XXXIV - Pinocchio aruncat în mare, e mâncat de pești și se preface iarăși în păpușă ca mai înainte, dar pe când înota ca să iasă din apă, e înghițit de Balena cea îngrozitoare.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXXIV - Pinocchio aruncat în mare, e mâncat de pești și se preface iarăși în păpușă ca mai înainte, dar pe când înota ca să iasă din apă, e înghițit de Balena cea îngrozitoare.

După cincizeci de minute de când măgărușul se afla în fundul apei, cumpărătorul își zise:
Până acum bietul meu măgăruș șchiop trebuie să se fi înecat. Ia să-l scoatem, și să facem din pielea lui o tobă strașnică.
Și începu să tragă de funia cu care îl legase de picior, și trase, trase, trase, până când văzu că iese la suprafața apei ia ghiciți ce? În loc de un măgăruș mort, văzu ieșind din apă păpușica vie care se zvârcolea ca un țipar. Când dădu cu ochii de păpușa de lemn, bietului om i se păru că visează și rămase încremenit locului, cu gura căscată și cu ochii zgâiți.
După ce își veni în fire, zise plângând și bombănind:

— Dar măgărușul pe care l-am aruncat în mare, unde e?
— Măgărușul acela sunt eu! răspunse păpușa râzând.
— Tu?
— Eu.
— Ah! Pungașule! Vrei să-ți bați joc de mine?
— Să-mi bat joc de dumneata? Nicidecum, jupâne: îți vorbesc serios.
— Dar cum se face că tu, care până mai adineauri erai măgar, cât stătuși în fundul apei, te făcuși păpușe de lemn?
— Poate că din pricina apei de mare. Marea îți joacă uneori asemenea feste.
— Ține-ți gura, prichindelule! Ia te rog să nu mai râzi pe socoteala mea. Vai de tine, dacă-mi ies din balamale.
— Ei bine, jupâne, vrei să știi toată povestea? Dezleagă-mă de picior și ți-o spun.

Bietul cumpărător păgubaș, curios să cunoască povestea, desfăcu nodul funiei cu care era legată păpușa. Pinocchio simțindu-se slobod ca păsările văzduhului, începu să-i povestească așa:

— Trebuie să știi ca mai-nainte eram o păpușă de lemn cum sunt acum: dar era gata gata să devin băiat ca atâția alții. Însă din pricină că nu prea aveam gust de carte m-am luat după niște haimanale de prieteni, am fugit de acasă și într-o bună dimineață când m-am deșteptat din somn, m-am pomenit preschimbat într-un măgar cu niște urechi și cu o coadă atât! Cât mi-era de rușine, nu poți să-ți închipui! O rușine, jupâne dragă, cum nu ți-aș dori-o deloc dumitale! Scos la vânzare în oborul de vite, fui cumpărat de directorul unui Circ, care își puse în cap să facă din mine un dansator de forță și să mă învețe să sar prin cercuri; dar într-o seară în timpul spectacolului, căzui rău, și rămăsei șchiop de amândouă picioarele din față. Atunci directorul nemaiavând ce să facă cu un măgar șchiop, m-a scos și el la vânzare, și dumneata m-ai cumpărat.

— Păcatele mele! Și te-am plătit cu douăzeci de parale. Acuma, ia să-mi spui, cine îmi plătește mie paguba?
— Și pentru ce m-ai cumpărat? Ca să-ți faci din pielea mea o tobă!
— Vezi bine, unde să mai găsesc eu altă piele.
— Nu te frământa degeaba, jupâne. Lumea e plină de măgari!
— Dar ia spune-mi, ștrengar obraznic: povestea ta s-a sfârșit?
— Nu, răspunse păpușa, numai două vorbe și-am isprăvit. După ce m-ai cumpărat, m-ai adus aici ca să mă omori, dar, învins de un simțământ de milă, mi-ai legat un bolovan de gât și m-ai aruncat în fundul apei. Simțământul ăsta de delicatețe, îți face multă cinste, și o să-ți fiu veșnic recunoscător. Numai că dragă jupâne, când ți-ai întocmit socotelile nu te-ai gândit și la Zână.
— Care Zână?
— Măicuța mea, care, ca toate mamele bune, își iubește mult copiii și nu-i pierde din ochi niciodată, îi ajută în nenorocire, chiar când copiii din pricina neascultării și relei lor purtări, ar merita să fie lăsați de capul lor. Așadar îți spunem că Zâna, cum mă văzu în primejdie de înec, trimise repede în ajutorul meu o sumedenie de pești, care, crezându-mă mort de-a binelea, începură să mă mănânce! Și cu câtă lăcomie! N-am crezut niciodată că peștii sunt mai nesățioși decât copiii! Care îmi mănâncă urechile, care botul, care gâtul, care coama, care pielea de pe picioare, care pielea de pe spinare și printre toți, fu și un peștișor atât de delicat, c-a binevoit să-mi mănânce coada.
— De azi înainte, spuse cumpărătorul scârbit, mă jur să nu mai mănânc carne de pește. Mi-ar veni greață să spintec o guvidă sau un calcan prăjit și să găsesc înăuntru o coadă de măgar!
— Te cred, adăugă păpușa râzând. De altfel trebuie să știi că după ce peștii au isprăvit de mâncat tot învelișul măgăresc, care mă acoperea din cap până în picioare, au dat bineînțeles de os sau mai bine zis, au dat de lemn, pentru că, după cum vezi, sunt croit dintr-un lemn foarte tare. Dar după ce mușcară de câteva ori, peștii cei lacomi băgară numaidecât de seamă că lemnul nu era marfă pentru dinții lor, și scârbiți de mâncarea asta nemistuitoare își căutară de drum, fără măcar să-mi mulțumească. Și uite cum se face că dumneata, când ai tras de funie, ai găsit o păpușe vie în loc de un măgar mort.
— Nu-mi pasă de povestea ta! strigă cumpărătorul îndârjit. Eu știu c-am cheltuit douăzeci de parale ca să te cumpăr, și nu vreau să rămân păgubit. Știi ce am să fac? O să te vând pentru ars în foc.
— N-ai decât să mă vinzi. Mi-ar părea foarte bine! spuse Pinocchio.

Și zicând acestea, dintr-o săritură se azvârli în apă. înotând voios și depărtându-se de mal, îi strigă bietului cumpărător:

— Rămâi cu bine jupâne. Dacă ai nevoie de o piele pentru tobă, adu-ți aminte de mine, și râzând, înotă mereu. Apoi, uitându-se înapoi, urlă și mai tare:
— Rămâi cu bine, jupâne. Dacă ai nevoie de lemne de foc, să-mi scrii.

Cât ai clipi din ochi atât se depărtase de țărm că aproape nu se mai vedea; pe luciul mării nu se zărea decât un punctuleț negru, care din când în când scotea picioarele din apă și da din ele, ca un delfin când se joacă.
Pe când Pinocchio înota la voia întâmplării, zări în mijlocul mării, o stâncă, albă ca marmura, și în vârful stâncii, o căpriță drăgălașă, care behăia rugător și îi făcea semn să se apropie. Lucrul cel mai ciudat era că lâna căpriței, în loc să fie albă, neagră, sau de culori amestecate, cum au toate caprele, era aurie, dar de un auriu așa de strălucitor, că semăna foarte mult cu părul Copiliței celei frumoase.
Vă puteți lesne închipui cât de tare începuse să-i bată inima bietului Pinocchio! Îndoindu-și puterile și avântul, se îndreptă înot spre stânca cea albă trecuse de calea jumătate, când ieși deodată din fundul apei și veni spre el un cap îngrozitor de monstru marin, cu gura căscată ca o prăpastie, și cu trei rânduri de măsele ai fi înghețat de frică de l-ai fi văzut zugrăvit numai.
Știți cine era acel monstru marin?
Era nici mai mult nici mai puțin decât uriașa Balenă despre care am pomenit de atâtea ori în povestea noastră, și care pentru prăpădul ce-l făcea și pentru lăcomia ei nesățioasă, fusese supranumită „Spaima peștilor și a pescarilor".
Închipuiți-vă groaza bietului Pinocchio la vederea monstrului: încercă să-l ocolească, să schimbe drumul; încercă să fugă dar acea imensă gură căscată se apropia mereu cu iuțeala unei săgeți.

— Grăbește-te, Pinocchio, pentru Dumnezeu! strigă behăind căprița.

Pinocchio înota deznădăjduit dând din mâini și din picioare.

— Fugi, Pinocchio, iute! Se apropie monstrul!

Și Pinocchio adunându-și toate puterile, înaintă cu mai multă furie.

— Păzește, Pinocchio! Monstrul te aj
unge! Uite-l! Uite-l! Fugi pentru Dumnezeu, ori ești pierdut.

Iar Pinocchio, înotând mai repede ca oricând, înainta, înainta, înainta, ca un glonț de pușcă. Deja se apropiase de stâncă, și căprița se pregătea să-i întindă piciorușele ca să-i ajute să iasă din apă dar! Dar era prea târziu! Monstrul îl ajunsese. Monstrul, trăgându-și răsuflarea, sorbi pe biata păpușă, cum ar fi sorbit un ou de găină și o dădu pe gât cu atâta repeziciune și lăcomie, încât păpușa căzând în trupul Balenei, se izbi așa de tare c-a rămas năucită aproape un sfert de ceas.
Când își veni în fire, nu putu să-și dea seama pe ce lume se află. În preajma lui Pinocchio era un întuneric așa de negru și adânc, încât i se părea că intrase cu capul într-o călimară cu cerneală. Trase cu urechea, dar nu auzi nici o șoaptă, doar din când în când simțea că-i atinge fața puternice adieri de vânt. La început nu se dumiri cam de unde venea vântul. Dar pricepu numaidecât că ieșea din plămânii monstrului. Pentru că trebuie să știți că Balena suferea grozav de înecăciune, și când răsufla părea că urlă crivățul.
Pinocchio încercă să-și facă puțin curaj: dar când se convinse că se află închis în pântecele unui monstru marin, începu să plângă și. să țipe și plângând spunea:

— Ajutor! Ajutor! Oh! Săracul de mine! Nu e nimeni care șa vină să mă scape!
— Cine vrei să te scape, nefericitule? răsună în întuneric o voce răgușită ca de chitară spartă.
— Cine vorbește acolo? întrebă Pinocchio, simțind că îngheață de frică.
— Eu sunt! Biata Lacherdă, înghițită de Balenă odată cu tine. Dar tu ce fel de pește ești?
— Eu n-am de-aface nimic cu peștii. Eu sunt păpușă.
— Atunci dacă nu ești pește, de ce te-ai lăsat să fii înghițit de monstru?
— Nu m-am lăsat eu; el m-a înghițit! Și acum ce o să ne facem în întunericul ăsta?
— Să răbdăm și sa așteptăm până când Balena ne-o mistui pe amândoi...
— Dar eu nu vreau să fiu mistuit! urlă Pinocchio, începând din nou să plângă.
— Nici eu n-aș vrea să fiu mistuită, adăugă Lacherdă, dar sunt destul de înțeleaptă și mă mângâi cu gândul că atunci când te naști Lacherdă, e mai frumos să mori în apă decât în untdelemn!
— Prostii! strigă Pinocchio.
— Asta e părerea mea! răspunse Lacherdă și, cum zice orice Lacherdă care gândește, părerile trebuiesc respectate!
— În sfârșit vreau să plec de aici vreau să fug.
— Fugi, dacă poți!
— E mare Balena asta care ne-a înghițit? întrebă păpușa...
— Închipuiește-ți că e lunga de un kilometru, fără să socotești coada.

Pe când convorbeau astfel prin întuneric, lui Pinocchio i se păru că vede departe, departe, o lumină.

— Ce o fi lumina aia de acolo de departe? spuse Pinocchio.
— O fi vreun tovarăș de nenorocire, care așteaptă ca și noi să fie mistuit!
— Mă duc să-l găsesc. Nu s-ar putea oare să fie vreun pește bătrân care să-mi arate pe unde să fug?
— Îți doresc din inimă, dragă păpușo!
— Rămâi cu bine, Lacherdo!
— Umblă sănătoasă, păpușico! Și izbândă bună.
— Când ne mai vedem?
— Cine știe? Mai bine nici să nu ne mai gândim!