Vremuri noi

 

Lume multă in port. Mantalele și șepcile, pătau largul Niprului.

În mijlocul grămadei, un colonel bătrân, cu ochii plânși, cu mâinile lăsate în jos, sta în fața acelora ce în trecut, îi apăreau ca trunchiuri de pomi retezați.

— Tu nu știi că noi nu mai avem ofițeri?... spuse unul dintre soldați, ținând la doi pași înaintea sa pe colonel.

— !?

— Voi ați fost zbirii Țarului, voi ne-ați bătut, voi ne-ați batjocorit, astăzi a venit rândul nostru; și spunând acestea îi zvârli șapca de pe cap, îi rupse epoleții de pe umeri, și îi aruncă la pământ.

— Noi suntem tovarăși, reluă soldatul dacă vrei fii și tu la fel cu noi, de nu, leagă-ți o piatră de gât, și azvârle te în fundul Niprului.

— Cu ce v-am greșit, îngâimă colonelul, am venit aci ca un străin între străini... Nu vreți sa recunoașteți gradul, bine... dar pentru ce să vă bateți joc de mine, pentru ce să-mi zvârliți șapca, pentru...

— Nici o vorbă!

— N-aveți nici un respect pentru gradul ce-l am, fie, n-aveți, dar voi toți, ați putea să-mi fiți copii... De ce nu v-ați uitat la barba mea, la bătrânețele mele, să mă fi scutit de rușinea asta, — iacă mulți dintre voi m-au scuipat; — și își arătă mantaua împestrițata de pete mari de spumă gălbuie.

La spusele colonelului, un hamal din port, înduioșat, cu mâinile larg desfăcute, — ca un răstignit, spuse celor mulți:

— Așa-i!... are dreptate colonelul: puneți-i galoanele la loc!...

— Ce ziceți tovarăși? întrebă camarazii, cel de-i rupse epoleții.

— Lăsați... lăsați... dădu din mâini colonelul, ’mi-ajunge.

— Ce vrei moșule, îl înpăciu hamalul. „Vremuri noi”