XI - Mănâncă-Foc strănută și iartă pe Pinocchio, iar acesta salvează de la moarte pe prietenul său Arlecchino.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi XI - XI - Mănâncă-Foc strănută și iartă pe Pinocchio, iar acesta salvează de la moarte pe prietenul său Arlecchino.

Păpușarul Mangiafoco sau „Mănâncă-Foc" (așa îl chema) părea un om îngrozitor, nu e vorbă, mai cu seamă cu barba lui neagră, care-i acoperea pieptul și picioarele; însă de fapt nu era om rău. Probă că, văzându-l adus înaintea lui pe Pinocchio al nostru, care se zbătea, urlând: „Nu vreau să mor, nu vreau îl să mor!", începu să se înduioșeze și să se înmoaie și după ce se ținu cât putu, la sfârșit n-a mai avut încotro și îi trase un strănutat zgomotos. La auzul acestui strănut, Arlecchino care până atunci stătuse zgribulit și trist ca o salcie plângătoare, se înveseli deodată, și aplecându-se către Pinocchio, îi șopti la ureche:

— Veste bună, frățioare! Stăpânul a strănutat, semn că i s-a făcut milă de tine acum ești scăpat.

Pentru că trebuie să știți că, în vreme ce la toți oamenii când li se face milă de cineva, ori plâng, ori cel puțin se prefac că-și șterg lacrimile, Mănâncă-foc dimpotrivă, de câte ori se înduioșa îl apuca strănutatul. În chipul acesta arăta el altora slăbiciunea inimii lui.
După ce a strănutat, tartorul făcând tot pe supăratul. Îi strigă lui Pinocchio:

— Încetează cu plânsul! Văicărelile tale m-au adus în stare să simt aici la stomac un fel de sfârșeală parcă, parcă. Hapciu! Hapciu! Și iarăși strănută.
— Să-ți fie de bine! zise Pinocchio.
— Mulțumesc. Tatăl tău și mama ta trăiesc? îl întrebă Mănâncă-Foc.
— Tata, da. Pe mama însă n-am cunoscut-o.
— Cine știe cât de dureros ar fi pentru tatăl tău dacă te-aș arunca pe jăratic. Bietul unchiaș! Mi-e milă de el... Hapciu! Hapciu! Hapciu! Și-i trase alte trei strănuturi.
— Să-ți fie de bine! adăugă Pinocchio.
— Mulțumesc. De altfel și eu sunt de plâns, căci, după cum vezi, nu mai am lemne cu ce să prăjesc berbecul, și tu, să-ți spun drept, mi-ai fi fost de mare folos! Dar acum m-am înduioșat și n-am încotro. În locul tău o să pun sub frigare vreo păpușă din ale, mele. Hei, jandarmilor!

La strigătul acesta, sosiră în grabă, doi jandarmi de lemn, înalți-înalți, și subțiri-subțiri, cu chipiul în cap și cu săbiile scoase.
Tartorul le zise cu vocea poruncitoare:

—Puneți mâna pe Arlecchino, legați-l bine, și pe urmă aruncați-l în foc. Vreau ca berbecul să-mi fie bine fript.

Închipuiți-vă pe bietul Arlecchino! Așa de grozav s-a speriat, că i se înmuiară picioarele și căzu grămadă la pământ. Pinocchio, în fața unei priveliști atât de sfâșietoare, îngenunche la picioarele tartorului, și plângând cu hohote și udând cu lacrimi calde toată barba lui cea lungă. Începu să-l roage cu glas tânguitor:

— Ai milă, stăpâne!
— Aici nu e nici-un stăpân!
— Atunci, ai milă, Domnule director!
— Aici nu e nici un director!
— Atunci, ai milă, Măria ta!

Când a auzit că-i zice „Măria ta", tartorul se simți măgulit, și făcându-se deodată mai blând și mai milostiv, zise lui Pinocchio!

— Ei bine, ce poftești de la mine?
— Îți cer să-l ierți pe bietul Arlecchino!
— Aici nu încape iertare. Te-am scăpat pe tine, trebuie să pun pe altcineva pe foc, altfel rămân cu berbecul nefript.
— Dacă e vorba pe așa strigă mândru Pinocchio, azvârlindu-și din cap șapca lui din miez de pâine, știu care mi-e datoria. Haideți, domnilor jandarmi, legați-mă și arunca-ți-mă pe jăratec. Nu, nu e drept, ca bietul Arlecchino, adevăratul meu prieten, să moară în locul meu!

Cuvintele acestea, rostite cu glas tare și cu bărbăție, făcură să plângă pe toate păpușile care erau de față. Chiar jandarmii, măcar că erau de lemn, plângeau ca niște mielușei neînțărcați. Mănâncă-Foc la început se arătă neînduplecat și rece ca un bulgăre de gheață, însă, încet încet începu și el să se înduioșeze și să strănute. Și după ce trânti patru, cinci strănuturi, desfăcu brațele cu voiciune, și spuse lui Pinocchio:

— Ești un băiat cum rar se găsește! Vino încoace și sărută-mă.

Pinocchio atât așteptă, și agățându-se ca o veveriță de barba tartorului, îl sărută drăgăstos pe vârful nasului.

— Prin urmare, m-ați iertat? întrebă bietul Arlecchino, cu un glas care de-abia se auzea.
— Da, te-am iertat! răspunse Mănâncă-foc apoi adăugă oftând și dând din cap.
— Ce să fac! Astă-seară o să mănânc și eu berbecul pe jumătate crud însă altă dată, vai de acela care o cădea la loterie!

La vestea că Arlecchino fusese iertat, păpușile se repeziră în goana mare pe scenă, și aprinzând luminile ca în zi de sărbătoare, începură să sară și să joace de pârâiau scândurile sub ele. Se revărsase de ziuă și ele tot jucau.