XXIII - Pinocchio deplânge moartea Fetiței cu părul bălai, apoi găsește un porumbel care îl duce pe țărmul mării, și de acolo se aruncă în apă ca să vină în ajutorul tatălui său Geppetto.
| Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XXIII - Pinocchio deplânge moartea Fetiței cu părul bălai, apoi găsește un porumbel care îl duce pe țărmul mării, și de acolo se aruncă în apă ca să vină în ajutorul tatălui său Geppetto. |
De-abia scăpă Pinocchio de povara umilitoare a zgardei din jurul gâtului, și începu să alerge peste câmp, și nu se mai opri deloc până nu ajunse în drumul mare, care trebuia să-l ducă drept la locuința Zânei.
Ajuns în drumul cel mare, se uită de jur-împrejur, și văzu cu och.iul liber, pădurea unde întâlnise Vulpoiul și Cotoiul, văzu printre copaci, înălțându-se vârful Stejarului uriaș, unde fusese spânzurat de gât, dar nici încoace, nici încolo, nu-i fu cu putință să zărească locuința Fetiței frumoase cu părul bălai.
Atunci avu deodată un presentiment trist, și începând să alerge cu câtă putere îi mai rămăsese în picioare, se pomeni peste câteva clipe în livada unde se ridica odinioară căsuța cea albă. Dar căsuța nu mai era acolo. În. locul ei se afla o lespede de marmură, pe care erau scrise cu litere de tipar, aceste rânduri sfâșietoare:
AICI ZACE FETIȚA CU PĂRUL BĂLAI
MOARTĂ DE DURERE
PENTRU CĂ A FOST PĂRĂSITĂ
DE FRĂȚIORUL EI PINOCCHIO.
Cum a rămas păpușa, după ce a silabisit acele cuvinte, vă las să vă închipuiți voi singuri. Căzu grămadă la pământ, și acoperind cu mii de sărutări marmura mortuară, izbucni într-un nesfârșit hohot de plâns. Plânse toată noaptea, și dimineața următoare, când se ivise ziua, el tot plângea, măcar că în ochi nu mai avea un pic de lacrimi iar strigătele și tânguirile lui erau așa de sfâșietoare și triste, încât toate văile dimprejur le repetau ecoul. Și plângând spunea:
— O, Zâna mea dragă, pentru ce ai murit? Pentru ce n-am murit eu în locul tău, eu, care sunt atât de rău, pe când tu erai așa de bună? Și tata unde o fi? O, Zâna mea dulce, spune-mi unde pot să-l găsesc, ca să rămân veșnic lângă el, și să nu-l mai părăsesc niciodată! Niciodată! Niciodată! O, Zâna mea scumpă, spune-mi că nu e adevărat c-ai murit! Dacă într-adevăr mă iubești. dacă-ți iubești frățiorul, învie, trăiește iarăși ca altădată! Nu te doare că mă vezi singur, părăsit de toți? Dacă mă prind hoții iar o să mă spânzure de craca Stejarului... atunci o să mor de-a binelea. Ce vrei să mă fac singur pe lume? Acum când te-am pierdut pe tine și pe tata, cine o să-mi mai dea de mâncare? Unde o să dorm noaptea! Cine o să-mi mai facă haine? Oh! Ar fi mai bine, de o mie de ori mai bine, dacă aș muri și eu! Da, vreau să mor! Ih! Ih! Ih!
Și pe când se tânguia astfel, încercă să-și smulgă părul din cap, dar părul lui fiind de lemn, n-avu de ce să apuce.
În vremea aceasta, trecu pe deasupra un Porumbel uriaș, care oprindu-se din zbor, dar cu aripile tot întinse, îi strigă din înălțimea văzduhului:
— Ascultă băietele, ce faci acolo jos?
— Nu vezi ce fac? Plâng! răspunse Pinocchio ridicând capul și ștergându-și ochii cu mâneca de la haină.
— Ia spune-mi, adăugă Porumbelul, nu cumva cunoști printre prietenii tăi, o păpușă pe care o cheamă Pinocchio?
— Pinocchio? Ce ai spus? Pinocchio? repetă păpușica sărind în picioare. Pinocchio sunt eu.
Porumbelul auzind aceasta, coborî numaidecât și se așeză pe pământ. Era mai mare decât un curcan.
— Atunci cunoști și pe Geppetto? întrebă el pe păpușica.
— Dacă îl cunosc! Dar mi-e tată! Ți-a vorbit de mine! Mă duci la el? Trăiește? Răspunde, fie-ți milă, trăiește?
— L-am lăsat acum trei zile pe malul mării.
— Ce făcea?
— Își cioplea singur o luntrișoară, ca să treacă peste ocean. Bietul bătrân, de mai bine de patru luni de când colindă lumea ca să te caute, și neputându-te găsi, s-a hotărât să treacă în țările depărtate din lumea nouă ca să te caute și acolo.
— E departe de aici până la malul mării? întrebă Pinocchio înduioșat.
— Peste o mie de kilometri.
— O mie de kilometri? O, Porumbelule drag, ce bine ar fi să am aripi ca tine!
— Dacă vrei să mergi, te duc eu.
— Cum?
— Încaleci pe spinarea mea. Ești greu?
— Greu? Dimpotrivă. Sunt ușor ca frunza.
Și, fără vorbă multă, Pinocchio sări în spinarea Porumbelului, și punându-și un picior într-o parte, și unul în cealaltă, cum fac călăreții, strigă plin de mulțumire:
— Zboară, zboară, căluțule, că ard de dorință s-ajung cât mai repede!
Porumbelul, întinse aripile, și peste câteva clipe zburase atât de sus că aproape atingea norii. Ajuns la înălțimea aceea amețitoare, Pinocchio fu curios să se uite în jos, dar l-a apucat o frică și o amețeală așa de mare, încât ca să nu se pomenească răsturnat, își încleștă brațele de gâtul calului său înaripat.
Zburară toată ziua. Către seară, Porumbelul îi spuse:
— Tare mi-e sete!
— Iar mie tare mi-e foame! adăugă Pinocchio.
— Să ne oprim nițel lângă porumbarul ăsta și pe urmă o pornim iarăși la drum ca s-ajungem mâine în revărsatul zorilor pe țărmul mării.
Intrară într-un porumbar, unde nu era decât o doniță plină cu apă și un coșuleț plin cu mazăre.
Păpușica, toată viața, nu putuse să sufere mazărea. Numai când o vedea îi și venea rău, îl apuca stomacul, dar în seara aceea a mâncat ca un lup, și după ce o isprăvi, se întoarse către Porumbel și îi spuse:
— N-aș fi crezut niciodată ca mazărea să fie așa de bună!
— Trebuie să înveți, dragă băiete, răspunse Porumbelul, că atunci când ți-e foame și n-ai altceva de mâncat, chiar și mazărea este gustoasă! Foamea nu cunoaște mofturi sau nazuri!
Pinocchio încalecă iarăși pe spinarea Porumbelului, porniră la drum, și du-te! A doua zi dimineața ajunseră pe țărmul mării.
Porumbelul puse jos păpușa și nevrând să aștepte mulțumiri pentru fapta bună ce făcuse, își luă zborul înapoi și se făcu nevăzut.
Pe țărm era o grămadă de lume, care țipa și dădea din mâini, uitându-se în largul mării.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Pinocchio pe o babă.
— Ce să se întâmple? Un biet tată, care și-a pierdut copilul, s-a suit într-b luntre ca să treacă oceanul să-l caute, însă astăzi marea e furioasă, așa că luntrea e gata să se scufunde.
— Unde e luntrea?
— Uite-o colo, în dreptul degetului meu, răspunse baba, arătând o luntre care, de leparte părea cât o coajă de nucă, și în ea un om mic, mititel.
Pinocchio își aruncă privirea acolo, și după ce s-a uitat bine, scoase un țipăt ascuțit.
— Acolo e tata! Acolo e tata!
În vremea aceasta, luntrea izbită de furia furtunii aici apărea printre valuri, aici părea să se răstoarne, iar Pinocchio, din vârful unei stânci înalte, nu mai sfârșea chemându-și tăticul pe nume, și făcându-i semne cu mâna, cu batista și chiar cu șapca din cap.
Părea că Geppetto, măcar că era departe de țărm, își recunoscuse băiatul, pentru că își scoase șapca și el și îl salută, iar prin tot felul de semne din mâini, îi lăsa să înțeleagă că s-ar întoarce bucuros, dar că marea era furioasă și îl împiedica să vâslească pentru ca să se apropie de mal. Deodată, se năpusti un val năprasnic, și luntrea se făcu nevăzută. Așteptară s-o mai vadă apărând, dar luntrea nu se mai ivi.
— Bietul unchiaș, spuseră atunci pescarii care se adunaseră pe mal, și îngânând încet o rugăciune se îndreptară către casele lor.
Iată însă că auziră un țipăt deznădăjduit, și uitându-se înapoi văzură un copil care, din vârful unei stânci se aruncase în mare strigând:
— Vreau să-l salvez pe tata!
Pinocchio, fiind de lemn, plutea deasupra apei și înota ca un pește. Aici îl vedeai dispărând în apă, luat de furia valurilor, dincolo îl vedeai apărându-i, ba un picior, ba o mână, la o mare depărtare de mal. În cele din urmă fu pierdut din ochi, și nu l-au mai văzut.
— Bietul băiat! spuseră atunci pescarii, care se adunaseră pe mal, și îngânând încet o rugăciune, se întoarseră pe la casele lor.