XXX - Pinocchio, în loc să devină băiat, pleacă pe furiș cu prietenul său Fitil în „Țara Distracțiilor".

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXX - Pinocchio, în loc să devină băiat, pleacă pe furiș cu prietenul său Fitil în „Țara Distracțiilor".

Cum era firesc, Pinocchio rugă pe Zână să-i dea voie să umble prin oraș ca să-și poftească musafirii; Zâna îi spuse:

— Du-te de-ți poftește prietenii la petrecerea de mâine: dar bagă bine de seamă să te întorci acasă până nu se înnoptează. Ai înțeles?
— Îți făgăduiesc că într-un ceas mă și întorc, răspunse păpușica.
— Bagă de seamă, Pinocchio, puiule! Copiii se grăbesc întotdeauna să făgăduiască, dar de cele mai multe ori nu se prea țin de vorbă.
— Dar eu nu sunt ca alții: eu, când spun ceva și fac.
— Să vedem. Ș-apoi dacă n-asculți, atât mai rău pentru tine.
— Pentru ce?
— Pentru că, dragul meu, copiilor care nu ascultă de povețele celor mari, li se întâmplă întotdeauna o nenorocire.
— Lasă c-am pățit destule! spuse Pinocchio. Dar acum m-am învățat minte.
— O să vedem noi dacă e așa.

Fără să mai stea mult la taifas, păpușica spuse bună ziua Zânei, care îi ținea loc de mamă, și cântând și jucând ieși în stradă.
În mai puțin de un ceas toți prietenii lui fură poftiți. Unii primiră repede și cu dragă inimă, alții, mai făcură puține nazuri, dar când aflară că pâinișoarele erau cu unt, spuseră cu toții:

— Fiindcă stăruiești atât, o să venim și noi.

Acum trebuie să știți că Pinocchio, printre prietenii și colegii lui de școală, avea unul mai bun și mai drag, pe care îl chema Romeo; dar toți îl porecliseră „Fitil", din pricina staturii lui slăbănoage, lungă și subțire ca un fitil de lampă.
Fitil era copilul cel mai neastâmpărat și mai ștrengar din toată școala, dar Pinocchio ținea la el foarte mult. Într-adevăr se duse acasă la dânsul să-l poftească la petrecere, însă nu-l găsi; se întoarse a doua oară, dar Fitil tot nu era. Mai trecu și a treia oară pe acolo, degeaba.

Unde să dea de el? Caută-l încoace, caută-l încolo, în sfârșit îl văzu ascuns sub un gard.

— Ce faci aici? îl întrebă Pinocchio înaintând.
— Aștept miezul nopții ca să plec.
— Unde?
— Departe, departe, foarte departe!
— Și eu care te-am căutat pe-acasă de vreo trei ori!
— Ce vrei cu mine?
— Nu știi noutatea cea mare? Nu știi ce noroc a dat peste mine?
— Nu!
— De mâine încolo nu mai sunt păpușă, o să mă fac și eu un băiat ca tine și ca toți ceilalți.
— Să-ți fie de bine.
— Așa că mâine te aștept la masă la mine.
— Dar n-auzi că plec diseară?
— La ce oră?
— Cât mai curând.
— Și unde te duci?
— Mă duc să locuiesc într-o țară care e țara cea mai frumoasă din lume: un adevărat rai!
— Și cum îi zice?
— Îi zice „Țara Distracțiilor". De ce nu mergi și tu?
— Eu? Niciodată.
— Rău faci. Pinocchio! Ascultă-mă pe mine, dacă nu mergi, o să te căiești. Unde vrei să găsești o țară mai nimerită pentru noi copiii? Acolo nu sunt nici școli, nici dascăli, nici cărți. În țara aia binecuvântată nu se învață. Joia nu se ține școală și fiecare săptămână se compune din șase joi și o duminică. Inchipuiește-ți că vacanța începe la întâi ianuarie și se sfârșește în ultima zi a lui decembrie. Asta mai zic și eu țară! Toate țările din lume ar trebui să fie așa!
— Și ce face lumea în Țara Distracțiilor?
— Se joacă toată ziulica și se petrece de dimineață și până seara. Seara se duce la culcare, iar dimineața o ia de la început. Ei, ce zici?
— Hm! făcu Pinocchio, dând din cap ca și cum ar fi vrut să zică: Și mie mi-ar plăcea o asemenea viață.
— Ei, atunci mergi cu mine? Răspunde? Da ori nu?
— Nu, nu, nu și nu. Am făgăduit scumpei mele Zâne ca să mă fac băiat cuminte, și vreau să-mi țin făgăduiala. Și deoarece soarele a început să apună, te- las. Așadar rămâi sănătos, și călătorie bună.
— Unde te duci așa grăbit?
— Acasă. Zâna mea dragă mi-a spus să mă întorc până nu se înnoptează.
— Mai așteaptă, că nu mori.
— Se face târziu.
— Două minute numai.
— O să mă certe Zâna.
— Las-o să te certe. O să țipe nițel și o să-i treacă, răspunse ticălosul de Fitil.
— Și pleci singur ori ai vreun tovarăș?
— Singur? Suntem peste o sută de copii.
— Și vă duceți pe jos?
— Acum o să treacă pe aici carul să mă ia și să mă ducă între îotarele acelei țări fericite.
— Ce n-aș da dacă ar sosi carul mai iute!
— Pentru ce?
— Ca să vă văd și eu plecând.
— Mai stai și tu nițel și o să ne vezi.
— Nu, nu; vreau să mă înapoiez acasă.
— Numai două minute.
— Am întârziat. Zâna trebuie să fie îngrijorată.
— Biata Zână! Ce, îi e frică să nu te mănânce liliecii?
— Dar ia spune-mi, adăugă Pinocchio, ești sigur că acolo nu sunt școli?
— Nici urmă de școală.
— Și nici dascăli?
— Nici măcar unul.
— Și nici nu ești silit să înveți?
— Doamne ferește!
— Ce țară frumoasă! exclamă Pinocchio, lăsându-i gura apă. Ce țară frumoasă! N-am fost niciodată pe acolo, dar mi-o închipui!...
— De ce nu mergi și tu?
— Degeaba încerci să mă duci în ispită! Am făgăduit Zânei să devin cuminte, și nu vreau s-o trag pe sfoară.
— Atunci adio, și salută din parta mea toate școlile gimnaziale! Și chiar și pe cele liceale, dacă le întâlnești în drum.
— Adio, Fitil dragă. Călătorie bună, petrecere frumoasă și adu-ți aminte din când în când și de prieteni.

Zicând acestea, păpușica făcu doi pași ca să se ducă: dar se opri, și întorcându-se către prietenul său Fitil, îl întrebă:

— Dar ești absolut sigur că în țara aia, săptămâna are șase joi și o duminică?
— Foarte sigur.
— Și știi tu bine că vacanța începe la 1 ianuarie și se isprăvește la 31 decembrie?
— Foarte bine.
— Ce țară frumoasă! repeta Pinocchio.

Apoi, luându-și inima în dinți, adăugă repede și tare:

— Atunci, adio și călătorie bună.
— Adio.
— Când o să plecați?
— În curând.
— Păcat! Dacă ați pleca cel puțin pește un ceas, aș putea să mai stau.
— Dar Zâna?
— Tot am întârziat eu! Așa că un ceas mai devreme, ori un ceas mai târziu, tot acolo iese.
— Bietul Pinocchio! Dar dacă o să te certe?
— Nu face nimic. O s-o las să mă certe! Țipă nițel la mine și îi trece.

În vremea aceasta se înnoptase de-a binelea deodată văzură mișcându-se în depărtare o lumină și auziră un zgomot de clopoței și un sunet de trompetă, așa de slab și ascuțit, că părea zbârnăitul unui țânțar.

— Uite-l, strigă Fitil, ridicându-se în picioare.
— Pe cine? întrebă încet Pinocchio.
— Vine carul să mă ia. Ei, ce faci, mergi și tu?
— Bine, dar e adevărat, întrebă păpușa, că în țara aceea copiii nu sunt siliți să învețe?
— Nici gând de așa ceva!
— Ce țară minunată! Ce țară minunată! Ce țară minunată!