. Dar nu! Autorul vrea să zică; pe an 60.000 florini.

Telegraful român din 25 aprilie vorbește de un

"Atac de răpire."

Românește: o prădare. Nemțește: Raubanfall. Tot Telegraful român din 21 aprilie 1868 zice, relatând o faptă trecută:

"Spre norocire."

Noi zicem în acest caz, cu o distingere fină, "din norocire", lăsând "spre norocire" pentru tendința în viitor; însă nemții zicând zum Glück în amândouă cazurile, se înțelege că trebuie să ne stricăm și noi limba după ei.

Același Telegraful român spune într-un anunț ce are bunătate a face Convorbirilor literare (no. din 14 martie):

"Convorbirile literare, foae din Iași, apar de două ori la lună."

Putem asigura pe dl redactor al Telegrafului, că foaia în chestiune, ce e drept, apare în intervale de câte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicându-se dimineața.

În Albina din 5 mai 1868, într-o corespondență din Brașov, care vorbește de succesul teatrului dlui Pascali, se zice:

"Publicul român l-a îmbrățișat cu căldură, ocupând toate locurile de șezut, încât acum numai locurile de stat mai sunt libere."

Nemțește: Sitzplätze și Stehplätze. Însă "locuri de stat" pe românește sunt places de l'état, Staatsplätze, nu Stehplätze; iar "locurile de șezut" ne cerem voie să nu spunem ce sunt.

Corespondența se termină cu fraza:

"Numai măne este pănă poimăne și eaca 3 Mai, memorabila zi de la 1848."

Albina din 12 mai 1868:

"Această odihnă este foate bătătoare la ochi."

Bătătoare la ochi - in die Augen fallend, auffallend. Adjectivele în -tor, -toare se fabrică de confrații noștri de peste Carpați din o sumă de cuvinte, dar mai toate sunt nepotrivite. Forma tor e la noi mai mult o formă de substantiv sau de adjectiv substantivat, și nu de adjectiv propriu cu substantivul calificat alăturea, de aceea asemenea încercări au adeseori ceva forțat, siluiesc limba.

Un public constătător nu se zice românește; precum asemenea nu se zice ceea ce citim într-un faimos articol literar din foiletonul Concordiei (1866, critica unui almanah).

"Object legător de atențiune."

Nemțește die Aufmerksamkeit fesselnd. Noi zicem: legător de cărți (subst.), dar nu legător de atențiune (adject.).

Asemenea exemple de germanisme credem că sunt de natură a deștepta în toți cititorii o dreaptă neliniște asupra soartei finale a unei limbi astfel maltratate; și acest simțământ s-ar pronunța încă mult mai tare, dacă toți cititorii ar fi făcut ceea ce a trebuit să facem noi, dacă ar fi citit timp de patru luni cu luare-aminte mai toate foile române din Austria. Atunci ar fi văzut că germanizarea limbii noastre din partea compatrioților de peste Carpați nu este excepție, ci este regulă, și că citațiunile reproduse de noi au fost numai o slabă culegere din o sumă nenumărată de alte exemple de același fel.

De unde să provină acest fapt? din neglijența autorilor? sau din un sistem de procedare precugetată? În cazul dintâi lucrul se osândește de la sine, și câteva critici care să dovedească acelor domni că publicul urmărește cu oarecare atențiune stilul d-lor vor putea avea un rezultat bun pentru îndreptare. În cazul al doilea însă întrebarea este mai grea; dacă, în adevăr, jurnaliștii citați vor să-și justifice germanismele, atunci impresia ridiculă ce ne-o produce stilul d-lor nu este îndestul pentru a-i îndrepta, ci noi trebuie să scoatem toată cauza din sfera simțământului instinctiv despre ceea ce este și ce nu este limbă română, și să o ridicăm la înălțimea unei argumentări teoretice din principii.

Când zice Telegraful român, din 14 martie, anul 1868:

"De vom luŕ acest recurs spre examinare sub cuțit canonic", pentru ce constituie aceasta o eroare de limbă? Nemții zic: unter das kritische Messer nehmen, de ce să nu zicem și noi "a lua sub cuțitul canonic"? Limba noastră este o limbă încă săracă în idei, de abia acum se dezvoltă cu progresul de cultură al întregii societăți; nu este bine

să primim expresiile figurate din limba germană sau din alte limbi și să ne înavuțim astfel pe a noastră? și care ar fi cauza legitimă, ce s-ar opune în contra acestei procedări?

Cauza foarte legitimă, care se opune în contra acestei procedări și care nu va ierta niciodată germanismele jurnaliștilor noștri de peste Carpați, ne pare că rezultă din următoarele reflecții:

Orice cuvânt este exprimarea unei noțiuni abstracte prin sonuri articulate. Până când sufletul omului nu s-a înălțat încă la o abstracțiune, până atunci nu are cuvinte, ci numai gesturi sau exclamațiuni nearticulate pentru a-și exprima dorințele și simțămintele. Când însă în conștiința copilului s-au adunat mai multe imagini despre același fel de obiecte, atunci, prin un proces psihologic cunoscut, se întunecă din aceste imagini tot ce aveau individual și rămâne numai partea lor comună, prin care li se susține unitatea felului, și această restanță este ceea ce se numește noțiunea acelui obiect. De aci se vede că orice noțiune este abstractă și că, prin urmare, nu se poate afla niciodată realizată în lumea sensibilă. Noțiunea carte, d. e., nu se află nicăieri în realitate palpabilă, ci numai o carte individuală, care cuprinde o sumă de însușiri sensibile ce au a face cu cartea în genere, adică cu acea nălucire intelectuală (dacă mi se iartă cuvântul), prin care suntem în stare să recunoaștem orice carte ce ni s-ar mai prezenta de acum înainte ca un obiect de același fel, de care sunt și cărțile văzute până acum. Această abstracțiune generică se sensibilizează și se deosebește de altele prin cuvânt, și cuvântul este numai ajutorul fonetic pentru fixarea unei gândiri abstracte.

Însă această abstracție a gândirii are grade deosebite, și gradarea se face după câtățimea mai mare sau mai mică de sensibilitate ce se mai păstrează în gândirea noțiunilor. Și ceea ce se întîmplă cu noțiunile comparate întreolaltă se poate întâmpla cu una și aceeași noțiune, adică cu unul și același cuvânt, în deosebitele sale întrebuințări. Se poate întâmpla ca, din suma de însușiri a căror gândire se deșteaptă în mintea omului când aude un cuvânt, să fie mai ales una care în cutare legătură cu alte cuvinte să ne pară cea mai importantă. Atunci, dacă această legătură se întâlnește mai des în conștiința omului, dispare cu încetul, însă numai pentru acel raport special, gândirea restului de însușiri sensibile, și rămâne pronunțată în suflet numai însușirea particulară care a motivat raportul. D. e., când zicem noi românii: fuge mâncând pământul, din mâncând nu ne gândim la toate însușirile sensibile, care altfel se deșteaptă în mintea noastră când îl auzim, nu ne gândim la punerea obiectului pe limbă, la mestecarea lui cu dinții etc., ci numai la unul din efectele sensibile ale mâncării, adică la micșorarea succesivă a obiectului consumat, și ne închipuim că în același mod vizibil se micșorează distanța de pe linia pământului ce o parcurge cineva fugind. Aceasta este dar o nouă abstracțiune chiar în sfera noțiunii a mânca.

Precum însă se cere ca un copil, pentru a avea noțiunea unui obiect și nu numai reproducerea imaginii lui individuale, să fi văzut acest obiect de mai multe ori și în mai multe exemplare, altfel contopirea psihologică a calităților individuale și răsărirea celei esențiale nu se întâmplă, asemenea pentru cazul deosebitelor abstracțiuni în gândirea aceluiași cuvânt este neapărat necesar ca acel cuvânt să se fi aflat adeseori în aceeași legătură cu celelalte cuvinte, în privința cărora nu i se cere decât una anume din însușirile sale sensibile. Numai atunci locuțiunea devine, cum se zice, convențională, adică și-a șters în imaginațiunea noastră toată sensibilitatea afară de acea mică parte, care îi susține raportul cu celelalte cuvinte din locuțiune. O asemenea evaporare a sensibilității este așadar rezultatul unui fel de educații intelectuale anterioare, este un fapt psihologic, care se află identic numai în acele conștiințe în care s-a produs mai înainte, prin uzul zilnic, un grad egal de abstracțiune. Acum vom înțelege cauza pentru care este cu neputință de a transplanta idiotismele unei limbi în altă limbă, prin traducere literală a cuvintelor. Căci în cealaltă limbă, unde acea legătură de cuvinte nu s-a produs de la început și nu s-a lățit prin uz convențional pănă la ștergerea unei mari părți a sensibilității, fiecare cuvânt deșteaptă în conștiința celui ce-l aude întreaga masă de însușiri sensibile ale lui, și în această masă spiritul se confundă și nu găsește îndată și adese nu găsește niciodată anume acea însușire care a justificat și care susține raportul.

Pentru a ne convinge de aceasta, să revenim la exemplul nostru de mai sus și să încercăm a-l traduce literal în alte limbi: fuge mâncând pământul, franțuzește il fuit en mangeant la terre, nemțește er flieht indem er die Erde isst. Cine cunoaște aceste două limbi simte îndată că traducerile sunt imposibile, și cauza este că francezii și nemții, care nu și-au micșorat prin uz convențional sensibilitatea acelor noțiuni, se gândesc la întreaga imagine a cuvântului mâncare și mai întâi la mestecarea în gură, și nu numai la acea parte care a motivat idiotismul român, adică la dispărerea obiectului consumat. Prin urmare, fraza astfel tradusă, pe lângă greșeala de a fi ridiculă, mai are și greșeala mult mai mare de a rămânea cu totul neînțeleasă.

Nu avem să cercetăm aci cum se produc asemenea raporturi de idiotisme; dacă este maniera înnăscută a unui popor, sau influența climatică, sau invențiunea unui cap genial, a cărui expresiune nouă să se fi lățit îndată și să fi devenit proprietate comună a poporului, sau mai bine toate aceste împreună, care dau prima naștere idiotismelor. Ceea ce e sigur este că întrebuințarea unui idiotism presupune deja formată acea dispozițiune a conștiinței intelectuale într-un popor, care să admită cuvântul locuțiunii numai în partea trebuincioasă a sensibilității sale și nu în celelalte. Fără această conformare anterioară a spiritelor, idiotismul este cu neputință și traducerea lui literală dintr-o limbă în alta este cea mai mare eroare ce se poate comite în contra limbii și în contra spiritului unei națiuni.

Pentru a aduce acum toată explicarea precedentă la o formulă mai precisă, vom zice că un popor are un idiotism de câte ori la un cuvânt împreunat cu altele nu gândește toată sensibilitatea lui, ci numai o parte mică prin care se află în legătură cu celelalte cuvinte din locuțiune; sau altfel zicând: idiotismul este o abstracțiune convențională. Prin urmare, înțelegerea lui atârnă de la o educațiune prealabilă și comună a inteligenței, care să fixeze în mod identic pentru toți gradul abstracțiunii, fără de care compunerea cuvintelor din locuțiune nu are înțeles. Toate erorile lingvistice (nu gramaticale) în traducere provin dar din nepotrivirea cantității de sensibilitate ce la auzirea aceluiași cuvânt se deșteaptă în conștiința a două popoare diferite, sau cu o expresiune tehnică: din incongruența sferelor cuvântului original și a celui tradus.

Nemții pot zice, d. e, în frază convențională: die Herren liessen die Köpfe wie begossen hängen, dar noi nu putem traduce, cum face foaia Albina din 28 aprilie 1868:

"Domnii cei ce așteptau spectacole plecară capetele ca vărsați cu apă rece", fiindcă în această locuțiune neobișnuită noi ne gândim la toată

acțiunea sensibilă a vărsării cu apă, și nu la efectul mai mult moral ce-l are în vedere fraza germană. Cuvântul nostru convențional este plouat, care, din contră, în traducerea literală de beregnet ar produce la germani o impresie falsă.

Din aceeași cauză Telegraful din 21 aprilie 1868 face un germanism inadmisibil când zice:

"Baronul B. se ridică din postul său de Ambasador din Paris."

Noi, la aceste cuvinte, vedem trupul domnului B. ridicându-se de pe scaun, pe când nemții, când zic Baron B. wurde seiner Stelle enthoben, nu înțeleg decât o depărtare mai ideală de la funcțiune.

Asemenea și următoarele germanisme:

În Albina din 17 aprilie 1868:

"Comandantul Napier a devins pe Teodor regele Abisinilor în față de Magdala."

"În față de Magdala" nu e românește, ci trebuie să se zică: înaintea orașului Magdala. Nemțește: im Angesichte von Magdala.

În Foaia Societății din Bucovina (p. 120 din anul 1867, nefiindu-ne la îndemână numerele apărute în 1868):

"Teologul începător se va introduce într-un mod amăsurat în câmpia științelor teologice."

Nemțește: wird in angemessener Weise in das Feld der theol. Wissenschaften eingeführt.

La pag. 2 din același an:

"Vom înșira aici oarecare idei bătătoare în aceasta direcțiune."

Nemțește: diese Richtung einschlagend. La pag. 100:

"Având Românii un stat consolidat, adevărata lor misiune zace în cultul științelor și al artelor."

Nemțește: ihr wahrer Beruf liegt in der Pflege der Wissenschaften und Künste.

Federațiunea din 2 iunie 1868, în critica ce face dlui A. Densușianu asupra unei cărți publicate de noi, zice:

"Asupra confusiunei ideilor despre deosebitele specie de poezie cari dl critic nu le ia în considerațiune, fără voește a le trage toate pe un calapod, vom reveni mai în jos."

Nemțește: über einen Leisten ziehen sau schlagen.

Și așa mai departe. Pentru a varia lectura acestor citațiuni, vom arăta acum un alt fel de germanisme introdus în foile române din Austria: germanismele mai fine în reproducerea idealismelor nemțești. Aceste idealisme se potrivesc cu gradul cel înaintat, pănă la care este în stare a se înălța conștiința poporului german în abstracțiunile sale, și, în adevăr, nu este popor modern care să aibă atâtea idei abstracte și, prin urmare, atâtea cuvinte abstracte câte le au germanii. Cauza trebuie să fie o predispoziție naturală. În proporția în care un popor este mai puțin impresionabil prin sensuri decât altul, în acea proporție el va fi mai aplecat spre abstracțiunile științei, pe când celălalt va fi mai atras spre senzualitatea artelor. Cercetările cele mai înalte de filozofie abstractă sunt fapta națională a spiritului german și englez, precum reprezentarea cea mai perfectă a frumosului în pictură este fapta naționalității italiene și spaniole, și cea mai mare claritate a formei și a stilului, fapta francezilor, și niciodată la italieni și la francezi nu se va putea naturaliza filozofia lui Hegel, precum niciodată germanii nu au produs coloratura vie a picturii italiene, aceste osebiri fiind efectul unei predispoziții înnăscute.

Limba este o reproducere credincioasă a acestei deosebiri. În vocabularul francez, italian, român sunt un șir de cuvinte a căror senzualitate oarecum pipăită nu-și află echivalent în nici un cuvânt german; și viceversa, sunt în limba germană cuvinte, mai ales noțiunile compuse, a căror abstracțiune este cu neputință de reprodus în limbile roman[ic]e. Orice încercare de a confunda aceste margini de abstracțiune produce o falsificare a geniului propriu al națiunii și rămâne neînțeleasă pentru marea majoritate a poporului, prin urmare este osândită în fapt. Dar nici în teorie nu se poate justifica: fiindcă nu ar fi drept să zicem că limba germană este preferabilă celei franceze sau viceversa. Francezii, cu plasticitatea lor, sunt incapabili de ultimile abstracțiuni ale filozofiei germane, dar au în limbă o calitate tot așa de prețioasă: limpezimea practică, pe când limbii germane în noțiunile ei cele mai eterizate îi lipsește tocmai controlul experienței sensibile și, prin urmare, siguranța adevărului. Filozofia lui Fichte este imposibilă în limba franceză, și, să o mărturisim cu sinceritate, francezii nu pierd prea mult prin aceasta.

Așadar, noi nu suntem și nu putem fi chemați a introduce în spiritul român toate finețele idealismului terminologiei germane, și orice cuvânt german care trece peste nivelul mai coborât al abstracțiunii române trebuie să fie redus la acest nivel, chiar cu pierderea unui grad din idealitatea sa: idealitatea pierdută i se compensează prin mai marea lămurire și simplicitate ce dobândește.

De exemplu: adjectivele din Foaia Societății bucovinene (pag. 215 din 1867):

"Noi românii voim o viață națională conștiută și scoposită" ne par greșite în românește. Nemții zic cu deplină claritate zweckbewusstes Leben, dar pentru noi "viața conștiută și scoposită" este o

abstracțiune fără înțeles. Noi nu putem zice decât "o viață națională care să-și cunoască scopul".

Din aceeași cauză

"Cultura specială de chemare" ne pare un germanism (Spezielle Berufsbildung).

Și propozița cu care își începe Foaia Societății anul 1867:

"Omul inteliginte, care a devenit la cunoștința conștiută, că are" etc. este un germanism neînțeles pentru români. Noi am zice: Omul, care

începe să simtă sau să știe că are etc., dar niciodată: care a devenit la cunoștința conștiută. (Nemț. bewusstes Erkennen.)

Ne mărginim la exemplele citate și terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocând juna generație de autori români din Austria să părăsească direcția urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naționalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât oriunde, și în lipsa de o literatură română destul de bogată, compatrioții noștri de peste Carpați au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul deosebit al limbii materne și de a nu-l falsifica prin elemente străine. Căci o cauză națională apărată cu o limbă stricată este pe câmpul literar o cauză pierdută și, desigur, cu "organe corporale", cu "muzică de pisici", cu "legători de atențiune", cu "cuțite canonice" nu vom putea întări împotrivirea patriotică în contra germanizării și maghiarizării din Austria.

II

O altă grupare de greșeli caracteristice în numitele jurnale se deosebește prin disproporția între iuțeala gândirii și forma prin care se exprimă, atât în construcțiunea frazei cât și în întrebuințarea cuvintelor. Fraza nefiind decât exprimarea unei idei, înțelesul și puterea fiecărui cuvânt din ea se îndreptează numai după cuprinsul tuturor noțiunilor din gândire. Stilul prozaic este bun când între cugetare și propoziție este cel mai strâns raport de congruență: stilul devine greoi când numărul de cuvinte întrebuințat este prea mare pentru ideea ce au să exprime; stilul este exagerat când înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covârșește intensitatea gândirii ce vor să exprime în împreunarea lor, stilul este prea restrâns — dar de acest extrem nu e de trebuință să ne ocupăm, căci în scrierile române de până acum nu credem că se va constata vreundeva o prea mare îmbelșugare de idei în comparare cu cuvintele întrebuințate.

Ce e drept, întrebarea pusă în acest fel se apropie prea mult de ultimele margini ale unei critici îngăduite. Căci, în fine, stilul greoi provine din înțelegerea grea a celui ce scrie, și cine face vorbe multe la idei puține are o cauză foarte firească pentru aceasta. Însă din parte-ne ar fi o lipsă de rezervă neiertată când am numi această cauză cu adevăratul ei cuvânt și când am aplica epitetul respectiv la majoritatea jurnaliștilor noștri. Aceasta nici nu ne este intenția.

Noi venim, din contră, a apăra inteligența colegilor de peste Carpați în contra propriului stil al d-lor, care o ascunde întrucâtva, și ne vom încerca să arătăm că este numai o rea deprindere în forma dinafară, și nu un defect al cugetării, care îi face să-și întunece ideile prin introducerea unor cuvinte pe cât logicește de prisos, pe atât urâte la auz.

După cât am putut constata, cele mai obișnuite din cuvintele care îngreuiază stilul compatrioților noștri din Austria sunt pronumele acela în toate genurile și cazurile lui și conjucțiunea că și cumcă. Exemplele următoare pentru această eroare stilistică probează întinderea răului și trebuința de a-l stăvili odată.

Începem citațiunile cu un pasagiu care are meritul de a fi în felul său un model foarte lămurit:

Transilvania din 15 februarie 1868 scrie (pag. 74 și 75):

"Comitetul cu privire la opul dlui I. Chițu decide, că acela să se retrimiță domnului auctor pe lângă observațiunile făcute la același din partea Comisiunii esaminatoare, compusă din unii membrii ai Comitetului, cu acea indigetare, că numitul domn folosindu-se de acele observațiuni, să-și prelucre opul în acel sens, și retrimițându-l la Comitet, acesta apoi îl va recomanda adunării generale."

Se poate o propoziție mai grea la înțeles și mai urâtă la auz? și aceasta numai din cauza pronumelor nesfârșite acela, același, acea, acele, acel, acesta, a căror întrebuințare, în cazul de față, este cu atât mai inexplicabilă cu cât din nici un punct de vedere nu erau necesare, fiindcă fraza întreagă ar deveni mai simplă, mai clară și mai plăcută la auz înlăturând acele demonstrative. Pronumele demonstrative se pun pentru a îndrepta atențiunea în cazurile unde altfel ar rămânea nefixată asupra cuvântului important. Dar unde direcția este de la sine indicată prin celelalte cuvinte, îndreptările nu pot produce decât confuzie. Proverbul german: Sunt atâți arbori, încât nu mai vezi pădurea.

Cele zise se vor ilustra și mai mult prin următoarele citațiuni: Telegraful român din 25 aprăilieî 1868:

"O cestiune nouă se vede pe orizontul politic, și aceea este ceea a fortăreței Mainz."

După logică și eufonie: O chestiune nouă se vede pe orizontul politic, aceea a fortăreței Mainz.

Albina din 18 aprilie 1868:

"Dr. Maniu e de părerea aceea, că emendamentul acesta e numai" etc.

Mai românește: Dl Maniu e de părerea că acest amendament etc. Transilvania, no. 1:

"Avem a înregistra împrejurarea cumcă dl Eötvös" etc.

A înregistra împrejurarea cumcă...!

Telegraful din 14 martie 1868:

"De aci urmează și aceea că învățătura..."

Adică: de aci mai urmează că învățătura. Federațiunea din 15 aprilie 1878:

"Ne dăm un cont destul de chiar despre aceea, că ce va să zică când poporul francez este nemulțămit."

Mai simplu: despre ce va să zică etc.

Telegraful din 25 aprilie:

"Cugetând acum puțin asupra lucrului, apoi venim la convingere..."

"Apoi" e cam târziu; dacă se poate: îndată, și atunci nu se exprimă aparte, ci se zice: cugetând asupra lucrului, venim la convingere. Numai în stilul epistolarilor din Germania secolului 18 se mai află construcțiuni cu sintemal und alldieweil wir über die Sache nachdenken, alsdann gelangen wir zu der Ueberzeugung.

Transilvania din 1 mai 1868:

"Dl Vice-președinte a primit de la Excelenția Sa dl Președinte o scrisoare a dlui secretar privitoare la redigerea foii, cu acea însărcinare, ca aceea să se propună comitetului."

Tot Transilvania din 10 ianuarie:

"Propunerea însă cade prin acea declarațiune a dlui Chifa, că comisiunea respectivă încă nu și-a încheiat lucrările."

Familia, pag. 143:

"R. C., acesta e numele unui nebunatic din Viena, a fost fiul teatralist excelinte și a avut acea idee fipsă, că el e adunător de tesaure."

Românește fără acea și fără el: a avut ideea fixă că e adunător de tezaure.

Tot Familia, la pag. 144:

"Vă rugăm să ne înștiințați încă odată, că cum să strămutăm adresa."

Că cum să strămutăm o adresă!

Albina din 17 aprilie 1868:

"A. Csaky interpelează pe ministrul de interne, că pe care lege s'a bazat..."

Că pe care!

Telegraful român din 14 martie 1868:

"După aceasta Parohul gr. or. din Romos Vasiliu Basaraba adause din parte-și cam următoarele:

Ilustrisime domnule Comis-locuțiitor!

Cu acela simț de respect îmi iau îndrăznire a face cunoscut, precum că și eu fiind ales ca deputat din Sc. Orestei spre a veni și a gratulá Ilustrății Voastre, pe lângă aceea că'ți poftim să trăești la mulți ani, îndrăznesc a'ți face cunoscut și aceea că înțelegând parochii noștri de legea gr. reser. din Sc. Oraștiei că sunt ales a'ți gratulá, m'au rugat, ca în numele d-lor se descoper Il. Voastre și acea dureroasă împrejurare" etc.

După asemenea citări de stil îngreuiat, face o impresie îndoit de neplăcută în scrierile acestor jurnaliști exagerarea cuvintelor întrebuințate pentru a exprima lucruri simple de natura lor. Dar se vede că și aci, ca în toate lucrurile, un extrem greșit naște greșeala celuilalt extrem și mintea autorului, întârziată prea mult prin cuvintele sale de prisos, caută a-și răzbuna prin zborul fără de veste spre o idee nepotrivită în exagerarea ei.

De exemplu, un corespondent al Albinei (de la 12 mai 1868) vrea să scrie ceva despre o societate de citire ce s-a înființat în Beiuș, și se exprimă așa:

"Mult onorații patroni ai societății noastre de lectură (din Beiuș) doresc poate ferbinte unele înștiințări despre starea acelei Societăți."

Dacă inimile patronilor de la Beiuș fierb numai la dorul de o înștiințare despre starea societății de lectură, în ce stare de temperatură se vor afla la întrebări mai importante? Nouă ne e teamă că celui ce fierbe la lucruri așa de mici nu-i mai rămâne la lucruri mai mari decât să se evaporeze cu totul.

Când asemenea exagerări în expresiune ar fi izolate, nici nu ar merita vreo relevare critică. Dar o repetăm: numărul lor este așa de mare, încât au stricat stilul jurnalelor române, atât a celor austriece, cât și a celor din România, și ce este mai rău, cu cât lucrarea cere un stil mai simplu și mai rece, cu atât acele salto mortale de vocabular sunt mai dese.

Se poate, de exemplu, închipui o scriere mai stâmpărată și mai diplomatică decât protocolul unei ședințe? sau o dare de seamă pentru intrarea banilor de subscripțiune etc.? Ei bine, tocmai asemenea prilejuri le caută jurnaliștii pentru a-și colora limbajul cu expresiunile cele mai vii.

Transilvania (1 februarie 1868), continuând publicarea protocolului adunării de la Cluj din anul trecut, zice într-un loc:

"Adunarea primește ambele aceste propuneri între cele mai sincere și însuflețite aclamațiuni; și când vine a'și descoperi aci votul său de mulțumită profundă tuturor locuitorilor români de Clușiu, precum și d-lor diletanți, ce luară parte în concert: cu bucurie răpesc ocaziunea a însemna pe aceste pagine mai vârtos două

nume, numele grațioaselor domnișoare Aurelia Popu și Isabela Vasiciu, dintre care una mai întâi ne încântâ prin jocul său pre forte-pian, executat cu desteritatea unei artiste, ear cealaltă ne farmecâ prin frumusețea melodielor" etc.

În Federațiunea din 9 mai 1868 se vorbește de o altă societate de lectură, în care se propune a se lua nu știm ce măsură secundară,

"propunere pe lângă care se alipiră cu înfocare inimile membrilor".

Transilvania, într-un prea faimos discurs asupra literaturii române și lipsa unei istorii critice a literaturii române, zice într-altele (numărul din 15 februarie 1868):

"Din aceste înșirate până aci, deși numai pe scurt și așa zicând ca prin treacăt, v'ați putut convinge, Domnilor! că avem și noi literatură și încă ce literatură! Însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensimea sa și demnă de considerat prin prestanța sa!

Ce nu avem, ce ne lipsește dar? Nu avem, ne lipsește, domnilor, un panteon, unde atleții adormiți ai literaturii noastre să-și afle recunoștința și remunerarea meritată, și lângă tipurile lor să vedem strălucind acolo icoanele atleților, cari sunt în viață și lucră încă, ca văzând exemplele lor mărețe, să învățăm" etc.

În același discurs aflăm fraza:

"Să punem o sărutare fierbinte și pe modesta cruce a poetului Ioan Văcărescu. El a cântat amoarea, poharul, primăvara, gloriile pierdute. Și când cânta naționalizmul, părea că auzi umbra plângândă a lui Stefan pe ruinele mucezite

ale patriei căzute."

Miraculoase exemple de astă manie a exagerării se află în scrierile beletristice, în Familia, în nuvela dlui Marinescu, Petru Rareș, în almanahul de la Oradea-Mare, Fenice etc. În acest din urmă, dacă ne aducem bine aminte, se povestește iarăși, pe lung și pe larg istoria propriei sale înființări, și se spune, între altele, că "chestiunea vitală a almanahului flăcărá necontenit pe buzele conducătorului" etc., etc.

În chiar interesul jurnaliștilor români din Austro-Ungaria noi nu putem decât să ne exprimăm părerea de rău la aflarea unor asemenea abateri stilistice. Căci din cauza lor foile de peste Carpați nu vor putea pătrunde niciodată în masa poporului și nu vor avea, prin urmare, nici o înrâurire asupra societății române. În starea de față a culturii noastre este încă o chestiune controversată, dacă prin literatură îndeobște, fie cea mai bine scrisă, putem produce cu oarecare siguranță o deșteptare a simțului de viață în poporul român. Dar ceea ce e sigur și mai presus de controversă este că niște scrieri pline de germanisme, de exagerări și de confuzii stilistice, ca cele arătate, nu pot avea nici cel mai mic rezultat pozitiv asupra națiunii noastre. Și aceasta este o daună cu atât mai mare cu cât de altminteri jurnalele române din Austria se deosebesc prin silința neobosită, prin regula și consecința cu care își urmează fiecare direcția sa politică.

III

Ne rămâne a vorbi, în fine, despre ceea ce am numit falsa originalitate în limba jurnalelor române austriece. Cu această numire am voit să calificăm atât introducerea de prisos a cuvintelor noi acolo unde avem alte cuvinte vechi cu același înțeles, cât și întrebuințarea nemotivată de cuvinte vechi pentru alt înțeles decât cel obișnuit. Prin urmare, nu orice introducere de cuvinte noi și orice aplicare de cuvinte vechi la înțelesuri noi constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos și aplicarea falsă. În cazurile din urmă însă ne credem cu atât mai mult datori a combate o asemenea tendință spre invențiuni noi cu cât fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un șir de alte procedări analoage în literatura noastră. Aceeași originalitate falsă a autorilor și aceeași tendință de a schimba toate o întâlnim și în sfera gramaticală și pe tărâmul discuțiunilor ortografice.

Greșeala fundamentală în toate acestea provine din necunoașterea valorii proprii ce o are limba unui popor. Limba în orice manifestare a ei, în gramatică ca și în expresiuni și idiotisme, este un product necesar și instinctiv al națiunii, și individul nu o poate niciodată modifica după rațiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu există decât în rațiunile indivizilor și toată viața îi este atârnată de cugetarea și reproducerea în mințile generațiunii prezente și a celor viitoare. Însă această viață în esență nu este reflexivă, ci instinctivă, și se produce în majoritate cu forța fatală a legilor naturale, și nu după arbitrul reflecțiunii individului. De aceea, limbile s-au înavuțit și se înavuțesc totdeauna prin scrierile poeților geniali, care, fără a se gândi la teoriile lingvistice, se exprimă după simțământul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuțesc niciodată prin filologi, prin membri de societăți academice etc., al căror studiu reflexiv îi face capabili de a afla legile ascunse ale simțământului după care poporul cu poeții săi și-a creat și-și mărește limba, dar îi face totdeodată prin chiar faptul acestei reflecțiuni incapabili de a o forma și reforma din nou.

Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi și ceilalți proza[tori] ai științei îl pot avea în privința limbii lor materne este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaște ca autoritate legală a naturii proprii a poporului lor. În această privință ei se află în pozițiunea oamenilor de știință fizică, a căror chemare este de a descrie fenomenele și de a le explica, constatându-le legea după care se conduc, iar nu de a face ipoteze despre ceea ce ar fi trebuit să fie acele fenomene. Ce am zice de un astronom care, în loc să ne explice legea lui Jupiter, ne-ar spune că Jupiter, după calculul lui, s-ar cuveni să se miște mai bine între Mercur și Venus decât între Mars și Saturn?

Tot așa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urșii, sau ul Domn în loc de Domnul, sau meniciune în loc de menire, motivând asemenea schimbare prin faptul că așa i se pare lui mai rațional.

Singura rațiune de îngăduit în această materie este uzul poporului, care face lege și care își are totdeauna cauza lui binecuvântată și mai profundă decât rațiunile filologilor. Astfel, scrierile care se încearcă a silui o limbă, precum sunt, de exemplu, la noi Tentamen criticum al lui A.T. Laurianu, Gramatica dlui Cipariu, Dicționarul academic Laurianu-Massimu, nu merită să fie calificate decât de curiozitați literare, fără valoare practică în ceea ce privește direcția lor originală la formarea limbii.

Între forma lingvistică ce unui individ îi pare mai rațională și între forma obișnuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar șovăirea. Forma individuală trebuiește înlăturată și uzul trebuiește primit ca lege superioară.

Este de cea mai mare importanță pentru direcția sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziția dintre formele gramaticale sau expresiile lingvistice originale primite de un număr mărginit de autori și dintre formele și expresiile obișnuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămâne totdeauna deasupra, și nu este exemplu în istorie ca vreodată să se fi întâmplat altfel. Rezultatul necesar este, dar, că o literatură scrisă în asemenea mod rămâne înapoi și se pierde pentru popor, și că acesta își continuă calea sa fără a se putea lumina de învățătura altmintrelea poate folositoare a literaților săi.

Când astfel de originalități se produc în scrieri ca cele citate ale dlor Laurian și Cipariu, eroarea, deși nu rămâne mai puțin eroare, arată totuși studiul răbdător și consecvent din care a izvorât și, scuzând prin aceasta pe autorii săi, poate produce prin luminarea altor întrebări de-alăturea oarecare folos.

Dar când se vede mania originalităților din partea multor autori ai noștri, care poate niciodată nu au gândit cu seriozitate asupra inovațiunilor ce le încearcă, ci le introduc numai din deprinderea necoaptă de a face altfel decât cum face toată lumea, atunci arma adevărată ce li se cuvine nu este cercetarea serioasă, ci persiflarea satirică, precum a încercat-o domnul Alecsandri, și locul propriu pentru ilustrarea acelor elucubrațiuni originale ar fi scena comică sau jurnalele de felul Ghimpelui și al Nichipercei.

Câteva exemple vor arăta că această judecată nu este prea aspră.

"Junele poet de peste Carpați, dl J. C. Fundescu, autorul frumoasei poezii Florica, publicată într-unul din numerii trecuți ai foii noastre, reintornând din străinătate petrecu o zi în jurul nostru și avu frăgezimea de a ne promite conlucrarea sa."

Așa cetim într-o pagină 411 a Familiei. Lăsând la o parte imaginea petrecerii domnului Fundescu în jurul colaboratorilor Familiei, ne întrebăm numai ce însemnează "frăgezimea unui poet de a promite o lucrare"? Adjectivul fraged prin uz convențional se poate aplica și în înțeles mai ideal. Dar substantivul frăgezime aplicat în sfera ideală își aduce cu sine tot parfumul meseriei de la care este împrumutat și dă frazei întregi un aer de măcelărie.

Și apoi ce construcțiune este aceea a verbului reintornare! "Dl Fundescu reintornând din străinătate"? Reintornând pe cine? Pe sine însuși? Atunci românește se zice reîntornându-se, cu construcțiunea reflexivă.

Asemenea pe o pagină 144 a aceluiași jurnal se zice:

"Forcade reintorcând din Veneția a nebunit."

Românește: reîntorcându-se. Nu cumva Familia are dorința originală de a stârpi verbele reflexive din limba română?

Pentru a ne despăgubi, Federațiunea din 9 mai anul 1868 introduce un reflexiv acolo unde nu trebuie să fie:

"Oare putem noi să ne uităm de acele zile?"

Românește uităm ceva și ne uităm la ceva, dar nu ne uităm de ceva. În același număr vorbește Federațiunea de un

"document de concesiune referitoriu la calea ferată dela Oradea-Mare".

Noi am apucat odată a zice relativ, precum zic toate limbile romanice. Pentru ce să inventăm cuvântul referitoriu? și, nota-bene, când document referitoriu este un nonsens? Un om poate fi referitoriu, formă activă, dar un document este numai relativ, formă pasivă.

Însă dacă originalitatea a născocit forma de referitor în loc de relativ, o compensează prin o întoarcere inversă a altei expresii obișnuite. După ce toți ne-am obișnuit să zicem o ofertă de bani, aflăm în Albina din 12 mai:

"Consemnarea bunevoitoarelor oblate în favoarea Alumneului roman."

Și expresia bunevoitoare este falsă. Noi zicem bunăvoință, însă zicem binevoitor, binevoiește. Cu drept cuvânt; căci substantivul se califică prin adjectiv, dar adjectivul și verbul se califică prin adverb.

Prin urmare, oblata bunăvoitoare este o eroare atât în contra obiceiului cât și a gramaticei. Dar, ce e drept, e originală!

Verbul ferre mai are și altele de suferit în jurnalele austriece. În no. 1 al Transilvaniei citim despre "Referata dlui secretar", unde obiceiul întrebuințează forma pasivă relațiunea sau, când aceasta e ambiguă, raportul. Referata are pentru noi un aer disprețuitor. Transilvania nu fuge de cuvântul raport, căci îl vedem întrebuințat în același număr mai la vale; însă această concesiune la uzul comun ne-o răscumpără și aci prin adjectivele baroce cu care își însoțește substantivul:

"un raport informativ și opinativ".

În Federațiunea din 9 mai citim trei expresii stranii de același fel:

"Protocolul ședinței trecute se străpune casei deputaților" și apoi

"Moțiunea să se transpună la Ministeriu", și, în fine:

"Se decide îndrumarea epistolelor la comisia de zece inși".

Nu cunoaștem ce păcate are verbul a trimite de se ferește dl colaborator al Federațiunii cu atâta stăruință de el și-l înlocuiește cu expresii care de care mai extraordinare? Ce e drept, după mulțimea sinonimelor se judecă bogăția unei limbi și gradul de finețe al deosebirilor intelectuale într-o națiune. Dar aceasta este un fapt care se află sau nu se află în masa poporului, și dacă nu se află, nu se poate crea în mod artificial de fiecine. Este o procedare nevrednică și neadevărată, când își dă cineva aerul de a avea mai mult decât are. Deosebiri fine ale noțiunilor, care trec peste sfera uzului primit în popor, sunt iertate numai în tratate științifice, și atunci întrebarea încetează de a fi li[ngv]istică, căci pentru cuvântul cel nou se dă o definiție proprie a lui și, prin urmare, s-ar putea numi tot așa de bine X sau Z.

În același număr

"În fiecare ședință ne surprind șese până în zece membri cu opuri frumoase originarie, cu poezioare mândre și cu traduceri bune."

Noi zicem: șase până la zece membri, dar nu până în.

"S-a dețermurit", cu înțeles de: s-a hotărât, pe când înțelesul propriu al cuvântului

dețermurit ar fi mai curând s-a mărginit, s-a îngrădit.

"Numărul din Musa română a eșit și suntem foarte îndestuliți."

Limba de rând zice mult mai bine mulțumiți; îndestuliți este un compliment îndoios pentru numărul 1 al acelei muze române.

Într-o conversare cu cititoarele, în Familia, se zice:

"De aceea vă spun din capul locului, să nu vă mirați, de cumva veți căsca prea des cetind aceste orduri."

Ordurile Familiei însemnează rânduri. Telegraful din 25 aprilie vorbește de

"Mișcămintele politice", adică mișcările.

"Parte integritoare", expresia consacrată din franțuzește este parte integrantă.

Când ar zice Telegraful: intregitoare, ai crede cel puțin că vrea să romanizeze forma; dar integritoare nu are nici un motiv binecuvântat. După aceeași analogie am trebui să zicem delict flagrator în loc de flagrant. Tot așa aflăm mai jos

"Putere impunătoriă", în loc de impozantă. Dar apoi și

"Prusia reprezintantă a întregului."

Va să zică nu este antipatia în contra formei ant, ci numai tendența de a vorbi altfel de cum vorbesc ceilalți.

Foaia Societății din Bucovina vorbește de

"tineri capaci".

O farfurie poate fi capace, un tânăr este capabil. În Albina din 15 aprilie:

"A dăruit două stele de metal pentru instinctul emulațiunei (la școlari)", adică pentru instigarea.

"Steagul s-a binezis", adică s-a binecuvântat.

Transilvania din 1 mai:

"Comitetul fu așa zicând improvizat cu punctele dechiarațiunei dlui secretar, neavând comitetul timp a cugeta cu seriozitatea cerută asupra acelora."

Comitetul improvizat cu puncte însemnează că punctele s-au proclamat în pripă membri ai comitetului. Înțelesul însă este: Comitetul fu surprins prin.

Transilvania în no. 1 din 1 februarie:

"Domnul I. R. pledează pre lângă propunerea dlui dr."

A pleda pe lângă o propunere!

"Aceia, cari se cuprind cu asemenea lucrări", adică se ocupă de.

"Dl B. ia cuvântul și între atențiunea generală aduce la cunoștința adunărei."

Între atențiune?

"Se rapoartă și despre fondul destinat pentru eternizarea memoriei laureatului poet Andrei Mureșanu."

Aci originalitatea este de scuzat. Limba română, cu bunul-simț profan ce o caracterizează, nu ar fi aflat niciodată în vocabularul ei cel de rând un cuvânt vrednic de a exprima o idee așa de încântătoare în originalitatea ei! Ce simptom admirabil al timpului! Fonduri pentru eternizarea memoriilor! Imortalitate după măsuri și greutăți!

"Membrii asociației se adunară împreună cu un număr respectat de oaspeți."

Număr respectat? Poate respectabil. Telegraful din 14 martie:

"Treaba chestionată nu se va decide."

Adică treaba în chestiune. Ce înțeles poate avea treaba chestionată? Multă supărare face acelor jurnaliști și cuvântul francez. Francez e un cuvânt bun românesc, obișnuit de mult timp în România liberă, format după analogia curată a limbii noastre, Genova — genovez, Olanda — olandez etc. Dar aceasta nu-l apără de respingerea confraților de peste Carpați, care caută care de care numiri mai originale pentru a-l înlocui. Transilvania vorbește de un poet franc; Albina de o parte francească, alții de francic, alții de franco galic, și cu toate aceste francez este și rămâne cuvântul cel mai bun. Franco-galic se rapoartă la timpurile evului vechi și nu se potrivește cu însemnarea actuală, iar franc, francesc, francic sunt de-a dreptul false, referindu-se la franci, seminție germană (Franken), și nu la francezi (Franzosen).

Transilvania în primele sale numere publică o privire fugitivă peste literatura română, în felul ei un model caracteristic. Autorul din extase în extase ajunge la culmea sublimului, face și pasul despre care vorbește răutăciosul proverb francez și conchide că noi avem eroi și literatură în calitatea și cantitatea dorită și că acum ne lipsește numai un Plutarch și o Istorie critică a literaturii naționale (pag. 84). Aceste idei sunt exprimate într-un stil a cărui originalitate se va aprecia din următoarele două probe:

"Enache Cogălniceanu, eroul de pe urmă al cetății naționali în Moldo-România, a depus trompeta sa."

Și în partea finală:

"Eacă colea falanga politicilor și a publiciștilor...: mai colea alții, care își culeg merite pe câmpul verde al științelor naturali; alții cari asudă pe piscurile țepeșe ale filosofiei" etc.

Să mai continuăm cu citațiunile? Să mai vorbim de lucrățivitatea științală, de limba propunețivă și ființală, de meniciunea și de repețiciunile, de așezămintele pusățive ale Foaiei din Bucovina, care urmează îndemnul dlui Aron Pumnul?

Credem că exemplele de pănă acum sunt de ajuns și că cititorii sunt puși în stare să judece înșii în cunoștință de cauză despre dreptatea unei împotriviri critice în contra degenerării limbii din jurnalele austriece.

Această datorie odată împlinită, putem recunoaște fără rezervă că publicistica română în Austria se află într-o poziție mai grea decât cea din România liberă, prin elementele străine în mijlocul și în contra cărora este silită a se lupta. În această împrejurare, scriitorii jurnalelor politice (dar nu ai celor literare) vor putea afla o scuză pentru neîngrijirea formei sub care își prezintă ideile — o scuză, nu atât înaintea publicului, cât mai mult pentru liniștea conștiinței d-lor private. Căci înaintea publicului și privind lucrul în sine însuși, precum trebuie privit, fără considerări personale, cerința unei limbi curate este o cerință absolută, de la a cărei împlinire nu se poate dispensa nici un jurnal care își respectă publicul sau cel puțin se respectă pe sine însuși în misiunea ce și-a ales-o de a fi conducător poporului pe calea progresului național.

Vezi și

• Critica in „Convorbirile literare” — replica lui George Bariț la acest articol.
• În contra direcției de astăzi în cultura română - răspunsul lui Titu Maiorescu la replica lui G. Bariț.