XXXII - Lui Pinocchio îi cresc urechile, se preface în măgar și începe să zbiere.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXXII - Lui Pinocchio îi cresc urechile, se preface în măgar și începe să zbiere.

Și care credeți că fu surpriza?
O să v-o spun eu, scumpii și micuții mei cititori: Surpriza fu că lui Pinocchio, dimineața când s-a deșteptat, îi veni să se scarpine în cap, și scărpinându-se băgă de seamă că...
Ia închipuiți-vă ce?
Băgă de seamă, spre marea lui mirare, că urechile îi crescuseră de-o palmă și mai bine.
Știți că păpușa, din naștere avea urechile mici mititele, așa de mici încât cu ochii nu le puteai vedea! Închipuiți-vă cum a rămas, când pipăindu-și urechile cu mâna, simți că peste noapte i se lungiseră atât de mult, încât păreau două foi de varză. Se duse repede să caute o oglindă, dar negăsind, umplu o putină cu apă și oglindindu-se în ea, văzu ce n-ar fi vrut să vadă: își văzu chipul împodobit cu o pereche măreață de urechi de măgar.
Vă las să vă închipuiți durerea, rușinea și deznădejdea bietului Pinocchio. Începu să plângă, să strige, să se dea cu capul de pereți: dar cu cât se necăjea mai tare, cu atât urechile, îi creșteau, îi creșteau și se făceau păroase la vârf.
La zgomotul acestor țipete ascuțite, intră în odaie un guzgan mare, care locuia în etajul de sus, acesta văzând pe păpușă amărâtă, o întrebă repede:

— Ce ai, dragul meu vecin?
— Sunt bolnav, guzgane dragă, foarte bolnav... și sunt bolnav de o boală care mă îngrozește, te pricepi să pipăi pulsul?
— Puțin.
— Ia caută de vezi dacă am friguri.

Guzganul ridică laba dreaptă de dinainte: și după ce pipăi ml sul lui Pinocchio, îi spuse oftând:

— Dragă prietene, îmi pare rău că sunt silit să-ți dau o veste rea!
— Care anume?
— Ai niște friguri îndrăcite!
— Ce fel de friguri?
— Friguri măgărești.
— Nu înțeleg ce fel de friguri sunt astea! răspunse păpușa, care totuși părea că înțelesese destul de bine.
— Atunci să te lămuresc eu, adăugă guzganul, află că peste două cel mult trei ceasuri n-ai să mai fii nici păpușă, nici băiat.
— Atunci ce-o să fiu?
— Peste două-trei ceasuri, o să fii un măgăruș în carne și oase, ca acei care trag la căruță și duc varza și salata în piață.
— Oh! Săracul de mine! Săracul de mine! strigă Pinocchio, apucându-se cu mâinile de urechile amândouă și trăgând de ele și zgâlțâindu-le furios ca și cum n-ar fi fost ale lui.
— Dragul meu, îi spuse guzganul ca să-l mângâie, ce vrei să faci? E scris în cartea destinului și a înțelepciunii, că toți copiii descreierați care nu pot să sufere cărțile, școala și pe dascăli și își petrec zilele în haimanalâc, în jocuri și petreceri, mai curând ori mai târziu se prefac în măgari.
— Să fie cu putință? întrebă sughițând păpușa.
— Vezi bine că e! Și acum toate văicărelile sunt de prisos. Trebuia să te gândești de la început!
— Dar nu sunt eu de vină crede-mă, guzganule, vina toată e a lui Fitil!
— Cine e Fitil ăsta?
— Un coleg de școală. Vroiam să mă întorc acasă, vroiam să fiu ascultător, vroiam să-mi văd de școală, dar Fitil mi-a spus: "Ce tot umbli după plictiseala aia de carte? De ce ții în ruptul capului să te duci la școală? Haide mai bine cu mine, în Țara Distracțiilor: acolo n-avem grijă de învățat, acolo o să ne jucăm de dimineața până seara și o s-o ducem numai într-o petrecere".
— Și de ce te-ai luat după sfaturile acestui prieten prefăcut și stricat?
— Pentru ce? Pentru că, guzgane dragă, eu sunt o păpușă fără de minte și fără inimă. Oh! Dacă as fi avut un dram de inimă, n-aș fi părăsit niciodată pe blânda mea Zână, care mă iubea ca o mamă și care ar fi făcut orice pentru mine! În ceasul ăsta n-aș mai fi fost păpușă... aș fi fost și eu un băiat întreg ca atâția alții. Oh! Dar dac-oi pune mâna pe Fitil, e vai de el! Am să-i spun una să mă țină minte.

Și dădu să iasă. Dar când ajunse în prag, și-aduse aminte că avea urechi de măgar, și fiindu-i rușine să se arate în lume, ce-i trăsni prin gând? Luă un capișon mare de pânză, și punându-l în cap, și-l îndesă până peste urechi. Apoi ieși și începu să-l caute pe Fitil pretutindeni. Îl căută pe toate ulițele, în piețe, pe la teatre, peste tot, însă nu-l găsi. Pe cine întâlnea, îl întreba de el, dar nimeni nu-l văzuse.
Atunci se duse să-l caute acasă, și ajungând la ușă, bătu.

— Cine e? întrebă Fitil dinăuntru.
— Eu sunt! răspunse prichindelul.
— Așteaptă nițel că-ți deschid.

După o jumătate de ceas ușa se deschise: închipuiți-vă cum a rămas păpușa, când, intrând în odaie, își văzu prietenul cu un capișon mare de pânză în cap, îndesat până în dreptul gurii.
La vederea capișonului, Pinocchio se simți mângâiat și se gândi în sine.

— Să fie oare și el bolnav de aceeași boală, să aibă și el friguri măgărești?

Și prefăcându-se că n-a băgat de seamă nimic, îl întrebă zâmbind:

— Ce mai faci, dragă Fitil?
— Foarte bine. Ca un șoarece într-o roată de cașcaval.
— Vorbești serios?
— Adică de ce-aș minți?
— Iartă-mă, prietene, dar pentru ce ți-ai pus în cap capișonul ăsta de pânză, care ți-acoperă până și urechile?
— Doctorul mi l-a dat, fiindcă mi-am jupuit genunchiul. Dar tu, dragă Pinocchio, de ce ți-ai pus în cap capișonul ăsta și l-ai îndesat până între urechi?
— Doctorul mi l-a dat, pentru că m-am lovit la un picior.
— Oh! Bietul Pinocchio!
—Oh! Bietul Fitil!

După aceste cuvinte, urmă o lungă tăcere, în timpul căreia cei doi prieteni se uitau nedumeriți unul la altul. În sfârșit păpușa, cu un glas șiret și diplomat, spuse tovarășului său:

— Ia spune-mi, dragă Fitil, n-ai fost niciodată bolnav de urechi?
— Niciodată! Dar tu?
— Nici eu! Insă de azi dimineață mă doare o ureche de nu mai pot.
— Și pe mine tot așa.
— Și pe tine? Și care ureche te doare?
— Amândouă. Dar pe tine?
— Tot amândouă. Să suferim oare de aceeași boală?
— Mi-e teamă că da.
— Vrei să-mi faci o plăcere, Fitil?
— Bucuros! Din toată inima.
— Arată-mi urechile.
— De ce nu? Dar mai întâi să le văd pe ale tale, dragă Pinocchio.
— Nu, dragul meu, întâi tu, și pe urmă eu.
— Ei bine! spuse atunci păpușa, să facem o învoială prietenească.
— S-o auzim.
— Hai să ne scoatem amândoi deodată capișonul. Primești?
— Primesc.
— Așadar primești!

Și Pinocchio începu să numere tare:

— Una, două, trei!

Când a numărat „trei", amândoi își scoaseră capișoanele și le aruncară în sus.
Și s-a întâmplat o drăcie, care s-ar părea de necrezut, dacă n-ar fi adevărată. S-a întâmplat că Pinocchio și Fitil când se văzură loviți de aceeași nenorocire, în loc să rămână înmărmuriți și triști, începură să-și arate unul altuia cu degetul urechile crescute din cale afară, și după mii și mii de glume, izbucniră într-un nesfârșit hohot de râs.
Și-au râs, au râs, au râs până n-au mai putut: când deodată Fitil încetă, și clătinându-se și schimbându-se la față, spuse prietenului său:

— Ajutor, ajutor, Pinocchio!
— Ce ai?
— Vai de mine! Nu mă mai pot ține pe picioare.
— Nici eu! strigă Pinocchio, plângând și clătinân-du-se.

Și pe când vorbeau astfel, se aplecară în jos și mergând în patru labe începură să alerge și să ocolească odaia. Pe când alergau, mâinile li s-au preschimbat în copite, fețele lor în boturi de animale, iar pe spinare le-a crescut un fel de păr cenușiu, care bătea în negru.
Dar clipa cea mai grozavă pentru acești doi nenorociți, care credeți c-a fost? A fost atunci când au simțit că le crește câte o coadă la spate. Zdrobiți de durere și rușine, începură să-și jelească amar soarta lor nemiloasă. Mai bine s-ar fi lipsit, căci în loc de bocete de plâns, din gâtlejurile lor ieșeau zbierete de măgar. În vremea aceasta cineva bătu încetișor la ușă, și o voce de-afară spuse:

— Deschideți! Eu sunt, piticul, căruțașul care v-a adus până aici. Deschideți repede! Altfel e vai de pielea voastră.