Vorbele bătrînești sunt pietre nestimate

Snoave sau povești populare de Petre Ispirescu Vorbele bătrînești sunt pietre nestimate

Badea era un băiat de treabă. El își vedea de munca cîmpului, își îngrijea vitele și ducea sarcina casei tătăni-său, mai bine decît mulți oameni maturi. La dînsul toate era jucărie. Lucrurile cele mai grele pe care ceilalți le făcea cu mare anevoință, la el era floare la ureche. Era inimos și cu voie-bună, nevoie mare. Numai după umblet, îl cunoștea sătenii. Avea un mers mîndru și el totdauna cînta. Niciodată nu-l vedeai trist. Apoi unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. Era blînd, supus la cei bătrîni și ascultător, încît tutulor le era drag să se uite la dînsul. Fetele insă se băteau după dînsul. Lui nu-i plăcea flecăriile și vorba lui era vorbă de om în toată firea. Cînd trecea cîte un bătrîn pe dinaintea casei lor, el se scula în picioare și apuca înainte de-i da bună ziua.

Toate bune. Un lucru însă nu-l domirea pe el. De ce cînd trecea el pe la alde moș Panciu, și-i dă bună ziua, acesta îi răspunde: „Mulțumim dumitale, împărate”. De una, așa era, cum zicea moș Panciu. Lui nu numai că-i plăcea să-l vază, dar i se scurgea ochii după dînsul, cînd trecea pe acolo. Și avea la ce se uita moș Panciu: Badea umbla cu o căciulită de hîrșie bună, pusă într-o parte ca un militar d-ăia vitejii, purta niște ițari albi, în picioare opinci cu nojițele legate de picior, de socoteai că sunt turnate acolo; o cămașe pe dînsul de borangic cu mînicile largi, de s-o spargi cu limba, și pe d-asupra cu țundra prinsă de gît cu încheietori și lăsată cam pe un umăr, parc-ar fi fost un fecior de domn, nu altceva.

N-avem nevoie a mai spune că era nalt ca un brăduleț, mustăcioara trasă, știi colea, ochii lui mîncau foc, și cu chica lăsată pe spate.

Îi plăcea lui moș Panciu să se uite la dînsul, vezi bine, căci și el fusese un pui de românaș.

În tinerețile lui, sărbătoarea da raita prin șapte sate, și cîte alea toate nu făcea el!

Cum, cum, Badea nu putea să-și dea seama de felul cum îi mulțumea moș Panciu cînd îi da bună dimineața, ori bună seara.

Trecu ce trecu și Badea se însură. După aceasta mai trecură la mijloc vro cîteva luni și el nu rnai întîlnise pe moș Panciu. În cele din urmă, aducîndu-și aminte de el, Badea zise în sineși: „O să-mi fac treabă să trec pe la nea Panciu, că nu l-am văzut de mult“.

Ceea ce zise și făcu: trecu pe la casa Panciului și iacă că el tocmai sta dinaintea ogradei.

— Bună dimineața, nea Panciule. Ce mai faci? Ești sănătos? zise Badea.

— Mulțumim dumitale, om in rindul oamenilor. Iacă și eu p-aci cu bătrînețele. Ce să facem?

De unde pînă aci îl făcuse tot împărat, acum îl face om în rîndul oamenilor. La aceasta nu se aștepta Badea. Ba că o fi una, ba că o fi alta. Aș, nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. Se mai gîndi, se răzgîndi. Nimic.

Îi rămase în minte aste vorbe. El însă își căută de ale lui ca și pînă acum. Dar fiindcă vorba ăluia: om în lume n-a stătut a fi fericit cu desăvîrșire, Badea dete peste o muiere a dracului: leneșă, puturoasă și guralivă. De cum se făcea ziuă, o lua papuc la drum pin sat. Nici tu casă, nici tu masă, nici tu de unele. La ea nu se știa de nimic.

Bietul Badea la început îi spuse cu binele ce avea să facă. Aș, unde să-l asculte. Ea se lua la colț cu dînsul. Îi zise și mai cu răul. De loc. Îi zise apoi și în adunarea bătrînilor. Ea se făcu și mai arțăgoasă. Se căia bietul Badea că-și închisese lumea cu dînsa.

Dacă văzu că nu e chip de îndreptare, urcă Dealul Mitropoliei și se despărți de nevastă.

Ei! mult după astă întîmplare, nu știu cum se făcu, nu știu cum se drese, că Badea trecu iară pe la moș Panciu și, văzîndu-l, îi zise:

— Bună ziua, nea Panciule. În cit ai mai lăsat-o?

— Mulțumim dumitale, om ca neoamenii. Iaca fac și eu umbră pămîntului, pînă într-o zi…

Badea al nostru puse ochii în jos, plecă cu coada între picioare și tocmai acum începu a veni și el d-acasă.

Se mulțămi în cele din urmă, ferindu-se să nu încalece și pe calul altuia.