XXIV - Pinocchio sosește în „Insula Albinelor harnice" și o regăsește pe Zână."

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXIV - Pinocchio sosește în „Insula Albinelor harnice" și o regăsește pe Zână.

Pinocchio, însuflețit de nădejdea de a ajunge la vreme ca să-l scape pe bietul său tată, înotă toată noaptea.
Și ce noapte îngrozitoare! Turna cu găleata, bătea grindina, tuna groaznic și fulgere scăpărau, de părea că e ziuă.
Spre dimineață, izbuti să vadă nu tocmai departe o bucată lungă de pământ. Era o insulă în mijlocul mării.
Începu să facă sforțări disperate ca s-ajungă la mal, dar în zadar. Valurile legănându-se furioase, îl purtau în voia lor ca pe un fir de pai. În sfârșit, spre norocul lui, veni un val cu atâta furie, încât îl aruncă dintr-o dată pe insulă. Aruncătura a fost așa de violentă, că izbindu-se de pământ, i-au pârâit toate încheieturile, dar se mângâie repede, zicându-și: Scăpai și de rândul ăsta ca prin urechile acului.
În vremea aceasta cerul se înseninase, soarele se ivi în toată strălucirea lui, iar marea se făcu liniștită și netedă ca oglinda. Atunci păpușica întinzându-și hainele la soare ca să le usuce, începu să se uite încoace și încolo doar o zări pe întinderea nesfârșită a mării vreo luntrișoară cu un om înăuntru. Dar după ce s-a uitat bine în toate părțile, nu văzu înaintea lui decât cer, apă și o mică pânză de corabie, dar așa de departe, încât părea o muscă.

— Dacă aș ști cel puțin cum se numește insula, își zicea el în gând. Dacă aș ști măcar că insula e locuită de oameni cumsecade, vreau să zic de oamenii care să n-aibă urâtul obicei de a spânzura copiii de crăcile copacilor! Pe cine să întreb că nu văd pe nimeni?

Gândul că se află singur, singurel, în mijlocul acelui ținut deșert, îl umplu de atâta tristețe că era mai mai să plângă, când deodată se văzu că trece nu tocmai departe de țărm, un pește uriaș caje înota agale cu capul afară din apă. Neștiind cum să-i zică pe nume, păpușica îi strigă cu glas tare, ca să fie auzită.

— Ei, domnule Pește, îmi dai voie să-ți spun o vorbă?
— Și două, răspunse Peștele, care era un Delfin atât de politicos, cum se găsesc prea puțini în lume.
— Ești așa de bun să-mi spui dacă în insula asta se găsesc sate unde să poți să mănânci fără primejdia de a fi tu însuți mâncat?
— Se găsesc bineînțeles! răspunse Delfinul și chiar nu tocmai departe de aici.
— Pe unde trebuie s-o apuc?
— Ia-o pe potecuța aia de colo, la stânga, și ține-o drept înainte. N-ai grijă că nu te rătăcești.
— Încă ceva, te rog. Dumneata care te plimbi toată ziua și toată noaptea prin mare, n-ai întâlnit cumva o luntre în care se afla tata?
— Dar cine e tatăl tău?
— E tatăl cel mai bun din lume, după cum eu sunt copilul cel mai rău.
— Cu furtuna de astă-noapte, răspunse Delfinul, luntrea cred că s-a scufundat.
— Și tata?
— Poate că l-a și înghițit fioroasa Balenă, care de câteva zile răspândește groaza și urgia în apele noastre.
— Și e mare Balena asta? întrebă păpușa, care începuse să tremure de frică.
— Dacă e mare!... răspunse Delfinul. Ca să-ți faci o idee, află că e mai mare decât o clădire cu cinci etaje și are o gură atât de largă și adâncă, încât ar încăpea prea bine în ea un tren cu locomotivă cu tot.
— Vai de mine! strigă îngrozit Pinocchio, și îmbrăcându-se în grabă, se întoarse către Delfin și îi spuse:
— Să ne vedem cu bine, domnule Pește, iartă-mă că te-am supărat și îți mulțumesc de bunăvoință.

Zicând acestea, apucă repede pe potecuță și începu să meargă așa de iute că părea că aleargă. La cel mai mic zgomot, se întorcea să se uite înapoi de frică să nu fie urmărit de Balena aceea mare cât o casă cu cinci etaje și cu gura largă și adâncă unde încăpea un tren cu locomotivă cu tot.
După ce-a mers mai mult de o jumătate de ceas, sosi într-o țărișoară care se numea „Țara Albinelor harnice". Ulițele furnicau de ființe care alergau încoace și încolo după treaba, toate lucrau, toate aveau ceva de făcut. Nu se găsea un trândav sau o Haimana, de l-ai fi căutat cu lumânarea aprinsă.

— Am înțeles, răspunse repede, deșucheatul de Pinocchio, țara asta nu face de mine! Eu nu sunt născut ca să muncesc.

În vremea aceasta foamea îl chinuia, pentru că de douăzeci și patru de ceasuri, nu băgase nimic în gură, nici măcar o porție de mazăre!
Ce să facă?
Nu-i rămânea decât două căi ca să-și potolească foamea: sau să ceară ceva de lucru, sau să ceară de pomană un gologan ori un codru de pâine. Să ceară de pomană îi era rușine, pentru că tatăl său îi spusese mereu că pomană n-au dreptul să ceară decât bătrânii și neputincioșii săraci cu adevărat, în lumea asta, și care, merită milă și sprijin, sunt numai aceia care, fie din pricina vârstei, fie din pricină de boală sunt osândiți să nu-și mai poată câștiga pâinea de toate zilele prin munca lor. Toți ceilalți sunt datori să muncească, și dacă nu muncesc și îndură foamea, cu atât mai rău pentru ei.
În clipa aceea, trecu pe drum un om plin de sudoare și sfârșit de oboseală, care trăgea singur cu multă greutate două cărucioare încărcate cu cărbuni.
Pinocchio, judecându-l după înfățișare că e om bun, se apropie de el, și plecându-și ochii de rușine îi spuse încet:

— Fii milostiv și dă-mi un ban că nu mai pot de foame!
— Nici o para chioară! răspunse cărbunarul. Îți dau patru, numai să-mi ajuți să duc până acasă aste două cărucioare cu cărbuni.
— Știi că mă uimești! răspunse păpușa aproape supărată. N-am făcut în viața mea pe hamalul; n-am tras niciodată la cărucior.
— Cu atât mai bine pentru tine! răspunse cărbunarul. Atunci, băiete dragă, dacă e adevărat că mori de foame, cere mândriei tale să-ți dea să mănânci, dar bagă de seamă să nu-ți cadă cu greu la burtă.

După câteva cli-pe trecu pe drum un zidar care ducea pe umeri un hârdău cu var.

— Ești așa de bun să-ți faci pomană cu un ban pentru un biet copil care moare de foame.
— Bucuros, vino cu mine de cară var, îi răspunse zidarul, și în loc de un ban îți dau cinci.
— Dar varul e greu, răspunse Pinocchio, și nu vreau să mă obosesc.
— Dacă nu vrei să te obosești băiete dragă, du-te la altul să-ți dea să mănânci pe degeaba.

În mai puțin de o jumătate de ceas trecură pe acolo douăzeci de inși, și tuturor Pinocchio le-a cerut de pomană, dar toți îi răspunseră: „Nu ți-e rușine? În loc să umbli cască gura pe uliță, du-te mai bine de-ți caută de lucru, și învață cum se câștigă pâinea!"
În sfârșit trecu o femeiușcă drăguță, care ducea pe umeri două ulcioare cu apă.

— Îmi dai voie, bună femeie, să beau o gură de apă din donițele dumitale? întrebă păpușa, care se frigea de sete.
— Bea, băietele dragă! spuse femeia, punând donițele jos.

După ce Pinocchio sorbi ca un burete, bolborosi cu vocea pe jumătate, ștergându-se la gură.

— Setea mi-a trecut! Dacă aș putea să-mi astâmpăr și foamea!

Femeia, auzind aceste cuvinte, adăugă repede:

— Dacă mi-ajuți să duc până acasă una din donițele astea, îți dau o felie de pâine.

Pinocchio se uită la doniță, și nu răspunse nici da, nici nu.

— Și odată cu felia de pâine o să-ți dau și o strachină de conopidă prăjită în oțet și untdelemn, continuă femeia.

Pinocchio se uită încă o dată la doniță, și iarăși nu răspunse nici da, nici nu.

— Și după conopidă, îți dau și o prăjitură cu dulceață și cu poame.

Ispitit de lăcomie, Pinocchio nu se mai putu împotrivi, și luându-și inima în dinți, zise:

— Ce să fac! La urma urmei o să-ți duc donița până acasă!

Donița era foarte grea, și păpușica, neputând s-o ducă în mâini, și-o puse în cap.
Ajunși acasă, femeia, pofti pe Pinocchio să se așeze la o măsuță întinsă și îi puse dinainte pâine, conopidă călită și prăjitura făgăduită. Pinocchio înghițea pe ne-, mestecate. Stomacul lui părea o casă rămasă pustie și nelocuită de cinci luni.
După ce își potoli mușcăturile îndrăcite ale foamei, se uită în sus ca să mulțumească binefăcătoarei lui, dar n-apucase să-și îndrepte bine privirea spre dânsa, și scoase un oftat lung de mirare, rămânând înmărmurit, cu ochii zgâiți, cu furculița în aer și cu gura plină de pâine și de conopidă.

— Vezi că, răspunse bâlbâindu-se Pinocchio, vezi că dumneata semeni dumneata îmi aduci aminte... da, da, da, aceeași voce, aceiași ochi, același păr, da, da, și dumneata ai părul bălai ca dânsa! O, Zânișoara mea, Zânișoara mea! Spune-mi că ești dumneata chiar dumneata! Nu mă face să plâng iarăși! Dacă ai ști! Am plâns atât! Am suferit atât!

Și zicând astfel, Pinocchio plângea cu hohote, și căzându-i la picioare, îmbrățișă genunchii acelei femei misterioase.