XXXI - După cinci luni de fericire, Pinocchio simte spre marea lui mirare că-i cresc urechile și se preface în măgar.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXXI - După cinci luni de fericire, Pinocchio simte spre marea lui mirare că-i cresc urechile și se preface în măgar.

În sfârșit sosi și carul, și sosi fără cel mai mic zgomot, pentru că avea roatele de câlți înfășurați în pânză.
Carul era tras de douăsprezece perechi de măgari, toți de aceeași mărime, dar cu pielea de altă culoare. Unii erau cenușii, alții albi, alții pestriți, alții vărgați cu dungi galbene și albastre. Dar lucrul cel mai curios era că cele douăsprezece perechi, adică cei douăzeci și patru de măgăruși, în loc să fie potcoviți ca toate animalele de muncă, purtau în picioare cizmulițe albe de piele.
Dar vizitiul?
Închipuiți-vă un pitic mai mult gros decât înalt, roșcovan și grăsuliu, cu obrazul roșu ca mărul, o surită care râdea mereu si o voce subțire și miorlăită ca a unei pisici care se lingușește pe lângă stăpână-sa.
Toți copiii, cum îl vedeau, se îndrăgosteau numaidecât de el și se luau la întrecere care mai de care să se urce în diligență, ca să-i ducă în țara făgăduinței, cunoscută pe harta geografică sub numele ispititor de Țara Distracțiilor.
Într-adevăr, diligența era plină de copii între opt și zece ani, îngrămădiți unii peste alții ca sardelele în cutie. Ședeau rău, ședeau înghesuiți, abia puteau să răsufle, dar nimeni nu zicea nici pis, nimeni nu se văita. Mângâierea că peste câteva ceasuri urmau să sosească într-o țară unde nu erau nici cărți, nici dascăli. Îi făcea atât de fericiți și răbdători, că nu mai simțeau nici înghesuiala, nici hodorogeala carului, nici foamea, nici setea, nici somnul.
De-abia se opri carul, și piticul întorcându-se spre Fitil cu fel de fel de strâmbături și ploconeli, îl întrebă zâmbind:

— Ascultă, băietele, vrei să vii și tu cu noi?
— Vezi bine că vreau!
— Dar te înștiințez, dragul meu, că în car nu mai e loc. Cum vezi, e plin!
— Nu face nimic! răspunse Fitil, dacă nu e loc înăuntru, o să stau pe hulubele de la roți. Și dintr-un salt, încălecă pe hulube.
— Dar tu, puișorule, spuse piticul întorcându-se ademenitor spre Pinocchio, ce-ai de gând să faci? Vii cu noi ori rămâi?
— Rămân, răspunse Pinocchio. Vreau să mă întorc acasă, vreau să mă pun pe carte să se mândrească școala cu mine, cum se mândrește cu toți băieții silitori.
— Să-ți fie cu noroc!
— Pinocchio! spuse atunci Fitil, ascultă-mă pe mine, vino cu noi și n-o să te căiești!
— Nu, nu, nu!
— Vino cu noi și n-o să te căiești! strigară alte patru glasuri din fundul diligenței.
— Vino cu noi și n-o să te căiești! urlară deodată peste o sută de glasuri.
— Dar dacă vin cu voi. ce o să zică draga mea Zână? spuse păpușa care începuse să șovăie mototolindu-și în gură mâneca de la haină.
— Nu-ți mai umple capul cu astfel de bazaconii. Gândește-te că mergem într-o țară unde suntem liberi să hoinărim de dimineața până seara!

Pinocchio nu răspunse, dar scoase un oftat, apoi încă unul, apoi un al treilea oftat, până când zise în sfârșit:

— Faceți-mi nițel loc, vreau să merg și eu!
— Toate locurile sunt ocupate, răspunse piticul, dar ca să-ți dovedesc cât țin la tine, pot să îți dau locul meu de pe capră.
— Și dumneata?
— Eu merg pe jos.
— Ah! Nu, asta n-o vreau. Îmi place mai bine să încalec pe unul din măgărușii ăștia! strigă Pinocchio.

Zis și făcut, se apropie de măgărușul de la roata din dreapta, și vru să-l încalece, dar dobitocul, întorcându-se cu spatele îi trase o lovitură în burtă și îl dădu de-a berbeleacul.
Închipuiți-vă hohotul de râs obraznic și deșucheat al copiilor, care văzuseră întâmplarea.
Numai piticul nu râse. Se apropie cu blândețe de măgărușul răzvrătit, și prefăcându-se că-l sărută. Îi smulse cu dinții jumătate din urechea dreaptă.
În vremea aceasta Pinocchio, ridicându-se furios, se aruncă dintr-o dată călare pe spinarea măgarului. Săritura a fost așa de frumoasă, încât copiii începură să urle: „Trăiască Pinocchio!", și izbucniră în aplauze, care păreau că nu se mai sfârșesc.
Când deodată pe neașteptate, măgărușul se ridică de picioarele dinapoi, și dintr-o aruncătură, trânti biata păpușă în mijlocul drumului, pe o movilă de pietriș.
Hohotele de râs începură iarăși, dar piticul, în loc să râdă, simți atâta milă pentru bietul măgăruș, încât cu o sărutare, îi smulse jumătate din cealaltă ureche. Apoi spuse păpușii:

— Acum poți să încaleci, și să n-ai nici o frică. Măgărușul avea gărgăuni în cap, dar i-am șoptit eu două vorbulițe la ureche, și sper că l-am învățat minte.

Pinocchio sări în șa, iar carul se puse în mișcare; dar pe când măgărușii galopau și carul alega prin glodurile drumului, păpușii i se păru că aude o voce tainică aproape neînțeleasă, care îi spuse:

— Găgăuță! Găgăuță! Iar ai făcut cum ți-a trăsnit prin cap! Lasă c-o să te căiești tu!

Pinocchio, aproape îngrozit, se uită în dreapta, se uită în stânga, să vadă de unde venea glasul, dar nu văzu pe nimeni, măgărușii galopau, carul alerga, copiii dinăuntru dormeau. Fitil sforăia ca un trântor și piticul pe capră fredona printre dinți:

Toată lumea doarme noaptea
Numai eu nu dorm deloc.

Mai merseră o jumătate de kilometru, și Pinocchio iarăși auzi glasul cel tainic spunând:

— Bagă bine la cap, haimana ce ești! Copiii care fug de învățătură și dau cu piciorul căiților, școlilor și dascălilor, ca să se țină numai de hoinăreală și de joacă, sfârșesc întotdeauna rău! Eu sunt Stan pățitul așa că ți-o pot spune și ție! O să vină o zi când o să plângi și tu, cum plâng eu acum dar atunci o să fie târziu!

La auzul acestor cuvinte rostite în șoaptă, păpușa speriată mai tare ca oricând, sări jos din șa, și se duse să-l prindă pe măgăruș de bot.
Închipuiți-vă însă mutra lui, când băgă de seamă că măgărușul plângea... și plângea ca un copil!

— E, domnule pitic, strigă Pinocchio vizitiului, știi un lucru? Măgărușul ăsta plânge.
— Lasă-l să plângă, o să râdă el când s-o însura?
— Nu cumva l-ai învățat și să vorbească?
— Nu, a învățat el singur să îndruge câteva slove, cât a stat în tovărășia unor câini dresați.
— Bietul dobitoc!
— Haide, haide, spuse piticul, să nu ne pierdem vremea jelind un măgar. Încalecă și la drum, noaptea e răcoroasă și calea destul de lungă.

Pinocchio se supuse fără o vorbă. Carul porni iarăși la drum, și spre dimineață, când s-au ivit zorile, sosiră sănătoși în Țara Distracțiilor.
Țara asta nu seamănă cu nici o altă țară din lume. Populația ei era compusă numai din copii. Cei mai în vârstă aveau paisprezece ani, cei mai mici de-abia aveau opt ani. Pe străzi o veselie, un zgomot, o gălăgie de-ți hăuia capul! Cete de ștrengari pe toate ulițele: care se jucau biloaie, care cu mingea, care umblau pe bicicletă, care călărea pe un căluț de lemn: unii se jucau de-a baba-oarba, alții se întreceau din fugă, alții îmbrăcați ca paiațele înghițeau foc, unii spuneau poezii, alții cântau, alții se dădeau de-a berbeleacul, alții umblau în mâini cu picioarele în sus, unii se jucau cu cercul, unii strigau, unii băteau din palme, unii râdeau, alții cântau ca găina când ouă, în sfârșit era o harababură, o gălăgie și un zgomot așa de îndrăcit, că trebuia să-ți astupi urechile ca să nu asurzești. La toate răspântiile se aflau teatre de pânză, pline de copii de dimineața până seara, și pe zidurile caselor erau scrise cu cărbune lucruri ca acestea: Trăiască distrațile (în loc de Trăiască distracțiile), nu mai vrem soli (în loc de nu mai vrem școli), jos cu Artin Mitică (în loc de aritmetică) și câte alte prostii de felul ăsta.
Pinocchio, Fitil și toți copiii pe care-i adusese piticul, cum au pus piciorul în oraș, se amestecară numaidecât în ceata derbedeilor, și în câteva minute, cum lesne vă puteți închipui, se împrieteniră cu toții. Cine era mai fericit și mai mulțumit decât ei? În mijlocul atâtor plimbări și petreceri de tot felul, ceasurile, zilele, săptămânile treceau cu iuțeala fulgerului.

— Oh! Ce viață minunată! spunea Pinocchio de câte ori se întâlnea cu Fitil.
— Vezi, nu-ți spuneam eu? îi răspundea acesta. Și când te gândești că mai făceai mofturi. Voiai în ruptul capului să te întorci acasă la Zână, ca să-ți pierzi vremea cu învățătura! Dacă astăzi ai scăpat de plictiseala cărților și a școlii, mie mi-o datorezi, sfaturilor mele, nu-i așa? Numai adevărații prieteni sunt în stare să-ți facă asemenea servicii.
— Adevărat, Fitil dragă! Dacă astăzi sunt mulțumit pe deplin, numai ție ți-o datorez. Și știi ce-mi spunea dascălul de tine? Îmi spunea mereu: „Nu te lua după deșucheatul ăla de Fitil, pentru că e un tovarăș primejdios, și nu poate să te îndemne decât la rele!"
— Vai de capul lui de dascăl! răspunse celălalt, dând din cap. Știu că nu putea să mă sufere, și simțea o mare plăcere să mă vorbească de rău, dar eu am inimă bună și îl iert.
— Ce suflet de aur! spuse Pinocchio îmbrățișându-și călduros prietenul, și sărutându-l pe amândoi obrajii.

Trecură cinci luni de când copiii o duceau într-o petrecere de dimineață până seara, fără să vadă dinaintea lor nici cărți, nici școli, când într-o bună dimineață, Pinocchio, trezindu-se, se pomeni cu o surpriză neașteptată, care nu i-a venit deloc la socoteală și i-a stricat tot cheful.