Yocohama ― Tochio
Dintre toate porturile japoneze deschise și pentru străini, Yocohama e fără asemănare cel mal important, și ca atare centrul aproape a întregului comerciu japonez cu străinătatea.
Înainte de 1859, locul unde se ridică astăzi acest oraș de mare, era o bucată de pământ pustie, cum o spune și numele: yoco-hama, trecătoare de-a lungul țărmului.
Două împrejurări au determinat pe Japonezi să facă aici un port: apropierea de capitala țării și sânul de apă adâncă, scutit de vijelii ca nici un alt sân din golful de la Tochio. Ca prin vrajă se ridică pe acest plai pustiu un oraș a cărui populațiune în scurtă vreme atinse numărul considerabil de 65,000 suflete, socotind în acest număr și 2500 străini așezați în cartierul european. — Cartierele indigene, în urma contactului zilnic cu cel european, au pierdut cu vremea din caracterul lor național.
Yocohama și Tochio, a căror depărtare una de cealaltă face 7 liege (1 l. = 4 ½ km.), comunică prin o cale ferată construită înainte cu 25 ani. Aceasta, cale ferată, construită de ingineri englezi cu materialul adus bucată de bucată din Englitera, a fost inaugurată de Micado, care cu acest prilej pentru cea din urmă dată s-a îmbrăca în vechiul port național japonez și pentru întâași dată s-a arătat poporului său obișnuit să-l adoreze ca pe un zău invizibil, și uimit să-l vază urcând, fără teamă, pe vapor și de aici în tren. Pe vremuri, respectul față de Împărat fusese atât de mare încât nimeni nu cuteza să-l pomenească cu numele lui, ci numai cu cela al palatului în care locuia.
Într-o oră faci calea dintre aceste două orașe; distanța dintre ele e atât de mică și trenurile atât de dese, încât numai cu greu poți rezista dorinței să vezi ridicându-se perdelele pe dinaintea unui colț de pământ, pe care fantazia l-a împodobit cu mii de vraje tăinuite.
După ce am sosit la Tochio în societatea plăcută a consulului austro-ungar din Yocohama, m-am pomenit într-o grădină engleză traversată de șine de tramvaiuri, pe cari circulau trăsuri simple, asemenea celor din Europa și America. Ori cit de favorabilă a fost dispoziția mea sufletească de-a mă putea extazia de minunile acestei țări noi, nu mă așteptasem să dau de un mijloc de comunicație așa lipsit de orice caracter local, și cu indignație am refuzat să mă servesc de el. Mi-am luat așa dară o jinrikcha; consulul zâmbind făcu tot așa.
Trecând podul de piatră Șimbochi, am dat de un bulevard macadamizat în toată întinderea lui. Dintre casele frumoase din stingă și dreapta bulevardului, îmi atrase atenția un palat pompos. Pe frontispiciu avea inscripția engleză: «Telegraph», făcută din girandole de gaz. Ca prin farmec mi s-au risipit toate iluziile și mă întrebam nedumerită, dacă nu visez, și dacă în adevăr mă aflu în capitala imperiului «Soarelui ce răsare»?
Am traversat cartierul european, și în curând am ajuns apoi, spre marea mea bucurie, într-un dedal de ulițe mici, strâmte și șerpuitoare: orașul japonez.
Tochio e cel mai împoporat oraș japonez. Numărul locuitorilor săi nu se poate indica cu exactitate. Cei mai mulți călători și geografi socotesc numărul lor la 2 milioane; în realitate însă nu poate să aibă decât cel mult 800,000, dar are o întindere uriașă.
Casele sânt toate mici și provăzute cu o curte mică sau o grădiniță de flori; în schimb însă există o mulțime de parcuri publice și sfânte (în jurul templelor). însuși palatul, Stro, se află în centrul orașului și ocupă un teren vast. Palatul e despărțit de restul orașului prin două ziduri înalte, concentrice, încunjurate și acestea de șanțuri adânci în cari curge un râuleț. De-a lungul țărmurilor râulețulul cresc conifere cu trunchiul luciu și ramuri în formă de zig-zag, care târându-se pe ziduri, dau ținutului o înfățișare bizară și caracteristică ținuturilor japoneze. Zidul din lăuntru apără clădirile și grădinile imperiale; în jurul lui se întind locuri mari nelocuite și deșerte, strătăiate de drumuri fără sfârșit. Aceste servesc de căi de comunicație cu orașul; de-a lungul lor se ridică niște clădiri vechi yașichi, prefăcute în ministere și cazarme. Terenurile aceste întinse servesc drept câmpuri de manevrare. În mahalale casele sunt împrăștiate peste câmpuri; în cartierele mai împoporate, dimpotrivă, casele sunt așa zicând zidite una peste cealaltă și în fiecare e câte-o prăvălie. — Orașul e împărțit în cartiere și aceste în cercuri și mal mici numite cho. Ulițele n-au nume, ci se amintesc cu numele cercului (cho) în care se află. De-asemenea și casele sunt numerotate după locul ce-l ocupă în cho, și nu în ulița lor.
Orașul Tochio e foarte răzleț; originalitatea i-o dau însă mulțimea de canaluri ce se încrucișează în toate direcțiile și formează o rețea de irigațiune complicată. Izvorul principal al canalurilor e apa bogată a râului Ogawa. Deasupra ulițelor, în multe locuri, se ridică poduri de lemn foarte înalte, de un aspect pitoresc pronunțat. De pe aceste poduri omul ușor poate cuprinde cu ochii încântătoarea deltă de canaluri, cari formează, așa zicând, unicul mijloc de transport comercial. Importanța lor e indiscutabilă.
Peste zi, stradele sunt foarte animate, și înfățișarea lor e pe cît de bizară, pe atât de interesantă. Trotuarele sunt rele de tot; jinrikcha-urile mișună în învălmășeala pedestrilor, pe cari stă să-l îmboarde în fiecare clipă. — În gura unei strzi se ivesc deodată oameni în fugă mare, cari abia răsuflînd, prin strigăte încearcă să deschidă prin mulțime cale pentru o trăsură europeană trasă de cai și purtând vre-un prinț sau alt dignitar înalt.
De cealaltă parte sosește în galop un ofițer de cavalerie urmat de servitorul său — pedestru. Comercianții așezați în fața dughenelor salută cu umilință trecătorii, și le zâmbesc în fel și chip, în nădejdea că vor intra la ei. Alții își poartă marfa in coșuri atârnate de extremitățile unui baston pus peste umeri. Cu strigăte își recomandă mărfurile de tot soiul, mai ales însă comestibile.
În mijlocul acestei învălmășeli, o ciurdă de copii, băieți și fete, un adevărat vârtej viu, inundă deodată strada ... fiecare dă drumul câte unui balaur de hârtie, împiedecă circulația, se strecoară printre trăsuri, fără să le pese de strigătele vizitiilor care numai cu nevoie mare pot opri caii să nu-i calce. Un sergent bătrân, cu aer grav, încearcă să restabilească ordinea amenințând lumea asta de copii cu bastonașul său scurt, ca cele ale policemen-ilor englezi. — ― Aici o ceată de fete tinere, vesele și fără gânduri, intră în atelierul lor. Încă de departe se aude râsul lor vioi, conversația lor veselă. Colo, niște studenți vreau să pară serioși, și pășesc ca niște moșnegi, târăind zgomotos ghetele lor de lemn peste trotuarul de piatră. Într-un alt colț se naște un tumult. Roata unei jinricha s-a frânt, intrând în ogașa de fier a unui tramvai. Acest incident, altminteri des de tot, oprește pe o clipă lumea trecătoare.
Casele din fațadă sunt apărate împotriva ochilor trecătorilor prin un zid de pământ acoperit, de scânduri, sau de un stobor de palisade. O ușă adeseori așa de strimtă, încât numai plecîndu-te adânc poți intra, comunică cu interiorul. Sala dintâi în care intri e de obicei mare și servește de sală comună și pentru întruniri. La cei bogați sala asta e un fel de vestibul pentru servitorime, la cei săraci — bucătăria. Fiecare casă posedă o curte sau grădiniță îngustă, în care plante bizare cresc natural în liber sau vegetează în glastre; această grădiniță, demnă de țară Liliputanilor, are în mijlocul ei un bazin sau chiar numai un simplu vas de apă, în care înoată niște pești mărunți de culoare albă sau roșie, și prevăzuți cu aripioare umflate și transparente. Înconjurați de aceste aripioare, peștii ți se par niște flaconașe de gelatină cu un sâmbure negru în ele.
Mobiliatura e simplă; în casele mai bogate pereții sunt acoperiți de kakemonos-uri, niște tablouri japoneze de hârtie sau trestie, lungi și înguste; un mic dulap servește pentru păstrarea hainelor. Iarna, în mijlocul sălii se așază un șibachi, o cutie de lemn dreptunghiulară și cel mult 50 cm. de lungă. În cutia asta, umplută cu cenușă caldă licăre ici coalea cîte un cărbune aprins, silindu-se parcă a-lene să încălzească odaia și înainte de toate vasul cu apă de ciai. Ici-colea mai zărești și niște mărunțișuri, sau mai des câte un glastru, în care își tânjește viața un arbust bizar, fără frunze și acoperit de flori. Japonezii iubesc din cale afară aceste monstruozități vegetale.
Cu toate că pe deosebitele insule japoneze, temperatura variază peste măsură, casele sunt pretutindenea în același fel construite; materialul întrebuințat sunt excluziv : lemnul, paile și hârtia. La un mijloc serios de încălzire nu se gândește nimeni. E asta poate o urmare a neglijențel locuitorilor, sau instinctul conservativ de-a urma întru toate obiceiurile străbunilor? Ori cum ar fi, faptul e greu dc explicat. Desele cutremure de pământ, ce-i drept, îi împiedecă să-și construiască clădiri solide și-i silesc să locuiască în case mici, ușoare și flexibile, putând secunda și ele undulațiunile și oscilațiunile terenului, de cele mai multe ori de o amplitudine mare.
Aici își găsește explicare și faptul că toate casele au numai un singur etaj. Patru stâlpi suportă un acoperiș de paie sau de plante mărunte, la cîmpie, — de cărămizi sau chiar tinichea, în orașele mari.
Prăvăliile lor în genere sînt mici, dar în Tuchio și Yocohama se găsesc și magazii mari ca bazarele noastre. Magaziile aste au două etaje construite în stil european. O lumină feerică de lampioane indică trecătorilor intrarea. Intrat odată, ești silit să faci nenumărate ocoluri, să urci și cobori și să vezi astfel, fără excepție, întreaga expoziție de obiecte, — până ajungi la ușa de ieșire.
Dar termin. Văd că sub vraja aducerilor aminte condeiul a lunecat mai departe decât ași dori-o acum, și că am descris mal mult decât primele mele impresii în aceste două orașe.
Mă veți ierta, iubiți cititori?