XVI - Fetița frumoasă cu părul bălai îl salvează pe Pinocchio, îl pune în pat, și cheamă trei doctori ca să afle dacă e viu sau mort.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XVI - Fetița frumoasă cu părul bălai îl salvează pe Pinocchio, îl pune în pat, și cheamă trei doctori ca să afle dacă e viu sau mort.

Pe când bietul Pinocchio spânzurat de către bandiți de craca Stejarului-uriaș, părea mai mult mort decât viu, Fetița frumoasă cu părul bălai se arătă iarăși la fereastră, și înduioșându-se la vederea acelui nenorocit, care atârnat de gât, se legăna la adierea vântului, bătu de trei ori din palme. La semnalul acesta se auzi un zgomot mare de aripi care zburau grăbite, și un vultur falnic se așeză în dreptul ferestrei.

— Ce porunciți, frumoasă Zână? zise Vulturul aplecându-și ciocul spre semn de închinăciune; pentru că trebuie să știți că, Fetița cu părul bălai, nu era altceva decât o Zână cu sufletul blând, care de mai bine de o mie de ani locuia prin vecinătatea acelei păduri.
— Vezi tu păpușica aia agățată de craca Stejarului-uriaș?
— O văd.
— Bine: zboară repede acolo; și rupe cu ciocul tău puternic nodul care-l ține spânzurat în aer, și întinde-l binișor pe iarbă la rădăcina Stejarului.

Vulturul zbură repede, și după două minute se întoarse spunând:

— Am făcut tot ce mi-ați poruncit.
— Cum l-ai găsit? Viu sau mort?
— Când îl vezi, pare mort, dar nu cred să fi murit de-a binelea, pentru că de îndată ce i-am desfăcut nodul dimprejurul gâtului, a scos un oftat, îngânând cu voce înceată: „Acum mă simt mai bine.!"

Atunci Zâna, bătu din palme de două ori, și apăru un Câine lățos minunat, care mergea pe picioarele dinapoi, întocmai ca și un om.
Câinele era îmbrăcat ca un vizitiu în haină de gală. În cap avea un chipiu în trei colțuri cu galoane de aur, o perucă blondă cu cârlionți care îi cădeau în jos pe gât, o haină de culoarea ciocolatei cu nasturi de diamant și cu două buzunare mari pentru ca să pună oasele, pe care i le dăruia la masă stăpâna, o pereche de pantaloni scurți de catifea cenușie, ciorapi de mătase, pantofi și dinapoi un fel de săculeț, din satin albastru, pentru ca să-și ascundă coada pe timp de ploaie.

— Bine-ai venit, Medoro! zise Zâna Câinelui lățos. Du-te repede și pregătește trăsura cea mai mândră din grajdul meu și ia drumul spre pădure. Ajuns sub Stejarul-uriaș, ai să găsești întinsă pe iarbă o biată păpușica aproape moartă. Ia-o binișor de-acolo, așeaz-o pe pernele trăsurii și adu-mi-o încoace. Ai înțeles?

Medoro ca să arate că a înțeles, dădu de câteva ori din săculețul de satin albastru pe care îl purta dinapoi, și porni ca vântul.
Peste câteva clipe ieșea din grajd o trăsurică frumoasă albastră ca cerul, toată împletită în pene de canar și pe dinăuntru căptușită cu borangic ca aurul de strălucitor. Trăsurică era trasă de o sută de perechi de șoareci albi, iar Câinele lățos înțepenit pe capră, plesnea din bici în dreapta și în stânga, întocmai ca un vizitiu care se teme c-a întârziat.
Nici nu trecu un sfert de ceas și trăsurica se întoarse, iar Zâna, care aștepta în prag, luă păpușica în brațe, și ducând-o într-o odăiță cu pereții de sidef, trimise repede după doctorii cei mai renumiți din împrejurimi.
Doctorii sosiră repede unul după altul și anume: un Corb, o Bufniță și un Greier-vorbitor.

— Aș vrea să știu domnilor vorbi Zâna îndreptându-se către .ei trei doctori strânși în jurul patului lui Pinocchio, aș vrea să știu, domnilor, dacă nefericita aceasta de păpușă trăiește sau a murit!

La această întrebare, Corbul înaintând cel dintâi, pipăi pulsul lui Pinocchio, apoi nasul, apoi degetul mic de la picior: și după ce pipăi bine-bine, rosti pompos aceste cuvinte:

— După părerea mea, păpușica a murit; dar dacă din nenorocire n-a murit, atunci e semn că trăiește încă.
— Îmi pare rău adăugă Bufnița că sunt silită să mă împotrivesc părerii Corbului, strălucitul meu prieten și coleg; după mine. păpușica trăiește; dar dacă din nefericire nu trăiește, atunci e semn c-a murit de-a binelea.
— Dar dumneata nu zici nimic? întrebă Zâna pe Greierul-Vorbitor.
— Eu zic că un doctor prudent, când nu știe ce spune, cel mai bun lucru ce-l are de făcut, e să tacă. De altfel păpușica asta, nu-mi e o figură nouă o cunosc de atâta vreme!

Păpușa, care până atunci stătuse nemișcată ca lemnul, se zvârcoli puternic, de zgâlțâi tot patul.

— Prichindelul ăsta urmă Greierele-vorbitor e un ștrengar de n-are pereche.

Pinocchio deschise ochii și îi închise numaidecât.

— Un drac și jumătate, un împielițat, o haimana.

Pinocchio își ascunse fața sub plapumă.

— Prichindelul ăsta e un copil neascultător, care o să-i scurteze zilele lui bietul tată-său...

În clipa aceasta răsună în odaie un scâncet înăbușit de plâns și de sughițuri. Închipuiți-vă mutra tuturor, când ridicând plapuma, băgară de seamă că cel care plângea și sughița era Pinocchio.

— Când mortul plânge, e semn că e pe cale să se lecuiască, adăugă solemn Corbul.

— Mă doare în suflet că nu sunt de părerea ilustrului meu prieten și coleg rosti Bufnița — dar după mine, când mortul plânge, e semn că nici nu se gândește să mai moară.