Zi de vară (Anna de Noailles)

 

Îmi pare dimineața o caldă nea și care
Ca un desen lucește, sub geam pus la păstrare.
Vârtos, curat, azurul e parc-un mineral.
Nu-i umbră ca să șteargă acest calm lung, egal.
Verdeața e de-un dulce prea verde, de mătase:
Copacii-au învelișuri din zori rămase-apoase
O gaiță, spre soare o văd, grăbit zburând,
Trimisă parcă-n slavă de-o inimă bătând.
Pe iarba unde mieii vor fi aduși să pască,
Chiar floarea și-apus haină de câmp, sărbătorească.
În chip de negre iazuri, largi, umbrele se-ntind,
Gângănii mici și păsări în ele-adăpostind.
Ce vălmășag de linii, de foi șl frunzulite...
Sub ulmii-n jurul căror cârcei se prind de vițe
VIsezi c-auzi, departe, chemări de timpanon,
Și nimfe vezi și tineri trimiși de-Anacreon!...
O, dulce-nflăcărare, ce-adâncă multumire
Simt pentru-atâta pace și-atâta fericire
Ce-n sufletu-mi zvâcnește, ca valurile vii,
Ca ramuri luminoase purtate de copii.
Sub valul de căldură și abur și plăcere,
Conturul șters din zare al dealurilor piere.
Tot universul parcă din fire și-a ieșit;
Pornit, în codrul verde, tot ceru-a năvălit.
Petunia, caprifoiul, garoafa, pe tot drumul,
Lin, brizelor culese își dăruie parfumul.
O, ce desfrâu al verii, de toropeală plin!
De-argint, toți munții-s parcă un voluptuos suspin,
Simt inima, din pieptu-mi cum fuge ca o ciută;
Râd! Gura-mi, iarba moale, cu patimă sărută.
Și-acolo-n zarea-albastră, un tren s-a adâncit,
Cu chiotul lui vesel și plânsetu-i grăbit,
În timp ce, ca din praștii o pasăre scăpată,
Sus, sus, spre culmea lumii se-nalță, avântată.