XXXIX

 

Doar tu, tu știi, iubite, ce singură-s pe lume!
Și de-am fost pururi astfel! Tu, Doamne, -ai fi aflat,
De nu cumva-n seninul zadarnic, sau prin brume,
Nu ești decât un nume obscur și luminat!

Mă însoțeau doar dorul de orice lucru poate,
Disprețul vanității, o logică de fier,
O înfruntare-a vremii ce descompune toate,
Și-apoi neantul, singur etern, neefemer;

Și inima, de spațiu mereu visând, semeață,
Dorința, ce spre oameni mereu mi-alunecam,
Și spiritul năvalnic cu firea-i hrăpăreață,
Și, rătăcind, visarea-mi, când mâinile-ți țineam...