Zadarnic, artiste

Jump to navigation Jump to search
Zadarnic, artiste
de Alexei Konstantinovici Tolstoi‎
Traducere de Alexei Mateevici


Zadarnic, artiste, te crezi ziditor plăsmuirilor tale!
Ele-n veci s-au purtat pe deasupra de ochi nevăzute.
Nu, nu Phidias-nălțat-a vestitul Zeves Olympanul;
El oare datu-i-a fruntea și coama aceea de leu,
Buna privire domnească din fulgerul genelor aspre?
Nu Goethe e faurul marelui Faust, cel care,
În haina sa veche nemțească, ș-adânc adevăr omenesc
Până-n fir se aseamănă chipului său dinainte de vremuri!
Ori poate Beethoven, pe când își găsea al său marș de-ngropare,
Din sine scotea acel rând de acorduri, ce sfâșie inimi,
Plânsul din suflet zdrobit despre pierderea marelui cuget,
Lumi de luceferi, căzând în prăpastia negrului haos?
Nu, tremurat-au din veacuri acele plânsori în întinderi,
Surd pentru noi, el a prins cu urechea cereștile plângeri.
Multe-n văzduhuri sunt chipuri ș-acorduri de noi neatinse,
Multe uniri de uniri minunate-n cuvânt și lumină,
Însă le toarnă acel care știe să vadă, s-audă,
Cel ce prinzând numai brazda, acordul, cuvântul,
Zidirea întreagă ne-aduce cu ele în lumea mirată.
O, te cufundă, poete, în noapte, te-mbracă-n tăcere,
Veșnic fii singur și orb ca Homer și surd ca Beethoven,
Auzul din suflet mai tare încoardă-l și văzul din suflet.
Și precum la un foc a scrisorii de taină ascunsele rânduri
Îndată răsar, așa răsări-vor de-odată priveliști,
Din adâncul cel negru ieși-vor lumini într-un chip închegate,
Rânduri, cuvinte și-acorduri porni-vor în rostul lor limpezi.
Seama atunce să iei și să cauți, ținând răsuflarea;
Iar mai pe urmă, zidind, să nu uiți trecătoarea nălucă.

29 iunie 1917, Mărășești (Moldova)