XXXVI - În sfârșit Pinocchio încetează de a mai fi păpușă, și devine băiat.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXXVI - În sfârșit, Pinocchio încetează de a mai fi păpușă și devine băiat.

Pe când Pinocchio înota sprinten ca să ajungă la țărm, băgă de seamă că tatăl său, care stătea călare pe spinarea lui cu picioarele pe jumătate în apă, tremura ca și cum ar fi fost scuturat de friguri.
Tremura de frig sau de frică? Cine știe? Poate și una și alta. Dar păpușa, crezând că tremură de frică, îl îmbărbăta spunându-i:

— Curaj, tată! Peste câteva minute ajungem la țărm și suntem scăpați.
— Dar unde vezi tu țărmul? întrebă unchiașul devenind și mai îngrijorat, și strângând din ochi, cum fac croitorii când bagă ața în urechile acului. Mă tot uit în toate părțile și nu văd decât cer și apă.
— Dar eu văd și țărmul! spuse păpușa. Trebuie să știi că sunt ca pisica: văd mai bine noaptea decât ziua.

Bietul Pinocchio se căznea să fie vesel: dar încet, încet, începu să se descurajeze. Puterile îi slăbeau, respirația îi era greoaie și obosită. În sfârșit nu mai putea, și țărmul era încă departe.
Înotă până nu mai putu: apoi întorcând capul spre Geppetto, îi spuse cu vocea întretăiată:

— Tată, ajută-mă că mor.

Și tatăl și fiul erau gata să se înece, când auziră o voce ca de chitară spartă care zise:

— Cine țipă că moare?
— Eu și cu bietul tata!
— Cunosc glasul ăsta! Tu ești Pinocchio! Eu sunt Lacherdă, tovarășul tău de închisoare din pântecul Balenei.
— Cum ai scăpat de acolo?
— Am făcut ca tine. Tu mi-ai arătat drumul și după tine am fugit și eu.
— Lacherdo dragă, sosești la vreme! Te rog, pentru dragostea ce-o porți copiilor tăi: ajută-ne, că suntem pierduți.
— Bucuros, din toată inima. Agățați-vă amândoi de coada mea. În patru minute vă duc la mal.

Geppetto și Pinocchio, după cum lesne vă puteți închipui, primiră numaidecât dar în loc să se agațe de coadă, găsiră mai nimerit să se așeze pe spinarea Lacherdei.

— Suntem prea grei? o întrebă Pinocchio.
— Grei? Nici gând. Parcă duc în spinare două coji de nucă! răspunse Lacherdă, care avea un trup așa de robust că părea un vițel de doi ani.
Ajunși la țărm, Pinocchio sări pe mal ca să ajute pe tatăl său să sară și el: apoi se întoarse spre Lacherdă, și cu glasul mișcat îi spuse:

— Prietene, mi-ai salvat tatăl! Așa că nu găsesc cuvinte ca să-ți mulțumesc îndeajuns! Dă-mi voie cel puțin să te sărut în semn de veșnică recunoștință!

Lacherdă scoase botul din apă, și Pinocchio, îngenunchidd la pământ, îi dădu o sărutare călduroasă pe gură. La această pornire de dragoste duioasă și sinceră, biata Lacherdă, care nu era obișnuită, se simți atât de mișcată, încât de rușine să nu plângă ca un copil, își vârî repede capul în apă, și se făcu nevăzută.
În vremea aceasta se făcuse ziuă.
Atunci Pinocchio, dând brațul tatălui său, care abîa se ținea pe picioare, îi spuse:

— Sprijină-te de mine, dragă tăticule, și să mergem.

O să pășim încet-încet, ca furnicile, și când vom obosi, o să stăm jos să ne odihnim.

— Și unde mergem? întrebă Geppetto.
— Să găsim vreo casă sau o colibă, unde să ne dea un codru de pâine și nițele paie să ne culcăm.

Nu făcuseră nici o sută de pași, și văzură în marginea șanțului doi cerșetori, care cu mâinile întinse cereau de pomană. Erau Vulpoiul și Cotoiul: dar nu mai semănau deloc cu cei de altădată. Închipuiți-vă că Cotoiul, tot prefăcându-se orb, orbise de-a bine-lea iar Vulpoiul îmbătrânit, cu pielea jigărită și buburoasă, nu mai avea nici coadă. Așa e. Acest jalnic hoțoman, căzut în mizeria cea mai ticăloasă, a fost silit într-o bună zi să-și vândă până și coada lui frumoasă unui negustor ambulant, care o cumpărase ca să-și facă o apărătoare de muște.

— O! Pinocchio! strigă Vulpoiul cu voce jalnică, fie-ți milă de acești doi bieți schilozi!
— Schilozi! repetă Cotoiul.
— Cale bună, șarlatanilor! răspunse păpușa. M-ați păcălit o dată, acum vă pierdeți vremea degeaba.
— Crede-ne, Pinocchio, astăzi suntem săraci lipiți pământului, și foarte nenorociți!
— Foarte nenorociți! repetă Cotoiul.
— Dacă sunteți săraci, vina e a voastră. Amintiți-vă de proverbul care zice: „Banul de haram, de haram se duce". Rămas bun șarlatanilor.
— Fie-ți milă de noi!
— De noi! repetă Cotoiul.
— Rămas bun, șarlatanilor! Aduceți-vă aminte de proverbul care zice: „Cine fură haina oaspetelui său, de obicei moare fără cămașă".

Și zicând astfel, Pinocchio și Geppetto își văzură liniștiți de drum. După ce făcură încă o sută de pași, văzură în capul unei cărări, în mijlocul câmpiei, o colibă frumoasă de paie, cu acoperișul din olane și cărămidă.

— Coliba aceea trebuie să fie locuită de cineva, spuse Pinocchio. Haidem acolo, și să batem la ușă.

Într-adevăr se duseră și bătură la ușă.

— Cine e? spuse o voce dinăuntru.
— Un biet tată cu fiul său, fără pâine și fără adăpost, răspunse prichindelul.
— Întoarce cheia, și ușa se deschide, spuse aceeași voce.

Pinocchio întoarse cheia și ușa se deschise. Abia intrați înăuntru, se uitară încoace, se uitară încolo, dar nu văzură pe nimeni.

— Unde o fi stăpânul colibei? spuse Pinocchio mirat.
— Uite-mă colea sus!

Tatăl și fiul se uitară în tavan și văzură așezat pe o grindă pe Greierașul-vorbitor.

— Oh! Scumpul meu Greieraș spuse Pinocchio închinându-se până la pământ.
— Acuma îmi zici „scumpul tău Greieraș" nu e așa? Dar ți-aduci aminte de atunci, când ca să mă gonești din casă, mi-ai tras cu ciocanul în cap?
— Ai dreptate Greierașule! Gonește-mă și tu la rândul tău trage-mi și tu cu ciocanul în cap: dar ai milă de bietul meu tată...
— Lasă... nu te mai tângui: o să am milă și de tată și de fiu! Dar am vrut să-ți aduc aminte de mojicia ta, ca să te înveți minte că în lume, pe cât poți e bine să fii îndatoritor cu toți, dacă vrei să fie și alții cu tine la vreme de nevoie.
— Ai dreptate, Greierașule, ai multă dreptate; și o să-mi bag bine în cap lecția ce mi-o dăduși. Dar, ia spune-mi, cum ai făcut de ți-ai cumpărat coliba asta frumoasă?
— Coliba mi-a dăruit-o ieri o capră drăguță, cu lâna galbenă ca aurul.
— Și capra unde s-a dus? întrebă Pinocchio foarte curios să afle.
— Nu știu.
— Când o să se întoarcă?
— Niciodată. A plecat ieri amărâtă și tristă, și behăind, părea că zice: „Bietul Pinocchio!... De-acum n-am să-l mai văd! Nu mai încape vorbă că l-a mâncat Balena!"
— A spus așa? Atunci e dânsa? Chiar dânsa, Zâna mea dragă! începu să urle Pinocchio, sughițând și plângând cu hohot.

După ce plânse bine, își șterse ochii, și pregătind un pătuț de paie îl culcă pe bătrânul Geppetto. Apoi întrebă pe Greierașul-vorbitor:

— Ascultă, Greierașule, unde aș putea să găsesc un pahar de lapte pentru bietul tata?
— Peste trei ogoare de-aici se află un grădinar Giangio, care are vaci. Du-te la el și-o să găsești laptele ce-ți trebuie.

Pinocchio se duse într-un suflet acasă la grădinarul Giangio, dar grădinarul îi spuse?

— Cât lapte vrei?
— Un pahar plin.
— Un pahar de lapte costă un gologan, și banii înainte.
— N-am nici o para chioară! răspunse Pinocchio, încremenit și descurajat.
— Rău, păpușico dragă, adăugă grădinarul. Dacă n-ai nici o para chioară, nici eu n-am un pic de lapte.
— Bine! spuse Pinocchio, și dădu să plece.
— Așteaptă puțin! îi spuse Giangio. Poate c-o să ne învoim. Vrei să învârtești la roată?
— Ce e aia roată?
— O unealtă pe lemn care servește să scoți apa din puț ca să uzi zarzavaturile.
— O să încerc.
— Așadar, scoate-mi o sută de găleți cu apă, și în schimb îți dau un pahar de lapte.
— Foarte bine.

Giangio duse păpușica în grădină și îi arătă cum să învârtească roata.
Pinocchio se puse numaidecât pe lucru; dar până să scoată cele o sută de găleți cu apă, era lac de sudoare din tălpi și până în creștet. O astfel de caznă nu încercase niciodată.

— Până astăzi, mi-a învârtit la roată, măgărușul meu, spuse grădinarul; dar astăzi bietul dobitoc e gata să-și dea sufletul.
— Mă lași să-l văd și eu? spuse Pinocchio.
— Bucuros.

Când Pinocchio intră în grajd, văzu întins pe paie un măgăruș plăpând, sfârșit de foame și de oboseală. După ce s-a uitat lung la el, își zise în gând, tulburându-se puțin:

— Și totuși pe măgărușul ăsta îl cunosc! Figura lui nu mi-e nouă!

Și aplecându-se spre el, îl întrebă pe limba măgărească:

— Cine ești?

La întrebarea aceasta, măgărușul deschise ochii istoviți, și răspunse silabisind pe aceeași limbă:

— Sunt Fitil.

Apoi închise ochii și își dădu sufletul.

— Oh! Bietul Fitil! spuse Pinocchio cu glasul pe jumătate; și luând un smoc de paie își șterse o lacrimă care-i aluneca pe obraz.
— Te prăpădești cu firea pentru un măgar care nu te costă nimic? spuse grădinarul. Ce trebuie atunci să fac eu care an dat pe el o grămadă de parale?
— Știi de ce?... Îmi era prieten...
— Prieten cu tine?
— Coleg de școală!
— Cum?! strigă grădinarul, izbucnind într-un hohot de râs. Cum? Aveai măgari drept colegi de școală? Ne putem lesne închipui ce mai carte ai învățat!

Păpușica, simțindu-se atinsă de aceste cuvinte, nu răspunse: își luă paharul cu lapte aproape cald, și se întoarse spre colibă.
Din ziua aceea, cinci luni în șir, se scula de dimineață, cu noaptea în cap, ca să se ducă să învârtească la roată și să câștige astfel paharul de lapte care îi făcea atât de bine sănătății zdruncinate a tatălui său. Nu se mulțumi cu atât. Încet-încet învăță să împletească coșulețe de răchita, și cu banii pe care îi lua pe ele, îndestulă cu multă chiverniseală nevoile zilnice. Ba făcu singur singurel un cărucior minunat ca să ducă la plimbare pe bietul lui tată în zile cu soare, să mai înghită oleacă de aer. Iar seara se trudea să scrie și să citească.
Își cumpărase din satul vecin o carte mare, căreia îi lipseau scoarțele și prima pagină, și cu ea își făcea lecțiile. În ce privește scrisul, se servea de un fus pe care îl ascuțise în formă de condei și deoarece n-avea nici călimară, nici cerneală, înmuia într-o sticluță plină cu zeamă de dude și de cireșe. Așa că mulțumită voinței lui de a învăța, de a munci și a merge mereu înainte, nu numai că izbutise sg îngrijească destul de binișor de părintele lui bolnav, dar, ceva mai mult pusese de-o parte douăzeci de gologani ca să-și cumpere o hăinuță nouă.
Într-o dimineață spuse tatălui său:

— Mă duc colea în târgul vecin să-mi cumpăr o haină, o șapcă și o pereche de ghete. Când m-oi întoarce acasă, adăugă râzând, o să fiu așa de frumos îmbrăcat, încât o să semăn a boier mare.
Și după ce ieși din casă, începu să alerge vesel și mulțumit. Când deodată i se păru că-l cheamă cineva, și întorcându-se, văzu un Melc care ieșea din iarbă.
— Nu mă recunoști? întrebă Melcul.
— Parcă da, parcă nu...
— Nu-ți aduci aminte de melcul care era fată în casă la Zâna cu părul bălai? Nu-ți aduci aminte de atunci când am coborât să-ți deschid, și tu ai rămas cu piciorul prins în ușă?
— Mi-aduc aminte de tot, strigă Pinocchio! Dar, ia spune-mi, Melcule dragă, unde ai lăsat-o pe Zâna? Ce face? M-a iertat? Își mai amintește de mine? Mă mai iubește? E departe de aici? M-aș putea duce s-o văd?

La toate întrebările acestea, făcute în pripă și pe nerăsuflate, Melcul răspunse tacticos ca de obicei:

— Pinocchio dragă! Biata Zână zace într-un pat la spital!
— La spital?
— Așa cum îți spun. Lovită de tot felul de necazuri, s-a îmbolnăvit greu de tot, și nu mai are cu ce să-și cumpere o felioară de pâine.
— Adevărat? Oh! Ce durere grozavă mi-ai pricinuit! Oh! Biata Zânișoară! Biata Zânișoară! Biata Zânișoară! Dacă aș avea un milion aș alerga degrabă să i-l duc. Dar n-am decât două lire... uite-le! Mă duceam să-mi cumpăr o haină nouă. Ia-le, Melcule, și du-te repede de le du Zânei mele scumpe.
— Dar haina cea nouă?
— Ce îmi pasă mie de haina cea nouă? Mi-aș vinde și zdrențele astea de pe mine, ca să-i vin într-ajutor! Du-te, Melcule, nu mai pierde vremea și peste două zile întoarce-te ca să-ți mai dau ceva parale. Până acum am muncit ca să îngrijesc de tata, de-acum încolo o să muncesc cinci ceasuri mai mult ca să îngrijesc și de măicuța mea iubită. Mergi cu bine, Melcule, te aștept peste două zile.

Melcul, împotriva obiceiului său, începu să alerge ca o șopârlă în luna lui cuptor.
Când Pinocchio se-ntoarse acasă, tatăl său îl întrebă:

— Unde ți-e haina cea nouă?
— N-am putut să găsesc una care să-mi vină bine. Așa că o să-mi cumpăr altă dată!

În seara aceea, Pinocchio, în loc să stea de veghe până la zece, a stat până la miezul nopții și în loc de opt coșulețe de nuiele făcu șaisprezece. Apoi se aruncă în pat și adormi. Pe când dormea i s-a părut că o vede în vis pe Zână, frumoasă și zâmbitoare, care, după ce l-a sărutat, i-a spus:
Bravo Pinocchio! Pentru inima ta bună, îți iert toate ștrengăriile de până astăzi. Copiii care îi ajută cu drag pe părinții lor la nevoie și îi îngrijesc în caz de boală, merită multă laudă, chiar dacă nu pot fi luați drept modele de supunere și de purtare bună. Fii cuminte de-acum încolo, și-o să fii fericit. Și în clipa aceea visul se sfârși, iar Pinocchio se trezi cu ochii holbați.
Închipuiți-vă mirarea lui nespusă, când deșteptându-se, băgă de seamă că nu mai era o păpușă de lemn, dar că devenise un băiat ca toți băieții. Aruncă o privire în jurul lui și în loc de coliba de paie, văzu o odăiță curată și gătită de ți-era mai mare dragul. Sărind jos din pat, găsi un costum de haine nou, o șapcă nouă și o pereche de ghete, care îi veneau turnate pe picior. Îndată ce se îmbrăcă, își vârî mâinile în buzunar și scoase un portofel de piele, pe care erau scrise aceste cuvinte: „Zâna cu părul bălai îi înapoiază scumpului ei Pinocchio cele două lire, și îi mulțumește pentru inima lui bună". Deschizând portofelul, în loc de două lire, găsi patruzeci de napoleoni de aur noi-nouți. Apoi se duse să se uite în oglindă și i se păru că e altul. Nu mai văzu chipul obișnuit al păpușii de lemn, ci văzu chipul rumen și frumos al unui băiețel cu părul castaniu, cu ochii albaștri și cu înfățișarea veselă și zâmbitoare ca un buchet de trandafiri, în mijlocul atâtor minuni, care veneau una după alta, Pinocchio nu mai știa nici el dacă era treaz ori visa cu ochii deschiși.

— Dar tata unde e? strigă el deodată; și intrând în odaia de alături, găsi pe bătrânul Geppetto sănătos, vioi și bine dispus ca altădată, care, își reluase vechea lui meserie de tâmplar și tocmai făcea o ramă frumoasă, împodobită cu frunze, flori și capete de tot felul de animale.
— Lămurește-mi un lucru tăticule: cum se explică schimbarea asta neașteptată? îl întrebă Pinocchio, sărindu-i de gât și acoperindu-l de sărutări.
— Această schimbare neașteptată din casa noastră, e meritul tău, răspunse Geppetto.
— Cum meritul meu?
— Pentru că atunci când copiii, din răi se fac buni, aduc veselia și fericirea în sânul familiilor lor.
— Dar fostul Pinocchio de lemn unde s-o fi ascuns?
— Uite-l colo! răspunse Geppetto, și îi arătă o păpușă sprijinită de un scaun, cu capul lăsat într-o parte, cu brațele în jos și cu picioarele unul peste altul și îndoite de la genunchi.

Pinocchio se întoarse să-l privească și după ce se uită o clipă la el, își zise în gând cu mulțumire:

Ce caraghios păream, când eram păpușă! Și ce mulțumit sunt acum c-am devenit și eu băiat ca toți băieții!