X - Păpușile recunosc pe fratele lor „Pinocchio " și îl primesc cu alai, dar tocmai atunci sosește păpușarul „Mănâncă foc" și Pinocchio e în mare primejdie.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi X - Păpușile recunosc pe fratele lor „Pinocchio " și îl primesc cu alai, dar tocmai atunci sosește păpușarul „Mănâncă foc" și Pinocchio e în mare primejdie.

Când Pinocchio intră în teatrul păpușilor, s-a întâmplat o harababură întreagă. Trebuie să știți că perdeaua era ridicată, și reprezentația începuse. Pe scenă, Arlecchino și Pulcinella se ciorovăiau, ca de obicei, se amenințau unul pe altul că-și vor trage palme și se luau la păruială. Lumea asculta cu luare aminte și se prăpădea de râs, văzând tărăboiul pe care-l făceau păpușile: acestea dădeau din mâini și țipau cu atâta năzdrăvănie, ca și cum ar fi fost două ființe vii.
Iată însă că deodată, nu știu cum se făcu, Arlecchino se opri din joc, și întorcându-se către lume și arătând cu mâna spre unul din fundul sălii, începu să urle ca scăpat din gură de șarpe:

— Sfinte Dumnezeule! Sunt treaz ori visez? Ăla de colo e Pinocchio!...
— El e în carne și oase, strigă Pulcinella.
— El e! adăugă altă păpușă scoțând capul din fundul scenei.
— Pinocchio e! Pinocchio! Țipară într-un glas toate păpușile sărind de după perdele.
— Pinocchio e; fratele nostru Pinocchio! Să trăiască Pinocchio! Pinocchio, vino repede încoace! îi strigă Arlecchino, vino în brațele fraților tăi de lemn!

Când se văzu întâmpinat cu atâta căldură, Pinocchio dintr-un salt, se pomeni în scaunele din față: mai făcu unul și se pomeni în capul șefului muzicii, încă unul și iată-l sus pe scenă. Nu vă puteți închipui sărutările, mângâierile, strângerile de mână, îmbrățișările frățești, pe care Pinocchio le primi în mijlocul mulțimii de actori și actrițe, care alcătuiau trupa teatrului de păpuși. Nu mai încape vorbă că priveliștea era înduioșătoare, însă lumea din sală, văzând că se întrerupse jocul, începu să se neliniștească și să strige: vrem să vedem comedia, vrem să vedem comedia. Își răcea gura degeaba, căci păpușile, în loc să se apuce de treabă, își îndoiră strigătele de bucurie, și, luând pe Pinocchio în cârcă, îl plimbară în triumf cât era scena de mare.
Iată însă că sosește păpușarul cel mare, tartorul, un om așa de urât că te-apuca spaima numai când îl vedeai. Avea barba neagră ca cerneala, și așa de lungă, că-i da de pământ: când umbla o călca în picioare. Gura Iui era largă cât gura sobei, iar ochii păreau două felinare roșii aprinse în mână ținea un gârbaci făcut din șerpi împletiți cu cozi de vulpe.
La ivirea neașteptată a tartorului, amuțiră cu toții nimeni nu mai suflă. Se auzea musca zbârnâind. Bietele păpuși, atât bărbații cât și femeile, tremurau ca frunza.

— Ce-ai căutat să-mi faci tărăboi în teatru la mine? întrebă păpușarul pe Pinocchio, cu o voce groasă de părea că vine din lumea cealaltă.
— Crede-mă, prea mărite domnule, că nu sunt eu de vină!
— Destul! O să încheiem noi socotelile diseară.

Și-ntr-adevăr, după ce s-a sfârșit comedia, tartorul se duse în bucătărie, unde își pregătise de mâncare un berbec, care se învârtea încet deasupra focului, înfipt într-o frigare. Și deoarece n-avea lemne destule ca să-l frigă bine și să-l rumenească, chemă pe Arlecchino și pe Pulcinella și le zise:

— Să-mi aduceți încoace pe păpușica aia străină pe care am legat-o. Pare a fi făcută dintr-un lemn foarte bun, și sunt sigur că dacă o voi pune pe foc o să facă o flacără minunată pentru friptura mea.

Arlecchino și Pulcinella la început se codiră, dar înspăimântați de privirea încruntată a stăpânului lor, s-au supus; și după câteva clipe se întoarseră în bucătărie, aducând în brațe pe bietul Pinocchio, păpușa neascultătoare, care zvârcolindu-se ca un șarpe, striga cât îl ținea gura:

— Tată, scapă-mă! Nu vreau să mor, nu, nu vreau să mor!