XXIX - Pinocchio se întoarce la locuința Zânei, care îi făgăduiește că a doua zi n-are să mai fie păpușă, ci băiat ca toți băieții. Ospăț mare ca să se sărbătorească această întâmplare fericită.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXIX - Pinocchio se întoarce la locuința Zânei, care îi făgăduiește că a doua zi n-are să mai fie păpușă, ci băiat ca toți băieții. Ospăț mare ca să se sărbătorească această întâmplare fericită.

Pe când pescarul se pregătea să-l arunce pe Pinocchio în tigaie, intră în peșteră un câine mare, împins de mirosul puternic și ispititor al prăjelii.

— Ieși afară! strigă la el pescarul amenințându-l cu Pinocchio în mână.

Dar bietul câine flămând cât patru, chelălăind și dând din coadă, părea că zice:

— Dă-mi o bucată de pește și te las în pace.
— Ieși afară, n-auzi! îi strigă iarăși pescarul, și întinse piciorul ca să-l lovească.

Câinele, care când era flămând de-a binelea, nu se da înapoi cu una cu două, se întoarse mârâind la pescar, arătându-i colții lui cei ascuțiți.
În vremea aceasta se auzi în peșteră un glas stins care zise:

— Scapă-mă, Alidor! Dacă nu mă scapi, mă prăjește!

Câinele recunoscu repede glasul lui Pinocchio, și observă, spre marea lui surprindere, că glasul ieșea din cocoloșul plin de făină, pe care pescarul îl ținea în mână.
Și ce credeți c-a făcut el atunci? Dintr-o săritură se repezi și smulse cocoloșul din mâinile pescarului, și ținându-l frumos între dinți, buzna afară din peșteră, și o luă la fugă cu iuțeala fulgerului.
Pescarul furios că i-a smuls din mână un pește pe care ardea de dorința să-l mănânce, se repezi după câine, dar nu făcu nici doi pași că, i se puse un nod de tuse în gât, așa că fu nevoit să se întoarcă.
În vremea aceasta Alidor, ajungând la potecuța care ducea în sat, se opri și puse încetișor jos pe prietenul său Pinocchio.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc! zise păpușa.
— Nu e nevoie, răspunse câinele, tu m-ai scăpat pe mine, la rândul meu mi-am plătit datoria. La nevoie trebuie să ne ajutăm unii pe alții.
— Dar cum se face de-ai nimerit în peșteră?
— Stăteam întins pe mal, mai mult mort decât viu, când vântul mi-a adus de departe un miros de prăjeală. Mirosul mi-a deschis pofta, și m-am luat după el. Dacă mai întârziam o clipă!...
— Taci, nu mai vorbi! urlă Pinocchio, tremurând încă de spaimă. Nu mai vorbi! Dacă soseai cu o secundă mai târziu, în clipa de față aș fi fost prăjit, mâncat și mistuit. Brrr ! Mă furnică prin piele numai când mă gândesc!

Alidor, râzând, întinse laba dreaptă păpușii, care i-o strânse tare în semn de prietenie, și se despărțiră. Câinele apucă spre casă, iar Pinocchio rămas singur, se duse la o colibă din apropiere și întrebă pe un unchiaș care stătea în prag și se încălzea la soare:

— Ascultă, moșule, n-ai auzit cumva de un copil cu capul spart, care se cheamă Eugen?
— Ba da! L-au adus niște pescari în coliba asta, și acum...
— O fi murit! întrerupse Pinocchio, adânc îndurerat.
— Nu, acum e sănătos, și s-a întors acasă.
— Adevărat? Adevărat? strigă păpușica, sărind de bucurie. Așadar rana nu era primejdioasă?
— Dar ar fi putut să fie chiar mortală, răspunse unchiașul, pentru c-a fost lovit în cap cu o carte cu scoarțele de carton.
— Și cine l-a lovit?
— Un coleg de școală, unul Pinocchio...
— Cine e Pinocchio ăsta?
— Se zice că e un derbedeu, o haimana, un descreierat de n-are margini.
— Bârfeli! Toate sunt numai bârfeli!
— Da ce, îl cunoști pe Pinocchio?
— Din vedere! răspunse păpușa.
— Și tu ce crezi despre el? îl întrebă moșneagul.
— Mie mi se pare un băiat foarte cumsecade, cu tragere de inimă la învățătură, ascultător și care își iubește mult părinții.

Pe când păpușa îndruga la minciuni, fără nici un pic de rușine, își pipăi nasul și băgă de seamă că i se lungise cu mai mult de o palmă. Atunci, apucat de groază începu să strige:

— Nu crede, moșule, nimic din ce ți-am spus, pentru că îl cunosc foarte bine pe Pinocchio și pot să te încredințez și eu că într-adevăr e un derbedeu, un neascultător, un descreierat, și că în loc să se ducă la școală, umblă cu colegii după ștrengării!

Abia rosti aceste cuvinte, și nasul i se micșoră și își recăpătă forma și mărimea de mai înainte.

— Și de ce ești așa de alb? îl întrebă deodată unchiașul.
— Să vezi fără să bag de seamă, m-am atins de un zid care era văruit de curând, răspunse păpușa, fiindu-i rușine să povestească moșneagului cum fusese tăvălit în făină ca un pește, și cum era să-l prăjească în tigaie.
— Dar ce ți-ai făcut, haina, pantofii și șapca?
— Mi-au ieșit hoții în cale și m-au prădat. Ascultă, moșule dragă, n-ai din întâmplare o haină, ca să mă pot întoarce acasă?
— De băiete, nu prea am, dar uite colo un săculeț în care țin orzul pentru păsări. Ia-l dacă vrei.

Pinocchio n-așteptă să-i spună de două ori; luă repede săculețul care era gol, și după ce-i tăie cu foarfecile o gaură în fund și câte una de amândouă părțile, îl trase pe cap drept cămașă. Și îmbrăcat astfel, se îndreptă spre sat. Dar pe drum nu se simțea deloc la largul lui, așa că făcea când un pas înainte, când unul înapoi, și vorbind singur, spunea:

— Cum o să mă înfățișez înaintea Zânei? Ce o să spună când m-o vedea? O să-mi ierte și ștrengăria asta? Mi-e teamă că n-o să mi-o ierte! Oh! Nu, n-o să mi-o ierte desigur! Și mi se cuvine, pentru că făgăduiesc mereu să mă îndrept, și nu mă țin niciodată de promisiune!

Ajunse în sat când se înnoptase de-a binelea, și deoarece era o vreme urâtă și ploua cu găleata, se duse drept la locuința Zânei, hotărât să bată la i ușă ca să-i deschidă.
Dar când fu aproape, simți că nu îndrăznește, și în loc să bată se depărta în goană la vreo douăzeci de pași. Apoi se întoarse încă o dată la ușă, și degeaba, se apropie a treia oară, tot nimic a patra oară, apucă tremurând mânerul ciocănelului de metal de la ușă, și bătu încetișor.
Așteptă, așteptă, în sfârșit după o jumătate de ceas se deschise o fereastră de la etajul de sus de tot (casa era cu patru etaje) și Pinocchio văzu că se arată un Melc uriaș, care avea pe cap o lumânare aprinsă și care întrebă:

— Cine bate la ceasul ăsta?
— Zâna e acasă? întrebă păpușa.
— Zâna doarme și nu vrea să fie deșteptată, dar tu cine ești?
— Sunt eu!
— Care eu?
— Pinocchio.
— Care Pinocchio?
— Păpușa care locuiește în casa Zânei.
— Ah! Am înțeles, răspunse melcul, așteaptă nițel, cobor numaidecât să-ți deschid.
— Grăbește-te, pentru numele lui Dumnezeu, că mor de frig.
— Băiete dragă, eu sunt Melc, și melcii nu se grăbesc niciodată.

Trecu un ceas, trecură două și ușa nu se mai deschidea, iar păpușa, care tremura de frig și de frică, își luă inima în dinți și mai bătu o datăjn ușă, și de rândul acesta ceva mai tare.
La această a doua bătaie se deschise o fereastră de la etajul de dedesubt, și se arătă același Melc.

— Melcușorule frumos, strigă Pinocchio din drum, de două ceasuri te tot aștept! Și două ceasuri, pe timpul ăsta afurisit, îmi par mai lungi decât doi ani. Grăbește-te pentru Dumnezeu!
— Copile dragă, îi răspunde de la fereastră gângania tacticoasă și liniștită, ți-am mai spus-o: eu sunt Melc și melcii nu se grăbesc niciodată.

Și fereastra se închise iarăși.
Peste câteva clipe sună miezul nopții, apoi unu, apoi două după miezul nopții, și ușa tot închisă era. Atunci Pinocchio, pierzându-și răbdarea, apucă furios mânerul de la ușă ca să tragă o lovitură să răsune casa întreagă, dar mânerul care era de fier se prefăcu într-un țipar viu, care, alunecându-i din mână, se făcu nevăzut într-un râuleț, care curgea prin mijlocul drumului.

— Ah! Așa? strigă Pinocchio și mai orbit de mânie. Dacă mânerul s-a făcut nevăzut, o să bat cu călcâiele.

Și dându-se puțin înapoi trânti o lovitură puternică în ușă. Lovitura a fost atât de tare, încât piciorul pătrunșese în lemn până la gleznă, și când păpușa încercă să-l tragă afară, se trudi degeaba, pentru că piciorul rămăsese prins în ușă ca într-un clește.
Închipuiți-vă pe bietul Pinocchio! Fu silit să-și petreacă tot restul nopții, cu un picior pe pământ și cu altul spânzurat în văzduh.
Dimineața, când s-a luminat de ziuă, ușa se deschise în sfârșit. Melcului cel harnic, pentru ca să coboare de la etajul al patrulea, i-au trebuit nu mai puțin de nouă ceasuri. Și trebuie să mai adăugăm că era leoarcă de nădușeală.

— Ce faci acolo cu piciorul vârât în ușă? îl întrebă Melcul râzând.
— O nenorocire, ce să fie! Ia vezi, Melcușorule dragă, nu poți să mă scapi de chinul ăsta?
— Dragă băiete, pentru asta trebuie un dulgher, și eu în viața mea n-am făcut pe dulgherul.
— Roagă pe Zână din partea mea!
— Zâna doarme și nu-i place s-o trezească nimeni.
— Dar ce vrei să fac toată ziulica spânzurat de ușă?
— Numără furnicile care trec pe drum.
— Adu-mi măcar ceva de mâncare, că mă sfârșesc de foame.
— Îndată! spuse Melcul.

Și într-adevăr după trei ceasuri și jumătate, Pinocchio îl văzu întorcându-se cu un vas de argint în cap în vas era pâine, un pui fript și patru caise coapte.

— Uite cina pe care ți-o trimite Zâna, spuse Melcul.

La vederea unei asemenea minuni cerești, păpușica nu mai putea de mulțumire. Care însă nu-i fu mirarea, când începând să mănânce, băgă de seamă că pâinea era de ipsos, puiul de carton și cele patru caise erau de piatră, vopsite ca și cum ar fi fost adevărate.
Îi venea să plângă, să-și muște degetele de turbare, îi venea să azvârle cât colo vasul cu tot ce era în el, dar în loc de asta, fie din pricina durerii, fie din pricina sfârșelii de stomac, leșină. Când își veni în fire, se pomeni întins pe un divan, și lângă el se afla Zâna.

— Te iert și de rândul ăsta, îi spuse dânsa, dar e vai de tine dacă mai faci!...

Pinocchio îi făgădui c-o să se pună pe învățătură, și c-o să se poarte cât s-o putea mai bine. Și se ținu de cuvânt tot restul anului. Într-adevăr la examen, a ieșit întâiul din toată școala, și conduita lui a fost așa de frumoasă și de laudă, încât Zâna pe deplin mulțumită, îi spuse:

— În sfârșit mâine, dorința ta o să fie împlinită.
— Cum asta?
— De mâine încolo n-ai să mai fii o păpușă de lemn, ci un băiat ca toți băieții!

Cine n-a văzut bucuria lui Pinocchio la auzul acestei vești neașteptate, n-a văzut nimic. Toți prietenii și colegii lui de școală trebuiau să fie poftiți a doua zi la o petrecere mare în casa Zânei, ca să serbeze împreună fericita întâmplare. Și Zâna pregătise două sute de cești cu cafea cu lapte, și patru sute de pâinișoare făcute cu unt. Ziua aceea făgăduia să fie foarte frumoasă și foarte veselă, dar din păcate, în viața păpușilor, e totdeauna un „dar", care strică totul.