Ziua păstorului

 

Grăbiră turmele din țarc de iarnă.
Păstorul tânăr, după lung răgaz,
Porni pe câmpul luminat de ape.
Trezite-ogoare îl primeau voios,
Priveliști cântătoare îl chemau
Dar el zâmbea în sine și mergea
Plin de vestiri pe drumul primăverii.
Sări cu bățul ciobănește vadul,
So-opri pe cellalt țărm, pe unde aur
De val, încet curgând printre pietrișuri,
L-a 'nveselit și multele făpturi
Și scoici plăpânde i-au menit noroc.
Nu-i behăiau nici mieii la ureche.
Pătrunse ’n codru ’n răcoroase chei;
Acolo cad șuvoaie sus prin stânci
Pe care mușchiul picură și goale
Dau ramuri rădăcinile de fag.
În liniști și fior de-adânci frunzare
A adormit când soarele sta sus,
Și apele goneau cu solzi de-argint.
Ajunse, deșteptat, în vârf de munte
Serbarea, când lumina se trăgea;
Se ’ncunună cu rugi și frunză sfântă
Și in ușor mișcatele umbriri
De nori închiși, răzbi sonoru-i cântec.