Zile trăite

Jump to navigation Jump to search
Zile trăite
de Nicolae Gane


[Fragmente]

Pe cînd în București se preparau gravele evenimente politice care au avut mai tîrziu de efect răsturnarea lui vodă Cuza și întronarea lui vodă Carol, în Iași se prepara o alta mișcare dezbracată de orice caracter politic, a cărei rezultate au fost, într-o altă direcțiune, aproape tot atît de însemnate pentru țară. O mînă de tineri iubitori de literatură și anume: d-nii Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Titu Maiorescu, P. Carp, Nicu Scheletti, Iacob și Leon Negruzzi adunau regulat o dată pe săptămînă sara, de obicei la d-nii Pogor sau Maiorescu, ceteau piese din Shakespeare, versuri din Goethe, Heine, Victor Hugo, Musset și alții, discutau chestiuni filozofice și științifice culese din cetirea lui Darwin, Kant, Schopenhauer, H. T. Buckle, Auguste Comte, discuțiuni interesante care la sfîrșit erau regulat întrerupte prin un ceai întovărășit de un zdravăn cozonac.

Începutul acestor întruniri a avut loc cam pe la anul 1863; însă Pogor, care a fost totdeauna nota vesela în,, Junimea”, susține și astăzi că originile „Junimei” se pierd în noaptea timpurilor.

Adevărul este că la început întrunirile erau mai mult îmboldite de amiciția personală ce lega pe acești tineri între dînșii, și de dragostea lor pentru ocupațiuni mai estetice. Gruparea lor însă nu avea deloc caracterul unei societăți constituite și nu purta nici un nume.

Mai tîrziu, după ce pe lîngă tinerii de mai sus s-au alipit și alții, precum: Dimitrie Rosetti, Scarlat Capșa, Mihai Cornea, Ioan Ianov, Miron Pompiliu, Ștefan Vîrgolici, Neculai Mandrea, Neculai Culianu, I. Caraiani, s-au gîndit ei să deie un nume grupărei lor.

După multe dezbateri în care partea comică nu a lipsit, dînșii s-au hotărît a se constitui într-o societate literară cu numele de „Junimea”, însă fără statute, fără președinți, vicepreședinți și secretari, avînd ca lege unică deviza inventată tot de Pogor:

Intră cine vra, rămîne cine poate!

Primul semn de manifestare a „Junimei” în public au fost prelegerele populare.

Ele datează încă din 1863 pe cînd gruparea numiților tineri nu capatase corp. Singur Maiorescu a ținut în acel an o serie de prelegeri în sala Băncii Moldovei cu următorul program:

1. Familia în stat și în societate, educațiunea în familie.

2. Educațiunea fundată pe principii științifice, estetice și psihologice ca părți ale filozofiei.

3. Principii estetice. Frumosul, sublimul și plăcutul. Aplicări la muzică (opera clasică și opera italiană) și la literatură (clasică și romantică).

4. Importanța esteticei pentru educațiune. Principii psihologice. Idealismul și materialismul în psihologie.

5. Temperamentele.

6. Viața de zi și viața de noapte a sufletului; vis, viziuni, stafii.

7. Memoria și fantazia.

8. Voința și caracterul.

9. Voința și inteligența, talentul și geniul.

10. Recapitularea. Mijlocul justifică scopul.

Inutil să spun că aceste interesante prelegeri ținute în mijlocul unui public inteligent, de cătră un om de o vastă cultură și de un talent oratoric superior, au avut un succes imens și au produs un puternic curent spre cultivarea literilor și știinților. Poate că acestui prim impuls dat de Maiorescu se datorește înjghebarea ulterioară a societăței, căci imediat în al doilea an 1864 se uniră Carp și Pogor cu Maiorescu și ținură un alt șir de cursuri variate, fără unitatea tradițională care a caracterizat mai tîrziu prelegerile „Junimei. ”

Iată programul acelor cursuri:

1. Ce scop au cursurile populare? de d. T. Maiorescu.

2. Religiunea în popor de d. T. Maiorescu.

3. Sunete și colori de d. T. Maiorescu.

4. Tragedia antică și modernă de d. P. Carp.

5. Încă o dată principii estetice și aplicări la arhitectură de d. T. Maiorescu.

6. Aplicări la tragedia „Moartea lui Wallenstein” cetită în traducere română de d. T. Maiorescu.

7. „Moartea lui Wallenstein”, continuarea cetirei.

8. „Moartea lui Wallenstein”, terminare.

9. Înrîurirea Revoluțiunei Franceze asupra ideilor moderne (I) de d. V. Pogor.

10. Individualitatea poporului și cosmopolitismul de d. T. Maiorescu.

11. Înrîurirea Revoluțiunei Franceze asupra ideilor moderne (II) de d. V. Pogor.

12. Socialismul și comunismul în Franța de d. T. Maiorescu.

13. Trei cesari: Cesar, Carol cel Mare, Napoleon I de d. P. Carp.

14. Mintea și inima de d. T. Maiorescu.

Mai tîrziu conferențiarii din „Junimea” au căutat ca prelegerile lor să aibă o unitate, să se dezvoalte și să se complecteze una pe alta, să aibă într-un cuvînt un fir de legătură între dînsele, precum de exemplu vedem în anul al treilea 1865 pe Maiorescu în discursul său introductiv, Privire teoretică[1], expunînd care anume sunt fundamentele de existența istorică ale unui popor și apoi în discursurile următoare aceleași fundamente la diferitele popoare istorice.

Pe la începutul anului 1865 fui transferat de la Curtea de Apel din Focșani la aceea din Iași. Imediat frații Iacob și Leon Negruzzi, rude cu mine, precum și V. Pogor, coleg din Curte, m-au introdus în societatea „Junimea“, care nu demult își primise botezul. Îmi pare rău că n-am fost la ședința în care s-a fixat numele de „Junimea“; a trebuit să fie foarte interesantă, dată fiind diversitatea de păreri, veselia care însuflețea pe toți membrii și, în fine, argumentele ad hominem întovărășite de lovituri pe perină care au raliat în sfîrșit toate părerile asupra numelui „Junimea”.

De la prima ședință m-am simțit foarte îndămînă în acest mijloc unde politica era cu totul exclusă și unde domnea spiritul de colegialitate cel mai intim, într-o atmosferă cu totul neatinsă de grijile și ocupațiunile zilnice ale vieței. Ce veseli și tineri eram noi pe vremea aceea? Ce plini de iluziuni și de speranțe!

Mulți dintre noi eram mușcați de cîte un dor la inima, și sările cînd nu era „Junime” ne adunam la berăria lui Franțoz, unde ne mărturiseam unul altuia aleanurile sufletului și ne amestecam lacrimele cu spuma berei. Eram grozav de nenorociți, așa de grozav, încît astăzi, cînd mi-aduc aminte, îmi vine să surîd și să zic:

Dă-mi, Doamne, încă o dată acele nenorociri pe cap! Într-o zi de primăvară un bun și iubit amic al meu, în desperarea dragostei sale, mă îndemnă să merg cu el la preumblare.

— Vreu să mă mai răsuflu la aer, îmi zise el; simt că mă înăduș.

Ne-am suit într-o trăsură și am mers la Copou. Acolo, priveliștea frumoasă, verdeața care înviese spornic după o lungă iarnă, aerul, lumina, soarele încălzitor, toate aceste, în loc să-l liniștească, îl întărtară și mai tare.

— Hai la Maiorescu. El e filozof, om de sfat, poate m-a învață ce să fac, suspină amicul meu.

Ne-am întors la Maiorescu însă, cînd să pun mîna pe clopot ca să sun, mă uit la el și ce să văd? Îl năpădiseră lacrimile așa de tare, încît plîngea bietul om în hohot mare de i se rupea pieptul. Neputînd intra astfel, l-am dus acasă; iar după ce am plecat de la el, moscalul mă întrebă îngrijat:

— Ce?… Cocanaș e bolnav?…

Da, era bolnav, precum au fost de cînd lumea și vor fi cît lumea toți cîți n-au o iască în partea stîngă a pieptului.

Altă dată, pe cînd trăia încă bătrînul Costache Negruzzi, autorul vestitelor Pacate ale tinereților, mă aflam la el la moșie împreună cu amîndoi fiii lui, Leon și Iacob, precum și cu tînărul Mihail Cornea. Era în sărbătorile Paștelor pe cînd codrul prinde frunze și încep păsările a ciripi.

Ne-am dus într-o dumbravă să culegem viorele și deodată am auzit cucul, vestitorul primăverei, cîntîndu-ne în față. Cuprinși de bucurie și superstițioși ca toți înamorații, am încins îndată o horă strașnică pe iarba verde, siguri că o să ne meargă de astă dată după dorul inimei.

Dar șiretul de cuc ne-a amăgit, căci dorul inimei a rămas neîmplinit și s-a topit încet, încet în oftări și lacrimi puse în versuri.

Dacă m-am oprit un moment asupra acestei părți a vieței noastre intime, este pentru că ea n-a fost fără înrîurire asupra activităței noastre literare.

Bucuriile și amărăciunele noastre de atunci, lacrimile ce vărsăm unul în sînul altuia, n-au rămas neroditoare.

Atunci au luat naștere un șir lung de poezii izvorîte din pana lui Iacob Negruzzi. Atunci a luat naștere Durerea lui Leon Negruzzi, Dorul lui Șerbănescu, Desperarea lui Cornea, Fluierul lui Ștefan, o novelă a mea, și cîte și mai cîte altele care figurează în primul număr a Convorbirilor de acum 36 de ani și pe care nu le pot receti fără emoțiune, căci ele îmi revin ca un eco departat al unor vremi ce nu mai sunt.

Dar iată că mă alunec în sentimentalism. Bine îmi zicea Carp în „Junimea” că sunt o natură lirică. Ce să fac, dacă așa mi-e firea. Numai de mi-ar păstra-o Dumnezeu pănă la sfîrșit!

Revin la chestiune.

Ziarul Convorbiri literare, organul societăței „Junimea’’, a văzut lumina zilei la 1 martie 1867. Cîtă discuțiune a avut loc cu ocaziunea înființărei acestei publicațiuni bilunare, este cu neputință de descris. Unii prooroceau că va cădea cu rușine după două sau trei luni din lipsă de materie, alții susțineau contrariul, între care mă număram și eu. Totdeauna am fost cam optimist. În sfîrșit, după o furtunoasă ședință de cîteva oare în care perinele lui Pogor începuseră să-și joace rolul, chestiunea fu dezlegată în sensul părerei optimiste. Apoi, altă discuțiune, cum să se numească gazeta.

Dar timizi, cum eram la început, pentru a nu-i da un nume pretențios ca Facla, Lumina, Zorile, Renașterea, cu care se împodobiseră altădată niște ciuperci sporadice ce au trăit cît roza lui Malherbe, ne-am oprit cu toții asupra titlului modest: Convorbiri literare. După ce lucrul fu hotărît definitiv în mijlocul unui ura frenetic, ne-am dus cu toții la Franțoz și am scăldat copilul nou-născut în multe halbe de bere, care i-au fost cu noroc. Cine ș-ar fi închipuit atunci că el o să ajungă bătrînețe unse?

Primul număr începe cu un articol a lui Maiorescu, Poezia rumănă. Cuvîntul rumăn în loc de român a fost viu combătut în „Junimea”. Dar fiindcă în materie de filologie și etimologie toți cedam pasul lui Maiorescu, am îngăduit, deși cu îndoială și neplăcere, să ni se schimosască numele strămoșesc. Nu tîrziu după aceea, însuși Maiorescu a revenit asupra acestui pedantism și ne-a redat numele legitim înscris în cartea veacurilor. Tout est bien qui finit bien. Dealtfel articolul său a făcut mult vuiet și a fost prima provocare la adresa școalei literare din București reprezintată mai tîrziu prin Revista contimporană.

În numărul al 3-lea venii și eu cu prima mea novelă, Fluierul lui Ștefan. Cînd m-am prezentat la „Junimea” cu manuscriptul, parcă eram un vinovat care ascundea în buzunar corpul delictului. Numai Iacob Negruzzi știa că comisesem o novelă. Cum m-a văzut intrînd în odaie timid, furișîndu-mă în dosul unei canapele, a și început a striga:

— Ia, mă rog, nu te face niznai! Adă manuscriptul încoace.

Strîns cu ușa, mă apropiai, dar numai Dumnezeu știe cum mi se bătea inima. Nu știu de ce, dar în timpul cît am scris novela mi se părea bună. Îndată ce am sfîrșit-o, a început să-mi lipsască această încredere, iar acuma, cînd eram pe punctul de a o ceti unui cerc de oameni gata să o scarmene fără milă, mi se părea proastă, oribilă, și, dacă nu mi-ar fi fost rușine, aș fi rupt-o în bucăți și eu însumi aș fi rupt-o de fugă pentru a nu mai calca în „Junimea”. Dar, se vede că mi-a fost scris să fiu autor fără voie. Cu multă sfială și după mult îndemn, scosei, în sfîrșit, teancul de hîrtie din buzunar și îl pusei pe masă. Atunci deodată se auzi în sală glasul lui Pogor:

— Să ascultăm Sfînta Evanghelie a lui Neculai cetire.

Apoi un al doilea glas din fundul sălei răspunse pe nas:

— Să luăm aminte!

Era glasul lui Mihai Cornea.

— Doamne miluiește, mlește, mlește, mlește! îngînă veselul Ianov.

— Pace vouă, tuturor! exclamă Leon Negruzzi pe un ton diaconesc.

Poate să-și închipuiască oricine în ce hal eram. Începui să citesc:

„Junele Victor, abia ieșit din școli, cu capul plin de iluziune și inima plină de dor… ”.

Dar un nod mi se puse în gît și glasul îmi amorți cu desăvîrșire de parcă ieșea dintr-un fund de poloboc. Era cu neputință să continui fără a-mi stîlci cu desăvîrșire novela.

Atunci Maiorescu, care era singurul bun cetitor în „Junimea” pănă la venirea lui Eminescu, îmi luă manuscriptul din mînă și urmă lectura mai departe.

Cînd îl auzii, rămăsei eu însumi surprins. Parcă ascultam lucrarea altuia, așa de bine nuanțate și bine subliniate ieșeau toate frazele din gura lui.

— Pas mal! observă Cornea.

— Taci din gură, îl întrerupse Pogor, observațiile se fac la sfîrșit!

Dar de ce înainta lectura, de ce tăcerea era mai adîncă și atențiunea mai mare.

În starea sufletească în care eram cu toții atunci, atinsesem sc vede coarda care singură putea vibra în noi în acea sară, coarda sentimentală ce acum ne pare așa de copilărească.

După ce isprăvi lectura, Maiorescu zise:

— Eh bien… ! Messieurs, voilà une nouvelle!

Mihai Cornea, care era ușor de entuziasmat, mi-a promis o epistolă în versuri pe care a și publicat-o în volumul al II-lea a Convorbirilor.

Novela a fost, deci, primită cu voia tuturora și peste cîteva zile mă văzui tipărit în numărul al III-lea a Convorbirilor literare din 1867, april 1, onoare ce nu avusesem încă în viață.

O! nu puțin lucru e pentru un începător de a se vedea tipărit într-o gazetă și dat în veleagul lumei. Ε o satisfacțiune care pe mulți i-a amețit și i-a făcut să se creadă autori mari, pentru că au produs cărți care mai tîrziu au ajuns hrana șoarecelor.

Dar, în sfîrșit, cine-i acela care să creadă că copiii lui sunt sluți? Odată primul pas făcut, am prins curaj, am scris repede a doua novelă, Piatra lui Osman, care e o reminiscență a primei mele călătorii la Dorna făcută cu ocaziunea incidentului ce-am avut cu birjarul evreu, și cînd m-am înfățoșat la „Junimea“ cu manuscriptul subsoară, aveam de astă dată mai multă încredere în mine.

Multe și varii erau discuțiunele în „Junimea”. Într-un rînd, Iacob Negruzzi ne-a pus întrebarea care sunt cei mai mari dintre vechii și noii scriitori din lume, care au trăit și vor trăi în toate timpurile? Această întrebare, nu tocmai ușoară de rezolvit, a pus în foc întreaga „Junime». Vîrgolici, dacă nu mă înșel, a pronunțat de după un dulap, numele lui Lamartine, fiindcă-l traducea.

Atît a trebuit, ca să fie întîmpinat de Pogor cu porecta obicinuită de gogoman.

— Auzi, Lamartine, un plîngarniț, un fabricant de rime sunătoare. Jos Lamartine!

Aceeași soartă a avut Voltaire, un aristocrat cinic care s-a lingușit pe lîngă Frederic cel Mare. Ce-a ramas din scrierele lui?

— La Pucelle cl’Orlèans, nu-i așa? întrebă Pogor cu ironie.

Nu mai vorbesc de Corneille, Racine, Boileau, Schiller, Milton și alții care au fost respinși cu dispreț.

Asupra lui Victor Hugo s-a mai stat puțin la gînd, însă la urmă a fost și el aruncat la coș.

Dar atîta ne influențează opiniunele acreditate, hotărîrile pronunțate de marele public cu drept sau cu nedrept, încît fără nici un examen ne supunem lor întocmai ca dogmelor unei religiuni.

Astfel, la numele lui Homer, pus înainte de Caraiani, toți au strigat:

— Ei, da! Pe acesta îl primim; deși dintre toți junimiștii trei pătrimi desigur nu cunoșteau Iliada și Odiseea și deși nici astăzi nu este dovedit că Homer a existat.

Numele lui Dante, pronunțat de mine pentru că începusem să-l traduc, fu iarăși primit așa pe încredere, deși opera lui cu greu se mai poate ceti, fiind un anacronism literar cu totul în nepotrivire cu spiritul timpului de astăzi.

Shakespeare și Goethe au fost aclamați fără discuțiune, iar Molière a căzut cu paritate de voturi.

Așadar, stîlpii cei mari ai omenirei au rămas și în „Junimea” tot acei consacrați de verdictul public, Homer, Dante, Shakespeare și Goethe.

Poftim, mă rog, să spui altfel de cum spune lumea-ntreagă sau, cu alte cuvinte, să nu te duci să te culci cînd lumea zice că ești beat…

Întors în Iași, am reînceput să frecventez ședințele săptămînale ale societăței „Junimea”, care, în intervalul absenței mele, sporise cu un număr considerabil de membri și anume: Lascar Ciurea, Emil Cazimir, I. Melik, V. Burlă, P. Paicu, N. Burgheli, Grigore M. Buiucliu, Gh. Racoviță, N. Chintescu, Alexandru Xenopol, Al. Fara, Anton Naum, Ștefan Nei, generalul M. Cerchez, Petru Verussi, fără să mai vorbesc de alți membri sporadici care după ce au asistat la două, trei întruniri au dispărut cu totul, profitînd de articolul unic al statutelor: Intră cine vra, rămîne cine poate.

În luna noiembrie 1867 s-a dat primul banchet la Titu Maiorescu în casele ce le ocupa în curtea bisericei Trei-Ierarhi, pentru a sărbători a patra aniversară a înființărei societăței „Junimea”. Banchetul a fost precedat de o ședință ordinară a societăței.

Ședințele ordinare a societăței se deschideau totdeauna prin cetirea de către Iacob Negruzzi a corespondenței cu diferiți autori afară din „Junimea”, ce-i trimeteau scrieri spre publicare și cărora le răspundea prin poșta redacțiunei.

Răspunsurile redacțiunei erau de multe ori foarte înțepătoare și de natură a nu atrage simpatiile colaboratorilor străini, precum de exemplu:

„D-lui M. I., în Galatz. Durere, fără ritm, rimă și mai ales fără simțire — cam greu.

Dl. E. B. Opriți-vă la actul întăi.

Dl. P. V. G. Pămînt, mormînt, mormînt, pămînt. O!

Dl. G. Oftări? Am oftat după ce am cetit.

Dl. V. B., în Folticeni. Ne ameninți că n-om scăpa numai cu cele trimese. O! fiți îndurători! ”

Și așa mai departe.

Apoi s-a dat lectură diferitelor compuneri în proză sau în versuri alcătuite mai toate de junimiști în gen umoristic pentru ocaziunea serbărei și prin care se lua în zeflemea pe membrii care scriau în Convorbiri și mai ales pe cei care nu scriau, pe membrii care vorbeau în „Junimea” și pe cei care nu vorbeau.

Nimeni însă nu se supăra, căci toate glumele acestea, cu spirit sau fără spirit, erau în tot cazul fără răutate.

După terminarea cetirei acestor vesele bucăți și discuțiunelor ce au urmat care nu puțin au încălzit atmosfera și ne-au pregătit pentru copiosul banchet ce ne aștepta, se dădu lectură la cîteva publicațiuni din diferite broșuri, foi volante, și ziare spre a se lipi la dosar.

Trebuie să se știe că „Junimea” avea un dosar în care se lipeau ca curiozități contimporane toate neroziile ce ieșeau la lumina tiparului. Sunt în dosarul acesta eșantilioane de toată frumuseța: anunciuri, afișe, reclame, poezii de natură a stîrni rîsul celui mai morăcănos dintre oameni. Acest dosar, grație nesecatului izvor de prostie omenească, se făcu așa de voluminos, încît s-a simțit nevoie de a se înființa un al doilea.

Multă vreme aceste dosare care se răsfoiau la toate ședințele „Junimei” au făcut deliciul membrilor ei. Unul dintr-însele se păstrează și acum de V. Pogor, iar cel al doilea s-a furat, la o aniversară ce a avut loc în Otelul Pastia.

Odată isprăvită cetirea pieselor destinate pentru dosar, cîțiva dintre membrii cei mai nerăbdători strigară pe nas ca dascălii de biserică: „Ușile!… Ușile! ”… și în aceeași clipă ușa care dădea în odaia de alăturea se deschise în două laturi, lăsînd să se vază o masă întinsă frumos, împodobită cu tot soiul de mezeluri pe care străluceau vreo două duzini de butelci cu vinuri vechi de coloarea rubinului și a chihlimbarului.

Caracuda, a cărei șef era Miron Pompiliu, precum bine a zis Panu în amintirile sale din Săptamîna, și care se compunea mai mult dintre acei ce erau timizi la discuțiuni, dar îndrăzneți la mîncare, dădu navală la masă așezîndu-se cam pe la mijlocul ei ca să poată apuca și din dreapta și din stînga; iar după ce fiecare își luă locul și după ce primele farfurii fură golite și primele rînduri de pahare supte, Iacob Negruzzi, care era în capul mesei, ceru cuvîntul ca să deie samă despre activitatea literară a „Junimei”.

— Domnilor! zise el, rădicîndu-se în picioare cu paharul în mînă. Societatea „Junimea”, care a luat naștere în anul mîntuirei 1863.

— Protestez! strigă furios Pogor. Originele „Junimei” se pierd în noaptea timpurilor.

— În anul mîntuirei 1863 după Hristos, continuă Negruzzi, imperturbabil…

— Minciuni!… Protestez!… „Junimea” a existat de cînd lumea, în aer, invizibilă, impalpabilă, imponderabilă, înainte chiar de a se naște membrii ei.

La acest al doilea argument, plin de bun-simț, toți membrii au început să bată în palme cu entuziasm, iar Negruzzi nu și-a mai putut continua discursul pană cînd nu a recunoscut adevărul istoric așa de bine probat de Pogor despre originele „Junimei».

Apoi, rădicîndu-se la gradul de temperatură a adunărei, prinse cu un ton onctuos de vlădică să cădelnițeze pe fiecare membru activ care a colaborat la Convorbiri, rezervînd însă pentru caracudă, pentru clefăitoarea caracudă, cățuia întreagă de tămîie și atribuindu-i cele mai deosebite merite la succesul Convorbirilor, pentru trei mari rezoane:

1. Pentru că, nescriind nimic, n-a spus nici o prostie.

2. Pentru că n-a făcut pe Convorbiri să piardă nici un abonat.

3. Pentru că prostiile scrise de ceilalți nu i-au produs nici o indigestie, dovadă apetitul de care continuă a se bucura.

— Ura!… Să trăiască caracuda! strigară cu toții în cor. Caracuda era totdeauna salutată în mod colectiv ca o grupare anonimă, reprezentată oficial numai prin președintele ei Miron Pompiliu.

După marele discurs introductiv a lui Iacob Negruzzi care se repeta la fiecare aniversară aproape același, cu mici variante după împrejurări, căci „Junimea” înainte de toate ținea la tradițiuni, începeau sănătățile.

— Să trăiești, Ciurilă-Burilă!

— La mulți ani, Poghircă!

— Și cu bine, Mirmelic!

— Bine te-am găsit, Buiuc!

— În sănătatea ta, președintele celor nouă!

— Cu noroc, papa Culianu!

Și așa mai departe pe un diapazon tot mai rădicat se încrucișau paharele și se apostrofau unii pe alții după poreclele uzitate în „Junimea”.

Apoi venea rîndul anecdotelor, mai întăi a acelor cuviincioase, iar după ce ne căptușam bine cu Cotnar alb sau roș, ori cu amîndouă colorile împreună, dădeau drumul anecdotelor corozive, adecă acelor de care se înroșea pudicul Naum care totdeauna se exprima corect și nu aluneca pe tărîmuri echivoce. Cei mai meșteri în istorisirea anecdotelor corozive erau Creangă, Ianov și binenutritul Caraiani, cum îl numeam noi în „Junimea”.

Dar cine poate spune verva, spiritul, voia bună, aș putea zice entuziasmul, care însuflețeau serbărele „Junimei” și în același timp, șăgile, ironiile fine, înțepăturele cu noimă, care, ca și paharele pline, se ciocneau și scînteiau; însă toate aceste erau ieșite din inimă curată și fără pic de răutate. De aceea nimene nu le lua în nume de rău.

Mult timp, aș putè zice, mai tot timpul cît a existat „Junimea» ca grupare exclusiv literară, n-a fost între noi nici umbră de gelozie. Poate că unde eram tineri și nu făceam literatură pentru scopuri egoiste, sau poate că unde lucram fiecare într-o direcție deosebită după înclinațiunile noastre, de aceea invidia nu ne otrăvise inimile.

Astfel: poezia lirică și satirică, comedia, drama, critica literară, filozofia, istoria, novela, romanul, pănă și pictura erau îmbrățoșate și cultivate cu mai mult sau mai puțin succes de anumiți membri care căutau să se perfecționeze fiecare în specialitatea sa.

Este un fapt unic, nemaipomenit în istoria țărei noastre, ca o societate compusă din oameni de diferite colori politice și straturi sociale, din diferite ramuri ale neamului nostru: români, transilvăneni, bucovineni, basarabeni, macedoneni, în sfîrșit, din atîtea elemente disparate și eterogene, din oameni cu doctrine religioase și științifice opuse: atei, teiști, creștini, panteiști, spiritualiști, materialiști etc., ca toți aceștia, zic, să ție casă bună împreună atîta amar de ani fără ca între dînșii să se fi ivit cel mai mic conflict.

Dar tocmai diversitatea aceasta de aptitudini și îndelepniciri, eliminînd concurența, a menținut unitatea și armonia între membri. Dacă ar fi fost toți poeți, sau toți noveliști, sau toți critici, desigur s-ar fi sfădit și împrăștiet de a doua zi. Frumuseța și trăinicia buchetului „Junimei” literare se datorează tocmai varietăței elementelor din care se compunea.

În sînul „Junimei” erau diverse curente care, în loc să fie dușmane, se corectau, se complectau între ele, așa că direcția muncei intelectuale a grupărei, în generalitatea ei, lua de la sine diagonala firească a tuturor forțelor conlucrătoare fără să se anihileze una pe alta.

Așa, de exemplu, nici tendințele galofile, nici acele germanofile ale membrilor crescuți în Franța și Germania, n-au precumpănit exclusiv în „Junimea”, ci s-au echilibrat între dînsele.

Au fost într-adevăr la început cîțiva membri, între care s-a deosebit Bodnărescu, care își închipuiau că o cugetare e cu atît mai adîncă cu cît e mai obscură.

De acolo văzurăm o sumă de aforisme compuse anume într-un stil nebulos, epigrame în exametre antice care pentru a fi înțelese trebuia să faci o adevărată gimnastică de minte. La asemene tendințe spre obscurantism s-au opus mai mulți membri între care și eu, obiectînd cu drept cuvînt că cele mai mari capete-de-operă a tuturor popoarelor sunt clare, așa de clare că oricine le pricepe. Frumosul e totdeauna simplu, ziceam noi și aproape de mintea omului. Pe Shakespeare îl înțeleg și copiii.

Din discuțiunile urmate cu ocaziunea acestor aforisme sau anaforale, cum erau poreclite în „Junimea”, a luat naștere grupul celor nouă, care, dragă Doamne, nu înțelegeau nimic și a căror președinte am avut onoarea să fiu aclamat. Da, a fost pentru mine o onoare să fiu în capul acestui grup anonim de neînțelegători care adeseori din nouă se făceau treizeci și nouă, căci cumulurile de onoruri nu erau prohibite în „Junimea”.

Dar, lucru ciudat, precum apele în natură de la sine își iau cumpăna lor normală și se limpezesc, așa și în „Junimea” acest gen de literatură nenatural, muncit, care jignea simțimîntul nostru estetic, a cedat pasul ideilor limpezi și neîntortocheate și în cele din urmă a fost părăsit de însuși acei ce au căutat să-l introducă.

La această îndrumare spre bunul-simț nu puțin au contribuit pe lîngă majoritatea membrilor vechi și membrii noi – veniți, precum: Conta, Panu, Lambrior, Tasu, Creangă etc., capete solide, care gîndeau clar, se exprimau clar și nu admiteau forma greoaie a pedantismului german.

Aniversările „Junimei” se făceau regulat în fiecare an aproape după acelaș tipic.

De multe ori erau prezidate de Vasile Alecsandri, iar a douăzecea a fost sărbătorită cu o deosebită pompă.

Iată convocarea făcută pentru acea aniversară:

„SOCIETATEA «JUNIMEA»

Intră Rămîne cine cine vra poate


CITAȚIUNE

Membrii tuturor triburilor societăței «Junimea»: fundatori, lipoveni, caracudă și cei nouă, sunt citați că în ziua de 26 octombrie curent să se afle la scaunul societăței în Iași, unde se va da cu mult chef și cu puține parale, în Otelul Binder, oarele 6 sara, al 20-lea praznic tradițional. Mîncarea va fi fudulie, iar băutura temelie. Spiritul nu este de rigoare.

Secretar perpetuu,

I. N. ”

Îmi aduc aminte că Petru Missir și eu am organizat pentru acea memorabilă dată un joc de păpuși care imita o ședință literară a „Junimei”, compunînd împreună un libret în care actorii principali erau Maiorescu, Bodnărescu, Pogor, Negruzzi, Carp, Creangă, Naum, eu și alții.

Copiii mei au lucrat în secret păpușele dîndu-le pe cît posibil asemănarea persoanelor ce reprezentau. Pogor și Maiorescu erau cu deosebire bine reușiți. Pentru Missir, care avea însărcinarea să joace păpușele, a învațat rolul fiecăreia pe de rost și a făcut în secret mai multe repetiții acasă la mine spre a fi bine preparat pentru ziua de reprezentație.

În sala unde urma să se ție banchetul, am așezat noi micul teatru de păpuși acoperit cu niște perdele, care se puteau deschide prin tragerea unei sfori. Nimene nu știa ce-i în dosul perdelelor afară de Missir și de mine.

S-a cetit mai întăi de Negruzzi corespondența cu autorii străini, apoi prostiile ce fuseseră publicate în cursul săptămînii prin diverse foi periodice, broșuri, placarde etc., spre a se lipi la dosar, și în fine scrierile de ocaziune aduse de membrii „Junimei», între care eram și eu cu o dedicație adresată lui Iacob Negruzzi pe care îmi permit să o reproduc mai la vale, căci ea dă nota exactă a stărei noastre sufletești de atunci.

LUI IACOB NEGRUZZI

Suflă vijelia-n geamuri, eu pe-o carte stau plecat

Urmărind slovele negre, de mii gînduri spulberat.

Într-un colț nevasta coasă pentru opt copii ștrengari,

Care zburdă împrejuru-i și-i fac capul calindar;

Eu însă n-aud nimica din furtuna de afară,

Din furtuna dinlăuntru, a mea-nchipuire zboară

La ce-i scris în cartea veche: anu-ntăi de Convorbiri.

Și ce văd pe fila scrisă?… O, amice, – o să te miri!…

Ε un cîntec nebunatic, îngînare de amor,

Un vers rătăcit în lume, un suspin, un strop de dor

Izvorît din a mea pană acum douăzeci de ani.

Ce amară ironie, cînd văd perii mei balani!

Douăzeci de ani de-atuncea… s-a topit un trai de om!

Unde-i vesela verdeață de pe-al vieței mele pom?…

Îmi aduc ș-acum aminte de-acea vîrstă fără preț,

Cînd prin ochii tinereței priveam lumea îndrăzneț;

Socoteam că-i pentru mine orice pasere zbura;

Bani de-aveam sau nu în pungă, cheful nu se micșura.

Dar aveam silitră-n vine și în piept izvor de foc,

Aveam inimă bogată, stam calare pe noroc.

Mai mă-ncumătam pămîntul pe un umăr să-l ridic

Și în dărnicia-mi, viața mi-aș fi dat-o pe nimic.

Iată că-ntr-o zi, amice, într-o zi m-am deșteptat

Ca în inimă un vierme tainic mi s-a furișat,

Și cu toată voinicia-mi, mă simții adînc rănit

Perdui voia mea cea bună, obiceiul de dormit,

Ș-atunci… te-ntîlnii pe tine, călător pe-aceeaș cale,

Amîndoi în sînul nostru ascundeam aceeași jale,

Jale nu, căci era dulce taina care ne rodea,

Însă nu-ndrăzneam s-o spunem tocmai cui se cuvinea.

Și m-ai sfătuit, țin minte, eu copil neștiutor,

Pe vorbarița hîrtie să aștern ascunsu-mi dor.

Eu te-am ascultat și-n versuri scris-am taina fără nume

Ș-au curs lacrimele mele… și le-am dat de pradă-n lume.


Și rămas-am cu naravul de-a tot înnegri hîrtie,

De simțesc amar în mine sau în juru-mi dușmănie.

Ei… de atuncea pribegit-au ani și ani sub bolt-albastră;

Mulți ca noi, sărmani lunatici, prinsu-s-au în hora noastră,

Muncitori fără de leafă, ce-au pus plugul în ogor,

Jos cu ochii pe hîrtie, sus cu sufletul în nor.

An cu an cules-am roada strînsă-ntr-un mănunchi de foi,

Bună, rea, după putere, cum ne-am priceput și noi,

Apoi an cu an de-a rîndul spre mai bună îmbelșugare

Cu un strop de vin de țară, cu o veselă urare,

Am sărbătorit frățește împrejurul mesei mari

Sfînt-a anului rodire ca și harnicii plugari.

Dar s-a întîmplat adesea cu-ntristare de-am văzut

Cum pe brazda răsturnată dragi tovarăși au căzut

Dintre chiar fruntașii noștri, chipuri ce ne amintesc

Munca din copilărie și amorul cel frățesc.

Și rărită a fost ceata vrednicilor lucrători

Ce adună-n stup de miere hrana suptă de pe flori.


Apoi iarăși, altă dată, am văzut, și mai mîhniți,

Drepți tovarăși de ai noștri, cum la dușmani pribegiți,

Pusu-s-au în văzul lumii să ne-mproaște cu ocări,

Uitînd dintr-o zi la alta ale noastre-mbrățoșări

Și cercînd să nimicească roiul harnic de albine.

Pentru că, invidioșii, nu puteau face mai bine.

Astfel fost-am de ocară în tot chipul porecliți:

„Ignoranți, fără az-buche, lipoveni, cosmopoliți”.

Răii ne pîrau la lume că suntem răutăcioși,

Sterpii ne găseau pricină că n-aveam copii frumoși.

Dar a vrut Dumnezeu sfîntul și făcutu-s-a lumină,

S-a deosebit cu-ncetul grîul spornic din neghină;

Alți tineri cu foc sacru golurile au umplut

Celor ce-au murit, sărmanii, celor care ne-au vîndut.


O dar, gîndule sprințareț, zborul tău ce nu-l oprești?

Răscolind cele trecute numai cît mă amărești,

Redeștepți simțiri ascunse, deschizi rana învechită,

O! nu te-ncerca zadarnic să mă pui iar în ispită!…

Astăzi cînd mă uit în juru-mi la cei opt copii ștrengari,

Opt speranțe întrupate, marturi timpului fugari,

Zic că-i dusă tinereța-mi, rîndul lor de-acuma vine;

Sigur, decît noi bătrînii, dînșii face-vor mai bine,

Iară eu închid azi cartea unde-odat-am gîngurit

Primul vers pe care dorul inimii l-a zămislit;

Pun pecetea pe trecutu-mi și mă duc în astă-sară

Să sărbătoresc a noastr-a douăzecea aniversară!

Am să gust cu-ai mei prieteni vinul cel uitat în hrubă.

Vai de-acela ce cu mine va voi să stea la prubă!…

Îți făgăduiesc, amice, c-am să fiu de-un chef nebun,

Căci o dată zice omul tinereței rămas bun!


Iară ție, o! amice, care atîția ani în șir

Îmbolditu-ne-ai la lucru, adunînd al nostru bir

La comoara cea comună; luptător neobosit

Ce ținut-ai cu tărie steagul sus, neprihănit,

Ș-ai pus pieptul în vremi grele, și-ai pus umerii la jug,

Astăzi cînd prețuim roada adunată de sub plug,

Ție cu deosebire tot onorul se cuvine

Pentru nobila lucrare, pentru oarele senine

Ce în valmașagul vieții ne-a fost dat ca să gustăm!

Ție, dar, o! scump prietin, plin paharul închinăm!…

După ce s-a isprăvit de cetit toată materia literară în proză și versuri pregătită pentru acea serbare, am trecut în sala banchetului unde, deodată, deschizîndu-se perdelele ce acopereau teatrul, s-a auzit glasul prefăcut a lui Missir care era ascuns în dosul micii scene.

— Hai la păpuși!… Hai la păpuși!… La păpuși! Cum voiți, boieri dv., să vi le joc, de-a dreptul sau pe încunjur?

— Pe încunjur, răspunse pudicul Naum, spăriat de întrebarea păpușerului.

— Bună sara, domnii mei, strigă atunci o păpușă care ședea pe un scaun picior peste picior într-un colț al scenei. Eu sunt președintele celor nouă care nu înțeleg niciodată nimic. Am venit să mă procopsesc în mijlocul mintoșilor și învățaților din această onorată adunare.

Să ascultăm, deci, Sfînta Evanghelie a lui Samson cetire și să ne ascuțim mințile spre a o înțelege.

În același moment apare pe scenă a o doua păpușă cam încovoiată care, după ce se închină în dreapta și în stînga, începe:

— Eu sunt Samson, vestitul Samson, nu cel cu plete mari, ci cel cu minte mare, autor de anaforale și epigrame cunoscute prin clara lor adîncime. Iată o epigramă pe care o vor înțelege și cei nouă:

„Sus pe Olimp ori pe Tempe-nflorită mă cheamă a mea zînă,

Colo pe pisc eu între-amîndouă pe plai te voi duce. ”

Alta:

„Zboară pămîntul din veacuri în veacuri și tot pe acea cale.

Dar și scînteia divină-n noi liberă fi-va ca dînsul. ”

— Ce, n-ați înțeles? întrebă Samson intrigat.

— Nu, răspunse președintele celor nouă.

Atunci altă păpușă, mai ochioasă, cam pleșuvă, se arată pe scenă, cu un barbișon lung și tufos și niște mustețe groase ce-i acopereau buzele. Ε Maiorescu!

— Voi profanilor, nepricepuților! zice ea, nu plătiți nici o ceapă digerată. Sunteți niște analfabeți. Iată adevărul adevărat: La început a fost voința și voința a fost la început. Lumea nu-i decît o reprezentare. Piară ochii noștri și lumea va pieri. Să vă intre odată în creierul vostru obtuz că totul e nimic și nimic e totul. Iar în spații și timp, ce există nu există, numai pare că există. Ați înțeles voi, Kurzsichtige Philister?

Președintele celor nouă răspunde:

— N-am înțeles.

— Pace vouă, tuturor! strigă cu voace adîncă de bas pînticosul Creangă care vine pe scenă cam cu chef. Ce vă bateți capul cu împărățiile și umblați să cercați marea cu degetul! Să vă spun eu unde doarme peștele. Știți voi povestea lui Ion cel prost care a intrat ziua mare pe fereastră în casa popei? Nu?… Să v-o spun eu.

Dar pănă a nu începe istoria cam corozivă a lui Ion cel prost, iute intră pe scenă pudicul Naum, îmbracat în frac și cu un portofoliu subsuoară.

— Fi donc, cu asemene literatură qui nous blesse, zice el indignat. Am aici pe Aegri Somnia a cărei farmec te adoarme, pe Filemon și Baucis, doi năuci înamorați, prefăcuți în trunchiuri necuvîntătoare ca și membrii caracudei. Ascultă, caracudă flămîndă!… Tu care te încumătezi să faci versuri! Astupă-ți gura clefăitoare c-o bucată de cozonac; destupă-ți urechile și învață mai întăi prozodia de la maître Boileau, care zice:

Que toujours dans vos vers le sens coupant les mots,

Suspende l’hémistiche en marque le repos»

— Afară cu Boileau! țipă deodată Pogor care intră furios, înarmat cu o perină. Vrați să faceți literatură românească cu Boileau, ce prostie! Iată adevărul! Un popor care n-are istorie, nu poate să aibă literatură. Prin urmare, aruncați condeile, gogomanilor. Eu unul am urmat pe Buckle, m-am povățuit de Darwin care a avut obrăznicia să ne declare veri cu maimuțele, m-am închinat voinței lui Schopenhauer, am îmbrățișat pe Spencer, am înghițit fatalismul lui Conta și am ajuns la credința că trebuie să dăm jos creștinismul și să intrăm în Nirvana, acolo-i mîntuirea! Așa a spus Baghavat respectabilului Pürna! Ați înțăles, voi burghejilor?

— N-am înțăles, adaogă grav președintele celor nouă.

Atunci un hohot de rîs urmat de o mare gîlceavă se stîrni între păpuși. Pogor plesni cu perina pe Naum; Naum se repezi la Bodnărescu. Bodnărescu la Creangă; dar acesta, fiind mai tare, mai voluminos, i-a răpus pe toți, le-a impus liniște și a început din nou să le istorisească drept mîngăiere povestea lui Ion cel prost.

Povestea lui Ion cel prost nu se poate spune decît la păpuși, și fiindcă de la 1883, cînd s-a jucat pentru întăia și ultima dată păpușele la „Junimea” au trecut 19 ani, încît de atunci pănă astăzi lumea s-a subțiat, de aceea nici eu nu v-o pot spune; și nu v-o pot spune și pentru alte mai multe rezoane: Întăi și întăi, am uitat-o. Prin urmare, cred că mă scutiți de celelalte rezoane.

Au mai fost și alți membri care au figurat în jocul păpușelor, precum Miron Pompiliu, șeful caracudei clefăitoare, Iacob Negruzzi sau carul cu minciunele, cum îl poreclea Pogor, reprezentat prin o păpușă mohorîtă cam de coloarea ceaunului. Petru Carp, supranumit excelență, reprezentat prin o păpușă cu titva goală ca un genunche împodobită numai cu trei peri à la Bismarck, dar de rolurile lor nu-mi mai aduc deloc aminte.

Așadar, iată în rezumat, pre cît memoria m-a servit după 19 ani trecuți, cum s-a petrecut jocul păpușilor la 1883, joc care nu era altceva decît o parodie a ședințelor ordinare ale „Junimei”. A fost atunci un rîs și un chef nebun.

Bine a zis Iacob Negruzzi că rareori s-a putut vedea o societate făcînd lucruri serioase într-o formă așa de veselă. Eu aș putea adăogi că niciodată nu s-a văzut asemene lucru, cel puțin în România.

Dar ce se poate face în lumea aceasta fără să întîmpini rezistență și ocări? Chiar binele, trebuie uneori să-l faci cu de-a sila.

Fiindcă dădusem muncii noastre literare o îndrumare nouă, o direcție sănătoasă, fiindcă părăsisem stăpînirea frazei, fiindcă nu mai cădelnițăm mediocritățile și ignoranța, fiindcă „Junimea”, prin Maiorescu, reprezentantul ei cel mai autorizat, a dat pe față, a pecetluit pentru totdeauna nulitățile ce ne asurzeau cu reclamele, de aci s-a năpustit în contra noastră o ceată de defăimători care au căutat să ne dărîme cu orice preț.

S-a încins o luptă înverșunată între noi și ei, între școala literară din Iași, în capul căreia figura Maiorescu, și aceea din București, în capul căreia figura Hasdeu, un om nu mai puțin însemnat prin cunoștințele și calitățile sale intelectuale.

Atunci a căzut asupra noastră, în lipsă de argumente, un potop de invective, că suntem adică: analfabeți, lipoveni, cosmopoliți, germanofili, vînduți austro-maghiarilor și cîte alte grațiozități care-mi scapă acum din memorie.

Atunci a compus un tînăr poet de la Revista contimporană, a cărui nume este astăzi cu totul uitat, o piesă de teatru intitulată Borta rece care de la început pănă la sfîrșit nu era decît o bataie de joc la adresa noastră.

Atunci a fost păcălită „Junimea” de Hasdeu prin acrostișul Conforbiri literare publicat din nebagare de samă în gazeta noastră sub titlul: Ε putred mărul, și care punea, dragă Doamne, în lumină înclinările noastre germanofile.

Dar, oricît de violentă a fost această ceartă, ea a avut efectul bun de a întrona imperiul ideei în locul beției de cuvinte și a detrona cîțiva pseudosavanți și pseudopoeți cu pretenții de genii.

Aș putea zice că a fost chiar interesantă această polemică care a pasionat vreo doi-trei ani publicul cetitor nu numai din România liberă, ci și din Transilvania și Bucovina. A fost singura luptă ce s-a dat în țara noastră pe un alt tărîm decît acel politic, și ne-a redeșteptat la o nouă viață literară care părea de mult amorțită.

Izbînda finală a fost a Convorbirilor, căci Revista contimporană a închinat steagul de mulți ani, iar Convorbirile trăiesc și astăzi. Însuși Hasdeu și răposatul V. A. Urechiă, care erau capii mișcărei contra junimiștilor, au sfîrșit prin a intra în rîndurile lor, luînd parte la multe din ședințele săptămînale ce se țineau în București, la Maiorescu și Iacob Negruzzi.

Din nenorocire însă, a început de la o vreme să intre vrajba politică în cercul Convorbirilor literare. Prin imboldul lui Carp mai cu samă, s-a căutat a se da o coloare politică conservatoare societăței „Junimea”, de unde ea fusese numai un grup de diletanți cu caracter exclusiv literar.

Cu toate acestea, deși unii dintre junimiști și cu deosebire membrii fundatori înclinau spre conservatori, totuși grupul întreg, sub înrîurirea faptelor mari săvîrșite de Ioan Brătianu, a încheiat pe la începutul anului 1883 o alianță fățișă cu el, iar ca semn al participărei „Junimei” la afacerile statului, Petru Carp a primit postul de ministru plenipotențiar la Viena, Leon Negruzzi, primăria de la Iași, Iacob Negruzzi, directoratul la Creditul agricol, Dimitrie Rosetti, mandatul de senator, Maiorescu, Gheorghe Racoviță și Ianov, cîte un scaun în camera deputaților, Theodor Rosetti, funcțiunea de președinte de secțiune la Curtea de Casațiune, eu, epitropia la Sf. Spiridon din Iași etc. etc.

De atunci a început „Junimea” ca grupare literară să șchiopăteze; Maiorescu și Iacob Negruzzi dimpreună cu redacția Convorbirilor s-au mutat la București unde s-a continuat într-adevăr încă cîtva timp a se ținea sîmbetele sara întruniri literare, dar ele nu mai aveau acel caracter de intimitate, acea libertate de discuțiune, veselia tradițională cu frazele sacramentale, cu poreclele, cu anecdotele, cu bătăile de perini care însuflețeau întrunirile din Iași.

Arborele societăței, după 20 de ani de viață sănătoasă, transplantat în pămînt străin, a început să tînjască pănă cînd în cele din urmă s-a uscat. Pămîntul bucureștean nu i-a priit.

Este adevărat că ziarul Convorbirile trăiește și astăzi în capitală sub auspiciile unor tineri care n-au voit a-l lasa să se stîngă de inaniție; dar în jurul lui nu mai e vechea societate „Junimea” care i-a dat naștere și l-a susținut cu vrednicie prin atîtea dificultăți și nici să mai țin de mulți ani vestitele ședinți săptămînale ale societăței. Mulți dintre membrii ei au murit, iar cei rămași în viață sunt răzleți, nu se mai întrunesc și nici mai colaborează la ziar.

Asemenea s-au împrăștiat și membrii veniți mai în urmă în cercul Convorbirilor între care se numără multe talente viguroase, multe capete erudite care s-au ilustrat prin scrieri de o necontestată valoare, precum: Alexandru Xenopol, Dimitrie C. Olănescu, I. L. Caragiali, Ioan Slavici, Petru Missir, Nicolai Volenti, C. Dimitrescu-Iași, generalul Bengescu-Dabija, Nicolai Beldiceanu, Alexandru Vlahuță, I. Cantacuzin (Zizin), C. Meisner, loan Nenițescu, Al. Philippide, Theodor Burada, C. Leonărdescu, Xenofon Gheorghiu, Al. Sutzu, Vasile Burlă etc.

Dintre aceștia sunt patru care ne-au părăsit pentru vecie și anume: Beldiceanu, Cantacuzin, Nenițescu și Sutzu; iar ceilalți lucrează, precît știu, pe sama lor fără a mai avea vreo solidaritate cu gazeta Convorbirile a cărei personal de redacție este astăzi compus din membri cu totul noi.

Și acum cînd îmi întorc gîndul spre cele trecute, cînd îmi amintesc oarele de adevarat repaos sufletesc petrecute în atmosfera senină a întrunirilor noastre literare din timpul tinereții, mărturisesc că simt o tainică strîngere de inimă.

Între multe episoade din viața noastră literară de atunci, descrise cu mult spirit de Panu, îmi aduc mai ales aminte cu o nespusă plăcere cum Eminescu, Creangă și eu mergeam regulat în fiecare zi după prînz la Tipografia națională din strada Alecsandri unde ne făceam corecturile, iar vara cînd era zi frumoasă nu lipseam, odată treaba isprăvită, de a ne duce în Tatarași la grădina poreclită odinioară Spravale babă unde sub un tei frumos ne răcoream bînd vin cu borviz.

Cîte și cîte vorbeam noi atunci la umbra teiului, vorbe ieșite din inimă care ne scurtau ceasurile, de ne se păreau minute.

Eram sub un adevărat farmec în fața melancoliei dulci și visătoare a lui Eminescu și a gălăgioasei veselii a lui Creangă de a cărui hohote de rîs tresărea grădina Spravale babă.

S-au dus amîndoi acești scriitori fruntași atît de strîns legați prin prietinie, dar atît de deosebiți prin caracterele și talentele lor, și în urmă-le a ramas un gol care cu greu se va umplea.

Recunosc că pentru a da o icoană exactă despre societatea „Junimea” în toate ramurile ei de activitate, ar trebui să fac analiza talentului și a producțiunilor literare, poate chiar și biografia fiecărui membru. Mi-ar trebui deci multe topuri de hîrtie și mulți ani de muncă pentru această lucrare, dat fiind numărul membrilor cum și numărul anilor cît a durat societatea.

Și apoi nu închizeșluiesc că aș face lucru de samă, deoarece pănă astăzi n-am prins de veste că aș fi posedînd darul de critic literar pentru a judeca cu temei și nepărtinire operile altora.

Atîta însă pot spune, fără teamă de a greși, că dintre toți cîți compuneau interesantul mozaic al „Junimei”, doi oameni au contribuit cu deosebire la închegarea și menținerea lui: Maiorescu și Iacob Negruzzi.

Fără cel întăi nu cred că s-ar fi putut înființa, fără cel al doilea nu cred că s-ar fi putut susținea această grupare.

Dar acum că toată viața trăită de junimea literară s-a cufundat și e în noaptea timpurilor, naște întrebarea dacă munca ei, considerată în totalitate, a avut sau nu vreo înrîurire asupra mișcării noastre literare din ultimii 36 de ani.

La aceasta răspund fără sfială, da… și dacă n-am aprobat și nu aprob linia de conduită a junimiștilor în politică, ca unii ce totdeauna au șovăit cînd spre dreapta cînd spre stînga, totuși în ce privește activitatea lor literară nu cred să se găsească un om de bună-credință și în curent cu cele petrecute de la aparițiunea Convorbirilor și pănă astăzi, care să tăgăduiască această influență.

În cele 35 de volume ale Convorbirilor unde este consemnat capitalul intelectual a unei întregi generațiuni, sînt multe scrieri de valoare care vor rămînea ca modele de stil și de cugetare omenească în istoria literaturei noastre și nu puțin au contribuit ele de a ne face să părăsim neologismele, exagerările, tonul declamatoriu, într-un cuvînt de a da limbei noastre scrisă și vorbită forma plastică de astăzi.

Aceasta o știe toată lumea și nu e trebuință de o mai întinsă demonstrațiune.

Aceasta am mai afirmat-o și altă dată prin o scrisoare ce am adresat cercului Convorbirilor la 22 decembrie 1899 cu ocaziunea ajungerei lui Maiorescu la vrîsta de 60 de ani.

Dar acum să-mi fie permis să vorbesc puțin și despre partea mea de conlucrare la Convorbiri. Într-un timp cînd unii oameni cred că nu păcătuiesc contra legilor modestiei scriind 20 de articole pro domo de ce aș păcătui eu scriind 20 de rînduri.

Negreșit n-o să mă institui judecător în propria mea cauză și să mă cădelnițez pe mine însumi cum obicinuiesc acei cu reclamele americane, dar voi zice cum am zis și altă dată că dacă n-aș fi făcut parte din cercul „Junimei” nici o linie poate n-ar fi ieșit din pana mea. Încurajărei ce am găsit în sînul ei datoresc acele șase volume bune, răle, ce am scos la lumină. Dacă produsul acestei munci stăruitoare de care se leagă întreaga mea tinereță este sau nu un cîștig pentru literatura țărei mele, eu nu pot să judec. Viitorul va decide.

Atîta numai pot să spun că am avut în viață și eu oarecare mici satisfacțiuni de autor care mi-au încălzit inima.

Așa, de exemplu, am avut mulțămirea să văd de mai multe ori numele meu citat în diverse critici și dări de samă publicate prin ziare române și străine. De asemenea novelele mele au avut favoarea să fie editate de trei ori, cu oarecare avantaje materiale pentru mine, lucru rar în România și multe din ele au fost traduse în limba franceză, germană, italiană și chiar suedeză, ceea ce nu puțin m-a încurajat. Apoi odată, călătorind cu drumul-de-fier în Transilvania, mă găseam din întîmplare în același compartiment cu un preot cu care prinsei să vorbesc despre unele și altele și în cele din urmă despre influența Convorbirilor asupra literaturei române. Îmi vorbea preotul cu multă competință despre scriitorii din „Junimea”; Alecsandri, Maiorescu, Eminescu, Negruzzi, Conta, Creangă etc., cînd deodată îl auzii pronunțînd și numele meu.

— L-ai cetit pe acesta? îl întrebai eu…

— Cum de nu, îmi răspunse el și imediat începu să citeze unele dintre novelele mele și să le laude într-un mod destul de măgulitor pentru amoriul meu propriu.

Am tăcut și am surîs.

Ajuns la Brașov preotul, pregătindu-se să se scoboare din tren, îmi întinsă mîna și îmi zise:

— Să mă norocesc cu numele d-voastră!

— Nicolai Gane, îi răspunsei eu.

Atunci el rămase un moment surprins, se înroși și declară că cuvintele sale trebuie să le cred sincere, deoarece el nu știa că le adresase tocmai persoanei cu pricina.

Altă dată am primit de la o călugăriță din monastirea Varaticul o perină de matasă împodobită cu flori cusute de mîna ei în semn de mulțămire pentru plăcerea ce i-a făcut cetirea novelei mele Andrei Florea Curcanul.

Iarăși altă dată eram pe terasa cazinului de la băile Slănic, la o masă nu departe de doi domni care vorbeau de vreme bună și vreme rea.

— Mîni are să se strice vremea, zice unul.

— De unde știi? întrebă celalalt.

— Am semnele mele.

— Nu cumva ai întîlnit porcul cu paiul în gură din povestea Astronomul și doftorul?

Mărturisesc că aceste vorbe schimbate între doi oameni necunoscuți, ajunse din întîmplare la urechile mele, mi-au făcut o mai mare mulțămire sufletească, decît dacă aș fi cîștigat premiul cel mare de la docta noastră Academie care, fie zis în treacăt, e mai darnică întru a acorda laude decît premiul.

Apoi nu mai departe decît în ziua de 3 iunie anul curent pe cînd încă nu isprăvisem de scris acest volum, primii o carte poștală timbrată de la Brădățel, județul Suceava, adecă tocmai de la locul descris de mine în prima mea novelă Fluierul lui Ștefan, publicată la 1867.

Acea cartă poștală poartă pe dînsa următoarele cuvinte:

„B R Ă D Ă Ț E L

2 iunie 1902’’

Apoi urmează iscăliturile:

„G. Tutoveanu

A. Scriban

Isak

Iuliu Marinescu”

Nu-și poate cineva închipui cît de mult m-a bucurat această atențiune din partea unor oameni care s-au gîndit să-mi trimată din locul vizitat de ei, și descris de mine, acest simplu, dar mișcător semn de amintire, cu atît mai mișcător cu cît îmi vine de la necunoscuți. Vra să zică tot nu rămîne munca omului de tot uitată.

Slabe mîngăieri, nu-i așa? îmi vei zice iubite cetitor. Așa este, dar tot e ceva, căci e o dovadă că sămînța aruncată într-un pămînt cît de ingrat, pe ici, pe colo tot răsare, și trebuie să ne mulțămim și cu atîta, într-o țară unde nimene nu cetește și unde trebuie curaj și abnegațiune de a te supune unei asemenea munci sterpe.

Astăzi cupoanele sunt în onoare, nu rimele; iar cărțile românești mucezesc sub învălișul lor de colb prin rafturile librăriilor, pe cînd romanele lui Ponson du Terrail și Xavier de Montépin se vînd ca pînea caldă. În elita noastră socială nu numai că nu se citesc cărți românești, dar nici macar se vorbește românește. Am întîlnit eu însumi prin saloanele așa-numite boierești multe persoane care se cred onorate de a vorbi stricat limba patriei.

Cine cunoaște istoria acestei țări, literatura ei veche și nouă, datinele, legendele ei, poezia populară și poveștile ei? Nimenea, afară de rari excepții. Se știe că a existat un Eliade, un Alecsandri, un Eminescu etc.; dar care dintre tinerii noștri eleganți de astăzi și mai cu seamă dintre femeile noastre datoare prin chemarea lor să însufle de la leagăn copiilor lor dragostea pentru limba și literatura țărei, sunt în stare să citeze un singur vers din poeții de mai sus? Teatrele noastre sunt goale, scriitorii noștri duc viață nenorocită și nevoiți sunt să puie stăvili unui talent nerăsplătit, pentru a se ocupa de alte afaceri care să le deie putință de a trăi de azi pe mîni.

Acesta e mijlocul neprielnic unde trebuie să se zbată omul care are naivitatea de a crede că poate ca în alte țări să-și facă o carieră prin cultivarea literilor.

Ε trist, dar e adevărat. Să sperăm însă că vor veni vremi mai bune pentru acești bieți rătăciți în codrii literaturei și că vor ajunge și ei odată pe cararea ce-i va duce în poiana luminoasă. Să sperăm că poporul nostru, ghiftuit de hrană exotică, indigestă, ce consumă zilnic, va înțelege că trebuie să-i prefere roada sădită și cultivată pe pămîntul patriei, roadă care va fi cu atît mai bună în calitate și mai abundentă în cantitate, cu cît va fi mai mult căutată.

Să ne uităm puțin la vecinii noștri unguri. În oricare casă de om ceva cultivat te vei duce, vei găsi pe masă cărțile poeților și romanțierilor lor frumos legate, expuse la locul de onoare.

Nu-i ungur care să nu le cunoască, să nu se fălească cu ele. Această dragoste pentru scriitorii lor a fost principala cauză, mai mult chiar decît atingerea lor de timpuriu cu civilizațiunea occidentului, că ungurii au produs pe tărîmul artelor, științelor și literilor oameni de mîna întăi a căror celebritate a străbătut în Europa. Întreg publicul din Ungaria a contribuit la cultivarea și înălțarea lor.

Și cînd am sta să socotim cîți unguri și cîți români sunt pe coaja pămîntului, am găsi negreșit că acești din urmă sunt cu mult covîrșitori în număr și prin urmare ar putea să ofere un contingent de cetitori mai mare decît acela al ungurilor.

Dar ungurii sunt șoviniști, zicem noi, cu o nuanță de ironie.

Așa o fi. Dacă însă șovinismul e un pacat, apoi cred că mai bine e să păcătuim în sensul patriotismului decît în sensul contrar.

Dar grecii care au făcut mai dăunăzi o revoluțiune întreagă fiindcă se tradusese Evanghelia în altă limbă decît aceea a lui Homer. Vedeți, nu trebuie să alergăm departe pentru a ne convinge ce poate produce un popor cu iubire de tradițiunile sale.

Ε lucru dovedit că, precum o plantă fără lumină și apă nu poate să răsară și să ajungă la plenitudinea dezvoltărei sale organice, așa și din sînul unui popor, nu pot să nască si să se dezvolte talentele decît cu condițiunea de a nu fi de la început lipsite de căldura, de simpatia binefăcătoare, neapărată întru a încuraja pe timizi, a sprijini pe cei fără mijloace.

Numai așa se vor înmulți la noi operile de artă în toate direcțiunile și se va face în mod natural selecțiunea între ele, ieșind viguroase la lumină adevăratele talente și căzînd fructele seci. Nu trebuie deci să desprețuim à priori orice lucrare iesă dintr-un cap românesc și să o aruncăm necetită în coșul hîrtiilor netrebnice, căci se poate întîmpla să aruncăm în gunoaie și mărgăritare.

Dar pe lîngă public, care este marele, factor dătător de viață al acestor odrasle ce răsar din munca intelectuală, vine în al doilea plan statul, care e dator și el să nu lase să cază în drum talentele născînde.

Să sperăm că și conducătorii statului, de orice coloare politică vor fi, vor înțelege că sacrificiile făcute în interesul îmbunătățirei și sporirei avutului nostru intelectual nu sînt perdute pentru țară, căci acest avut este unicul semn prin care ne putem recomanda străinătăței spre a obținea un rang de onoare între popoarele civilizate occidentale.

Am zis că în cariera mea literară am avut oarecare mici satisfacțiuni de autor care m-au îmboldit la lucru; dar nu-i mai puțin drept că de neasamanat mai multe ori m-am simțit atins de descurajare față cu cunoscuta indiferență a publicului.

Îmi ziceam că poate publicul, supremul judecător, este îndreptățit să mă primească cu răceală, căci de ce adecă m-aș crede eu mai presus de ceata acelor scriitori a căror cărți se vînd cu kilogramul.

Și atunci un fel de îndoială, de neîncredere în mine mă cuprindea, îmi cădeau brațele de-a lungul trupului și mă hotăram să nu-mi mai pierd vremea scriind.

Dar iarăși altă dată un lucru de nimic, un te miri ce, un colț de cer albastru, o rază de soare strecurată prin geamuri făcea să vibreze biata inima mea vecinic agitată, vecinic bătută de valuri între speranțe și decepțiune, așa că uitînd hotărîrea luată, cădeam fără voie în pacatul bețivului care nu-și poate stăpîni patima, și începeam din nou să înnegresc hîrtie.

Un lucru însă pot mărturisi în cuget curat. N-am scris niciodată cu intențiunea de a-mi face nume, de a cîștiga laudele publicului sau alte favoruri. Am scris pentru mine, pentru propria mea mulțămire, pentru că în această muncă singuratică și neinteresată uitam neajunsurile vieței și îmi găseam liniștea cătră care năzuie sufletul meu.

În lumea ce-mi creeam singur îmi era îndămînă, mă simțeam fericit; eram departe de atmosfera dușmănoasă din lumea aievea; trăiam zile ticnite cu ochii pe hîrtie, cu gîndul în nori, de unde mi se înfățoșa omenirea nu cum este, ci cum doream să fie.

Acesta-i marele bine ce am cules din peregrinările mele în plaiurile înflorite ale închipuirei.

Nenorocit acela ce lucrează cu alte vederi… El nu-și va găsi răsplata nici în sine însuși, nici în lumea din afară…

Note[modifică]

  1. Convorb. lit., vol. I, pagina 13.