Zborul de la cuib

 

Nepricepînd parcă, profesorul îndepărtă hîrtia de ochi și mai ceti o dată.

Apoi puse telegrama pe masă și se lăsă greoi în fotoliu.

Slovele stau acum înainte-i, ieșind din hîrtia gălbuie mari, țipătoare, ca și cum ar fi fost imprimate în carne:

„Tata mort. Mama.”

Omul care adusese telegrama era tot lîngă ușă și își frămînta între degete șapca ponosită de uniformă; făptura-i deșirată și slabă, pe care hainele n-o acopereau îndeajuns, zicea, umilindu-se: „Iartă-mă, nu-s eu de vină”.

Profesorul îl văzu cum se dă înapoi către ușă și își lasă privirile în pămînt, îi văzu cămașa murdară, ruptă la gît, și îl cuprinse mila. Știindu-l că are șapte copii și o soție bolnăvicioasă, niciodată nu-l lăsa să iasă din casă fără cîțiva lei, fără un pahar de vin.

Acum încercă să-și vîre mîna în buzunar, dar îi fu silă. Oprindu-se la calea jumătate, întrebă sec:

– Mai e ceva?

– Să iscăliți aici.

Rămînînd singur, ceti iar telegrama, și, după ce o puse la loc, între celelalte scrisori, se apucă de scris. Dar roata nu mai mergea ca înainte; după cîteva clipe începu să greșească.

În camera vecină, la fetele gazdei, era masă mare. Se deslușeau frînturi de glume, țâșniri de rîs, țipete.

Fără să-și dea seama, profesorul, pe nesimțite, începu să le asculte cu un interes deosebit. Cu încetul, cuvintele și larma se uniformizară și simțea numai cum, în capu-i pustiit, plescăie cărțile de joc ale oaspeților de dincolo.

„A murit tata”, își zise deodată, singur.

„Ei și! răspunse tot el. Dacă a murit, a murit! Ce e într-asta? Dumnezeu să-l ierte!”

Își dete seama că nu simte nici o părere de rău, că e străin de acest fapt ca de un anunț mortuar din gazetă. Și totuși, linia voinței de lucru se frînsese undeva. Puterile, încordate pînă mai adineaori, se destinseseră, ca tăiate de o mînă nevăzută.

Își lăsă lucrurile pe masă, împrăștiate, și se apucă să se îmbrace, neștiind ce va face, încotro se va îndrepta. Dar trebuia să plece undeva, să iasă din casa care începea să-l apese.

La poartă, gazda sta de vorbă cu factorul. Cînd se apropie de ei, tăcură.

Femeia voinică, cu rochia cafenie ce sta să crape pe ea, își puse mîinile pe pieptu-i plin și îl învălui cu cele mai compătimitoare priviri.

Profesorul înțelese că femeia se aștepta să-l vadă plîngînd; fără să știe de ce, îi fu necaz. Ducînd militărește mîna la pălărie, schiță un salut și trecu repede.

„Lume idioată, își zise cînd se văzu în stradă. După capul lor, omul trebuie numaidecît să se bucure la naștere și să se întristeze la moarte. Altfel nu se poate.”

Și gîndurile i se răvășiră iar. Căută trenul cel mai potrivit cu care să plece acasă; își aminti de un coleg bătrîn, care ieșea la pensie și trebuia sărbătorit mîine. Apoi îi veni în minte tatăl lui.

Cînd se întorcea acasă, de la o vreme încoace tot mai rar, îi ieșea înainte la poartă din ce în ce mai slab, mai îmbătrînit. Îl vede cum, strîmb de spate, cu ochii încercuiți în crețe, strălucind de o bucurie caldă, îi întinde mîna crepată de noroi, de asprimea vremurilor, zicîndu-i încet: „Să fii sănătos, dragul tatii.”

Intrau în casă: el înainte, și bătrînul, gîfîind de astmă, în urmă;

Mama sărea de la furca de tors, îl săruta plîngînd și, după ce ștergea cu șorțul un scăunel, „să nu-și colbăiască hainele”, îl așeza lîngă cuptor.

Profesorul vedea că opincile bătrînului sunt rele, pieptarul e petecit cu pînză.

— Tot te înăduși, tată?

— Numai seara și dimineața. Acum se apropie toamna, și de aceea.

Casa era veche, umedă; pereții intraseră în pămînt, și într-un geam spart vîrîseră o haină. Lampă nu prea aprindeau, căci se vedea și de la foc, și vorba bătrînei: gura și-o știa fiecare; înlăuntru mirosea a fum înțepător de coceni. În fruntea odăii se află de mult — profesorul acolo o apucase — o icoană afumată, în care doi draci cu chip de om, coarne și picioare de cal aruncau în foc niște bieți păcătoși despoiați.

Mama se învîrtea pe lîngă mămăligă, potrivind focul, să nu clocotească și, ca s-o lungească, punea cîte o lingură de cir de mămăligă în tocană. Erau acum mai mulți la masă.

El — mai întîi elev, apoi student — și bătrînul stăteau lîngă vatră pe două scăunașe mici și vorbeau în zarea focului.

Bătrînul fusese morar. Treizeci de ani a ridicat pietrele de moară și sacii de făină, a dormit cu capul pe scîndura tare și a înghițit praful alb al morii.

A avut stăpîni mulți: unguri spătoși, cari împlîntau cuțitul în lemn pînă în plăsele cu o lovitură de pumn, evrei otrăvitori. A avut tovarăși de lucru cu tot felul de gînduri și de obiceiuri. Mulți veneau nu se știa de unde, poposeau la moară cîteva luni, un an poate, și într-o bună zi, certîndu-se cu „domnul”, își luau legăturica de haine subsuoară, cuțitul în tureacul cizmei și plecau pentru totdeauna, cum pleacă o pasăre pribeagă care a stat o clipă pe o ramură uscată…

Și peste toată această lume moartea trăsese acum o perdea.

Gîndul că nu-l va mai auzi niciodată pe bătrîn povestindu-i îl copleși. Era ca și cum l-ar fi contrazis cineva în tot ce avea mai sigur, într-o credință de care, dacă s-ar fi îndoit vreodată, viața i-ar fi rămas suspendată în aer…

Cînd ajunse la directorul școlii, de unde trebuia să-și ia concediu, nu-i putu spune nimic, se prăbuși pe un scaun, și acesta se zbătu neputincios sub dînsul.

Iarba grasă, tomnatecă e arsă de duhul rece al brumei; cărările sunt pline de frunze galbene. Printre salcîmii despuiați se vede pînă departe, ca printre oasele pămîntii ale unui schelet.

Odată au locuit aci, lîngă cimitir, într-o căsuță dărîmată: demult.

În copilăria lui profesorul a păscut noaptea oile printre jrucile astea de lemn, iar ziua se uita de acasă cum se mută lici bătrînii satului, rînd pe rînd.

Știe cine doarme în fiecare mormînt și ce s-a petrecut la îngropăciune.

La multe comîndări s-a dus desculț pe îngheț, căci mama îi lua încălțămintele, „ca să mai stea acasă și să nu umble halaripu”.

Mormintele vechi, scufundate, despre care nu se știa în sat ale cui sunt, își aveau poveștile lor și el le cunoștea ie toate. În apropierea lor — spuneau băieții de seama lui - stă și duhănește dracul; de aceea vara, cînd e vreme jrea, trăznește într-însele.

Și toate mormintele astea printre care și-a petrecut copilăria, salcîmii lui dragi îl privesc acum ca pe un străin, așa cum e privit un domn necunoscut într-o casă țărănească.

În partea dinspre răsărit, lîngă cărare, e o groapă nouă, deschisă încă.

Pe movilele de lut galben, de cele două părți, șed groparii și mîncă pită și slănină.

Pîinea lor e albă și e moale; pîine de îngropăciune.

Profesorul nu spune o vorbă, nu dă binețe.

Se apropie de marginea gropii și se uită în adîncul ei cum se preumblă gînditor un șoarece. Își proptește barba în palmă și se gîndește, se gîndește.

Tatăl lui, învăluit în lutul umed și rece, va dormi de-a pururi acolo jos.

Alături o să-și facă loc șoarecele acela, îmbătrînit și el.

În nopțile lungi de iarnă, cînd țăranii, în odaia caldă și prietenoasă, torc și spun povești, bătrînul o să stea aici, singur, acoperit în bunda groasă a pămîntului, și o să se plîngă din cînd în cînd:

– E greu să stai mereu culcat, te dor coastele și, de la o vreme, te cuprinde mucezeala.

– Da, nu e plăcut, va răspunde șoarecele. Afară s-a pornit o viforniță turbată, de îngheață și inima din om. Să-i vezi pe bieții salcîmi din cimitir cum se văietă și dîrdăie, mai mare mila!

Omul o să caște lung:

– ‚ai ‚ine să-i taie…

Într-un tîrziu, o să întrebe, dus pe gînduri:

– Ce o mai fi pe la noi oare?

– Ți-am văzut azi muierea. Era tot cu cizmele scâlciate cu care umbla mai an. N-are lemne și umbla să caute un bărbat să-l aducă. I se plîngea unei vecine că a fost pînă acum pe la vreo trei, dar n-au vrut. Oamenii sunt din ce în ce mai răi.

Acum o să caște șoarecele:

– Vai de femeie cînd rămîne pustie de se împiedecă de propriile-i picioare!…

Omul se va gîndi apoi că le-a rămas poiata neisprăvită, din dâre au plătit numai a patra parte și de toamnă n-au semănat nici o mierță de grîu.

De n-ar fi trebuit să-și schimbe locuința, toate ar fi acuma în rînd. Și Nastasia n-ar umbla după ajutor de la o poartă la alta.

Omul va suspina din adîncul pieptului.

– Nu trebuie să-ți faci inimă rea, îl va mîngîia șoarecele, pricepîndu-i gîndurile. Necazurile umblă pe oameni…

Între ei se va lăsa tăcerea adîncă și neagră a pămîntului; numai din vreme în vreme vor străbate de afară răbufniri de vînt.

– Auzi! Ce iarnă cumplită!

– Știi la ce mă gîndeam? începe din nou șoarecele. Dacă ai fi dincolo, ți-ar trebui un cojoc strașnic. Dar aici, în bunda asta groasă, nici grijă n-ai. În tot răul e și un bine.

Omul va tăcea mereu …

– Nici de mîncare nu găsești nimic cu iarna asta. Toată ziua m-am necăjit cu o sărăcie de rădăcină, că altceva n-am găsit. Era și tare. Dar și cînd rămîi fără dinți, de numai chinuiești mîncarea, mai bine te-ar lua Dumnezeu….

Tatăl va tăcea mereu …

– Au, au! M-apucă somnul! O fi tîrziu … Dormi?! …

Mortul e așezat în fruntea casei, pe un pat împodobit cu velințe de lînă de toate colorile, cu tot ce are casa mai mîndru.

E acoperit cu pînză albă de casă; la cap și la picioare clipesc două lumînări făcute din ceară negrie; pe pieptul lui e pusă o secere.

Profesorul șade pe laviță, la căpătîiul mortului.

Pînza de pe față e dată la o parte; chipul tatălui se străvede palid, mai palid ca de obicei, și se vede că boala l-a slăbit; pielea de pe față e lipită de oase, și mustățile blonde, ce bat în albul brumei, s-au sălbătăcit.

Din ochii întredeschiși puțin licăresc în odaie două flăcărui sticloase, moarte.

Stînd lîngă sicriu, profesorului i se pare că tatăl lui nu e mort, doarme numai. Așteaptă să se ridice dintr-o clipă într-alta și să întrebe, cum întreba vara, cînd se deștepta după odihna de la amiazi:

– Unde-i mamă-ta?

La picioarele sicriului, mama nu mai poate plînge. Bătrînă cum e și adusă de spate, ea pare o scoabă ruginită de fier, cu un capăt împlîntat în pămînt și cu celalalt în sicriu.

Casa e plină de oameni; bărbații stau în față, pe laviți, iar femeile în picioare, pe la colțuri, vrînd parcă să se ascundă unele în dosul altora.

Au venit neamurile mortului de peste toate dealurile Cîmpiei, țărani spătoși, cu felurite porturi și felurite chipuri.

– Mai zilele trecute, începe vorba un vecin, iacă vin la el. Era așa pe la ojină și îl găsesc pe tîrnaț, mîncînd pită și slănină.

Îmi zice: „Șezi!” Șed eu și, din vorbă în vorbă, îi spun că mi se dărîmă poiata.

„Voi veni, zice, s-o văd.”

Într-o zi numai că mă pomenesc cu el dinaintea ușii. Era cu sacul cu unelte în spate.

„Am venit să văd ce necaz are poiata.” Ne ducem amîndoi s-o vedem. Se uită el lung la ea și zice: „Hm”. Apoi se învîrte pe lîngă ea, o măsură pe la colțuri, pe ici, pe colo, că s-o fost dus într-o parte de mă temeam să nu se prăbușească pe vite. O leagă cu scoabe de fier, o ridică cu scripetele și mai pune cîte o piatră sub o talpă. La urmă mă cheamă s-o văd: adecă poiata mea oablă ca lumina.

„Ce să-ți plătesc?” îl întreb.

Stă și se gîndește. Rîde și stă și se gîndește. Parcă îl văd. Apoi zice:

„Bani n-ai, vecine, și de mulțămuri mi-o plin podul. Dă-mi un tăbac.”

Țăranii își clatină greoi capetele împletoșate.

– Așa, zău, zice că să-i dau un tăbac, iar eu am trimis după vinars, i-am pus pe masă pită și slănină și l-am omenit după cum se cădea.

– Mare meșter a fost!

– Mare, zău…

– Și umblat prin lume.

– Se putea înțelege cu tot felul de nație.

– Cum s-a dus, ca și cînd n-ar fi fost!…

– Așa ne ducem toți, pe rînd.

Mamei i-e plin sufletul. Simte că trebuie să-i spună ceva copilului, care stă cu capul în palme lîngă sicriu.

Se așează grămădindu-se pe un scăunel și, ștergîndu-și ochii cu colțul năfrămii, începe:

– Dacă ar fi fost cel puțin bolnav mai multă vreme, cum zac alții cu anii… Dar n-a fost. N-a zăcut pe pat nici o zi.

A fost luat să facă casa la ăștia a Crețului, și luni a început, și numai ce mă pomenesc marți după amiazi cu el acasă. Credeam că și-o fi uitat acasă vreo unealtă. Îl văd că nu se duce în pod după unelte, ci se așează pe tîrnaț.

„Ce-i cu tine?” îl întreb.

Și nu mi-a răspuns nimic. A dus numai mîna la grumaz, arătîndu-mi că îl doare. I-am spus:

„Dă-l în foc să-l mînce de lucru și șezi acasă. Că ce mînca ai și o să ne mai dea Dumnezeu. Șezi și te hodinește”.

Miercuri toată ziua s-o preumblat prin curte, cu bunda pe el. Nu-și găsea locul.

Dar gîndeai că nu-i a bună, așa se uita de lung la toate… A văzut securea în mijlocul grădinii și a pus-o bine, să nu o ia cineva. A legat apoi, sub streașină, scara cea lungă.

Eu lot m-am uitat după el, să văd ce face. Mi-a făcut semn cu mîna, că de vorbit nu putea, să strîngem toate de prin curte.

N-am zis nimic, dar simțeam că ceva mă paște. Tot într-una mi s-a bătut ochiul stîng, de cum l-a lovit beteșugul.

Joi am chemat pe popa. Limba i s-a fost dezumflat șl se simțea mai bine.

Părintele spunea că ce a fost greu a trecut. Cine să-și aducă aminte că a muri! Doar l-am fi dus la doftor. Dar nu ne-a trecut prin cap, pentru bunul lumii.

Îl vedeam întins pe pat, cu bunda pe el. Își ținea mînile pe piept, ca pentru rugăciune, ochii închiși și mi se părea că își mișcă buzele și se roagă. Asta nu o făcuse în viața lui, că de bisericos nu a fost tare bisericos. Dar nici la lucrul altuia nu s-a întins; rău n-a făcut nimănui nici cît tină sub unghie. Și seara și dimineața s-a întors spre răsăritul soarelui și a zis din toată inima:

„Doamne, iartă-mă!”

Asta i-a fost ruga. Acum mă uitam la el și îmi ziceam: „Uite, se roagă!”

Mă durea inima când îl vedeam cum se topește din zi în zi.

Duminică am cules prunele la grădina din vale. Pe el l-am lăsat acasă. Cînd m-am întors acasă, spre seară, l-am aflat în cale, șezînd pe marginea șanțului. După ce mi-a ajutat să-mi iau povara din spate, am șezut împreună și m-a podidit plînsul.

„Uite, uite, zic, că de e cît de beteag, dacă e al tău îți poartă de grijă.”

Așa o jale m-a cuprins, că abia mă țineau picioarele să vin pînă acasă.

În zilele care au urmat parcă era mai bine. Numai un lucru nu mi-a plăcut de la început: slăbea, se topea de pe picioare văzînd cu ochii.

Miercuri seara și-a luat bunda pe umeri și, așa îmbrăcat cum era, s-a lăsat pe pat.

„Mai am două ceasuri, a zis, apoi mă duc și vă las.”

Eu, ca omul în ceasuri de acestea, i-am spus:

„Doamne, măi Simioane, cum îți faci tu gînduri! Nu vezi că ești mai bine?”

El n-a mai răspuns.

Tîrziu în noapte a vrut să iasă afară și, cum îi tremura mîna, n-a putut deschide ușa, că s-a stricat zăvorul. Am sărit să-i ajut, dar mi-a făcut semn cu mîna să nu ies după el. L-am lăsat. Mai apoi mi-am adus aminte că i s-ar putea întîmpla ceva, ar putea cădea și m-am uitat după el prin ochiul de fereastră din ușă.

S-a așezat cu coatele pe tîrnaț și se uita, se uita… Se uita așa de lung la toate, ca și cum ar fi știut că le vede pentru cea din urmă oară.

S-a uitat la fîntînă, apoi s-a dus la șură și s-a uitat la plug, la grapă … I se duceau ochii pe toate.

Afară era lună ca ziua. Vaca rumega în pripon. S-a apropiat de ea și am văzut cum își lipește obrazu de capul ei.

Vaca e blîndă ca oaia și el a fost învățat-o să-i caute în buzunare.

După aceea a pornit încet spre casă, clătinîndu-se ca omul beat.

Din prag s-a mai uitat o dată înapoi. Luna era plină, și în ogradă toate păreau ninse.

S-a întors în casă și l-am ajutat să se urce în pat.

„Rămîneți pustii, dragii mei”, a zis, cu ochii plini de lacrimi.

Apoi și-a pus mînile pe piept…

Bărbații se dau la o parte și odaia se umple de femei. Sunt vecinele, nepoate și alte cîteva pe care răposatul le-a ajutat la greu.

Se rînduiesc. În jurul sicriului și încep să cînte și să plîngă.

Una trimite vorbă tatălui ei, mort acum doi ani. Era un, munte de om, în fața căruia nimeni nu crîcnea o vorbă.

Era temută și cinstită de toți. Acum e femeie tînără, părăsită de bărbat, nebăgată în seamă de nimeni.

Își proptește capul de sicriu și plînge, plînge…

O văduvă cîntă despre pămîntul rămas nearat, vitele fără stăpîn și casa fără bărbat. Singură se culcă, singură se scoală. Seara se așează la masă și, după ce îmbucă de două-trei ori, i se oprește mîncarea în gît; lasă lingura, căci o năpădește plînsul.

Spun apoi povestea vieții profesorului, a copilului plecat printre străini, care

„De-ar ști, tată, c-ai veni.

Drumul ți l-ar auri.

În cale ți-ar pune flori,

Ca să vii la sărbători” …

Profesorul își vede toată viața întinsă înainte ca un val de pînză desfăcut alandala. La capătul pînzei e sicriul negru cu cele două cruci galbene; lîngă el stau femeile cu năfrămi cernite și se trudesc să refacă valul.

Și toți își plîng rosturile, se tînguiesc de neajunsuri și necazuri. De toate acestea el e străin. Se simte stingherit și așteaptă ca cineva să se ridice și să-l întrebe: „Cine ești, străine, cel de plîngi la capătîiul mortului nostru?”

Își dă seama că e o creangă ruptă din trunchiul puternic al satului, aruncată undeva în lume. Cea mai tare rădăcină e frîntă și închisă acolo în sicriu.

Cu cît s-a spălat mai mult de noroiul cleios al pămîntului, cu atît a fost mai ușor de rupt de vînturi, de purtat prin lume.

În vreme ce; el a umblat, pasăre pribeagă, risipindu-le banii în cele patru vînturi, în casa bătrînilor n-a străfulgerat nici o bucurie, nici un rîs necernit de cărbunele grijii. Toată viața au pus mămăliga pe un cărpător de scîndură de brad și, așezînd-o pe genunchii bătrînii, au mîncat la zarea focului, să nu ardă petrolul și să facă cheltuială…

Preotul, intrînd, îi sfîșie pînza gîndurilor. „A venit, zice el, pentru ca să transmită unui fiu distins al comunei condoleanțele lui și ale enoriașilor.”

E tînăr și simte lipsa de a spune vorbe mari. După ce își face slujba corect, scoate o hîrtie din portofelul nou, cu demnitatea unuia care scoate o monetă mare, și începe cu cel mai înalt glas:

— Jalnici ascultători…

Predica e întocmită după toate regulile artei oratorice. Cuprinde lucruri comune, vagi, rămășițe din cursurile profesorilor de la seminar, de prin cărțile de studiu. Se trudește să arate că viața e o nimica toată și că adevărata fericire începe abia după moarte, dincolo, undeva, în ce loc nu știe nici el. Înșiră mărturii pe care nu le cunoaște, autori pe care nu i-a cetit; strigă atunci cînd crede că e nevoie s-o facă pentru ca ideea să intre în capetele ascultătorilor, de parcă ar vrea să le-o țintuiască de căpățînă cu cuie și trage cu ochiul spre profesor.

Sătenii adunați în grupuri se privesc nedumeriți, șoșotesc, căci nu pricep nimic; scuipă între opinci, și fiecare își rumegă gîndurile.

După ce isprăvește preotul, neamurile mortului așează sicriul în car și înjugă boii împodobiți cu năfrămi negre în coarne.

Cînd carul pornește cu mortul pe drumul de veci, o femeie începe să cînte; în cîmpul pustiu, unde doarme toamna, sub bolta albastră a cerului, glasul răsună limpede, dureros, ca un cîntec din altă lume:

„Simioane, dragul meu,

Ia seama pe unde-i mere,

Că sînt două drumurele:

Unu-i drumul somnului

Ș-unu-i drumul dorului.

Să nu mergi pe-a somnului,

Că somn greu îi adormi

Și-napoi nu-i mai veni.

Da’ te du pe-a dorului.

Poate dorul te-a lăsa

Și-napoi te-i înturna.

Și de nu-i veni de tăt.

Numai să vii să te văd.

Și de nu-i veni să șezi,

Numai să vii să ne vezi” …

Căruța încărcată cu tot felul de lucruri stă gata de plecare.

Mama, rămasă singură, pleacă să locuiască la fecior, între străini.

Au isprăvit de mult pregătirile de drum, dar bătrîna mai are de luat ceva de prin casă, de spus o vorbă celor care rămîn într-însă. Să nu i-o ruineze, să bage de samă și să nu-i prăpădească lucrurile ce nu le poate lua acum cu ea.

Cu fața plînsă, se preumblă de colo pînă colo și nu se poate hotărî să se despartă de casa veche, cu grinzile înnegrite de fum, cu geamurile petecite cu hîrtie.

Aici i s-au născut copiii, aici i s-au destrămat zi cu zi necazurile a treizeci de ani din viață; aici i-au murit părinții. De fiecare palmă de pămînt o leagă ceva …

– Vii, mamă?

– Viu, dragul mamii, viu acum.

Bătrîna se urcă în pod, caută ceva sub streașină, coboară și iar se urcă.

Fiul își pierde răbdarea și mai intră o dată în casă. De țîțîna ușii atîrnă, prăfuită, cureaua de tras briciul; briciul cu prăsele de lemn și tocul de piele făcut de bătrîn e după icoană, i se mai vede un capăt.

Fața casei e stricată de potcoavele oamenilor de la co-mîndare; în cui oglinda e întoarsă, și scaunele pe care a fost așezat sicriul sunt tot răsturnate.

— Vii, mamă?

Bătrîna pleacă, se mai întoarce o dată și îmbrățișează stîlpul casei ca pe un prieten din copilărie.

Face cruci și se urcă în căruță. La cotitură se opresc, căci bătrîna vrea să se mai uite o dată înapoi.

Se vede casa de bîrne, cu acoperișul de stuf înnegrit, ce pare o pălărie mare, neagră, trasă pe ochii plînși.

În curte paște calul alb al noului stăpîn; cal străin în curte pustie …