Voluptate (Demetrescu, 3)

 

Frumoaso, dacă vrei o clipă în al meu suflet de ateu,
Să reîntorci din nou credința religiunei de creștin;
Frumoaso, dacă, vrei sub bolta bisericii, pe D-zeu
Să-l rog cu cugetul de slavă și de melancolie plin;
Frumoaso, dacă vrei pe foaia cernită a vieții mele.
Să scrii cuvântul: fericire, ce soarta mi l-a șters de mult;
De vrei să mai culeg iluzii și să-ntocmesc din nou cu ele
Un cântec de iubire, dulce pe care-n taină, să-l ascult;
Frumoaso, lasă-mă pe-altarul divinei tale frumusețe
Să mai jertfesc înc-o speranță de veștejită tinerețe,
Și să reaflu din noi calea și s-o reiau de la-nceput
Spre idealul mei poetic, spre paradisul meu pierdut...

Tu ești în vârsta ce-ți deschide albastrul cer cu blânde visuri,
Tu ești pe pragu-adoleșcenței, tu ești, un înger alb, virgin;
Eu sunt o umbră rătăcită pe margini negre de abisuri,
Tu ești un zâmbet plin de farmec, eu sunt un vechi și trist suspin!
Din ochii tăi adânci și limpezi ca o petală-nrourată,
Răsfrângi a inimei poemă cu stanțele-i dumnezeiești;
Din ochi-mi obosiți și sceptici se oglindește îmbrumată
Simțirea mea îmbătrânită în care tu naiv privești.
Și când te văd atât de bună și când te văd atât de de dulce,
Ca un copil de tine-apro m-apropii liniștit și-ncet,
Și fruntea mea de gânduri arsă o las pe umeri să se culce,
Și numai lângă tine încă mă simt iar tânăr și poet...

Afară vântul de Octombre își risipește simfonia
Din strunele-i ca noaptea sumbre și triste ca melancolia;
În sobă pâlpâie bușteanul înflăcărat pe jumătate,
Iar limba ceasului de aur mereu pe-aceiași notă bate.
Tu te-ai culcat, de lene moale, în lungul patului de-atlaz,
Și eu, râzând, cu părul negru ți-acopăr fragedul obraz;
Apoi cu buzele erotici, îngenunchiat și cu căldură,
Rămâi pierdut sub sărutarea din calda și frumoasa-ți gură...
Îți dezgolesc în voie sânul și umezi de plăcere ochii
Îți cer-să despoezi comoara de frumusețe de subt rochii,
Căci nici o dată subt podoabe amorul nu se-mbrăcă-n taină,
Iar frumusețea e urâtă subt cea mai strălucită haină...

Oh! goală cât ești de frumoasă, iubita mea!... Uimit și mut
Mă-ntreb de sunt aceste forme ca și-ale mele tot din lut?
Mă-ntreb de va preface moartea; în putregai și în țărână,
Această carne sculpturală: acest obraz, această mână?
Mă-ntreb de nu mă-nșeală ochii: de ești făptură-adevărată?
Și-n brațe te cuprind, fecioară, cu patimă neînfrânată...
Și ca în prima dimineață iubirii mele stinsă-n noapte,
Din nou poveștile iubirii ți le repet în blânde șoapte,
Din noi te jur să-mi fii iubită, iubită sinceră, eternă,
Din nou adorm o noapte-ntreagă pe-a fericirii albă pernă...
..........................................................................................
..........................................................................................
Iar mâine,— cine știe! — mâine, tot ca și ieri: un vis pierdut,
O deziluzie mai multă, un basm sfârșit la început...