XVII - Pinocchio mănâncă zahărul, dar nu vrea să ia purgativul, însă când vede c-au venit cioclii să-l ducă, se supune. Apoi spune o minciună și drept pedeapsă îi crește nasul.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XVII - Pinocchio mănâncă zahărul, dar nu vrea să ia purgativul, însă când vede c-au venit cioclii să-l ducă, se supune. Apoi spune o minciună și drept pedeapsă îi crește nasul.

Îndată ce doctorii au ieșit din odaie, Zâna se apropie de Pinocchio, și după ce-i atinse fruntea băgă de seamă că era scuturat de niște friguri grozave. Turnă niște prafuri albe într-un pahar cu apă, și întinzând păpușii paharul îi spuse:

— Bea-l, și în câteva zile te vindeci.

Pinocchio se uită lung la pahar, strâmbă din gură, și întrebă cu voce miorlăită:

— E dulce ori amară?
— E amară, dar o să-ți facă bine.
— Dacă e amară n-o beau.
— Ascultă-mă pe mine: bea-o!
— Dacă e amară, nu-mi place.
— Bea-o mai întâi, și pe urmă îți dau o bucată de zahăr, ca să-ți îndulcești gura.
— Unde e bucata de zahăr?
— Uite-o, zise Zâna, scoțând o bucată de zahăr dintr-o zaharniță de aur.
— Dă-mi întâi zahărul, și pe urmă-beau și doctoria.
— Îmi făgăduiești?
— Da!

Zâna îi dete bucata de zahăr, și Pinocchio după ce o ronțăi și o înghiți într-o clipă, zise lingându-și buzele:

— Ce bine ar fi să fie și doctoria dulce ca zahărul! Aș lua în toate zilele.
— Acum ține-te de făgăduială și bea picăturile astea de apă, c-o să-ți facă bine.

Pinocchio, de voie de nevoie, luă în mână paharul și își vârî în el vârful nasului; apoi îl duse la gură; iar își vârî nasul înăuntru, și zise în sfârșit:

— Prea e amară! Prea e amară! Nu pot s-o beau!
— De unde știi, dacă nici n-ai gustat-o?
— Lasă că știu eu! Se cunoaște după miros. Mai dă-mi o bucată de zahăr și pe urmă o beau.

Zâna răbdătoare și blândă ca o mamă, îi puse în gură încă o bucată de zahăr. Apoi îi întinse din nou paharul.

— Așa nu pot s-o beau! se miorlăi păpușa, strâmbându-se mereu.
— Pentru ce?
— Pentru că mă supără perna de la picioare.

Zâna îi luă perna.

— Degeaba! Nici așa nu pot s-o beau.
— Acum ce te mai supără?
— Nu vezi? Ușa, că nu e închisă bine.

Zâna se duse și închise ușa odăii.

— În sfârșit, strigă Pinocchio izbucnind în plâns, doctoria asta amară, nu vreau s-o beau nu nu nu!
— Dragă băiețașule, o să-ți pară rău.
— Puțin îmi pasă...
— Frigurile o să te trimită pe lumea cealaltă mai iute decât îți închipui...
— Nu-mi pasă...
— Nu ți-e frică de moarte?
— Nu mi-e frică! Mai bine să mor decât să beau din doctoria asta nesuferită.

În clipa aceasta, ușa odăii fu dată de perete, și intrară patru iepuri negri ca cerneala, care duceau pe umeri un coșciug.

— Ce vreți cu mine! strigă Pinocchio, sculându-se îngrozit din pat.
— Am venit să te luăm! răspunse iepurele cel mai mare.
— Să mă luați? Bine, dar eu n-am murit încă.
— Încă nu, însă nu-ți mai rămân de trăit decât câteva clipe, pentru că te-ai încăpățânat și n-ai vrut să iei doctorii ca să te vindeci de friguri.
— O, Zână, Zâna mea! începu atunci să strige păpușica, dă-mi repede paharul. Mai repede, pentru Dumnezeu, că nu vreau să mor, nu, nu vreau să mor.

Și înhățând paharul cu amândouă mâinile, îl goli dintr-o înghițitură.

— Nu face nimic! îngânară iepurii. De rândul ăsta am făcut drumul degeaba.

Și luând iarăși pe umeri coșciugul, ieșiră din odaie bufnind și scrâșnind din dinți de necaz.
Iar după câteva minute, Pinocchio sări jos din pat, însănătoșit de-a binelea pentru că trebuie să știți că păpușile de lemn se îmbolnăvesc repede dar se vindecă și mai repede.
Zâna, când îl văzu că aleargă și sare prin odaie vesel și sprinten ca un cocoș, îi spuse:

— Așadar doctoria mea ți-a făcut bine?
— Și încă ce bine! M-a înviat din morți!
— Atunci de ce aștepți să fii rugat atât?
— Vezi că noi copiii suntem toți la fel! Mai frică ne e de doctorie decât de boală.
— Ce rușine! Copiii ar trebui să știe că o doctorie bună, dacă o iei la vreme, poate să te scape de boala cea mai rea și chiar de la moarte.
— Oh! Lasă că altă dată n-o să mai aștept să fiu rugat! O să-mi aduc aminte de iepurii ăia negri, cu coșciugul pe umeri și atunci pun repede mâna pe pahar și îl dau pe gât
— Acum vino aici lângă mine, și povestește-mi cum se face de ai încăput pe mâna tâlharilor?
— Uite cum: Păpușarul Mănâncă-Foc, îmi dădu cinci bani de aur și îmi zise: Ia-i și du-i tatălui tău! Și eu, în loc de asta, m-am întâlnit pe drum cu un Vulpoi și un Cotoi, două ființe foarte cumsecade, care mi-au spus: Vrei să faci o mie, două mii din banii tăi? Vino cu noi, în Câmpia Minunilor. Iar eu le răspunsei: Haidem; și ei îmi mai spuseră: Să ne oprim nițel la hanul "La Racul Roșu", și după miezul nopții, pornim iar ia drum. Însă când m-am trezit, tovarășii mei nu mai erau acolo, plecaseră de mult. Atunci am pornit și eu în toiul nopții, și era un întuneric de iad, așa că mi-au ieșit în cale doi tâlhari înfofoliți în niște saci de cărbuni, care mi-au spus: Scoate banii; și eu le-am răspuns: N-am de unde pentru că banii de aur îi ascunsesem sub limbă; unul din tâlhari încearcă să-mi vâre mâna în gură, însă i-am retezat-o cu dinții și când scuipai jos, băgai de seamă că în loc de mână, scuipasem o labă de pisică. Tâlharii s-au luat după mine, eu am rupt-o la fugă, și în sfârșit m-au ajuns, m-au spânzurat de gât în pădure, spunându-mi: Mâine o să ne întoarcem, și o să te găsim mort și cu gura căscată, așa că o să-ți luăm frumușel banii de aur pe care i-ai ascuns sub limbă.

— Și unde sunt cei patru bani? îl întrebă Zâna.
— I-am pierdut! răspunse Pinocchio dar mințea pentru că îi avea în buzunar.

De-abia trântise minciuna, și nasul lui care era destul de lung, îi mai crescu de două degete.

— Și unde i-ai pierdut?
— În pădurea din apropiere.

La această a doua minciună, nasul i se mai lungi nițel.

— Dacă i-ai pierdut în pădurea din apropiere, zise Zâna, hai să-i căutăm și o să-i găsim: pentru că tot ce se pierde în pădurea aceasta, se găsește.
— Ah! Acum mi-aduc aminte adăugă păpușa încurcându-se cei patru bani nu i-am pierdut, dar fără să bag de seamă, i-am înghițit când am băut doctoria.

La această a treia minciună, nasul i se lungi atât de tare, că bietul Piqocchio nu putea să se mai miște din loc. Dacă se întorcea la dreapta, se lovea cu nasul de pat sau de geamurile de la fereastră, dacă se întorcea la stânga, se lovea de perete sau de ușa odăii, dacă ar fi ridicat nițel capul, i-ar fi scos ochii Zânei.
Zâna se uita la el și râdea.

— De ce râzi? o întrebă păpușica rușinată și îngrijorată de nasul acela care nu mai înceta să crească.
— Râd de minciuna pe care ai spus-o.
— De unde știi c-am spus o minciună?
— Minciunile, băiete dragă, se cunosc ușor; ele sunt de două feluri: minciuni care au picioare scurte, și minciuni care au nasul lung: ale tale sunt din cele care au nasul lung.
Pinocchio, neștiind unde să se mai ascundă de rușine, încercă să fugă din odaie, dar nu izbuti. Nasul îi crescuse așa de mult că nu mai încăpea pe ușă.