Voinicul Parsion

Sari la navigare Sari la căutare
Voinicul Parsion
de Ion Pop-Reteganul
Auzită și scrisă în Rodna Veche.


A fost odată ce-a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti.

A fost odată un moșneag bătrîn, dar bătrîn nu șagă, de abia se mișca dintr-un loc într-altul, apoi era și sărac, dar sărac de n-avea chiar nimic. Numai cît avea trei feciori harnici de muncă, aceia ținea și pe bietul moșneag, din lucru mînilor lor, lucrînd adecă pe plată pe la alții.

Odată iar ies feciorii tustrei în sat să capete ceva de lucru și căpătară cei doi mai mari numaidecît, dar cel mai mic, anume Parsion, era cît pe aci să se întoarcă acasă la moșneagul cu mîna goală, căci nu căpătase de lucru. Dar în cale cătră casă se întîlnește cu un moș bătrîn ca și tatăl-său.

— Unde mergi, Parsioane?

— Mă duc acasă, că n-am căpătat de lucru pe ziua de azi, o să merg în pădure să mai aduc vreo două lemne, baremi frig să nu rabde bietul tata.

— Mă Parsioane, da să vii tu la plug la mine, că uite, eu sînt bătrîn și slab, nu mai pot munci, apoi loc și vituțe am de la Dumnezeu sfîntul, umblă la mine la plug în săptămîna asta, apoi îți dau loc de o zi de plug, îți dau grîu să-l semeni și plugul cu vitele să ți-l ari, vreai Parsioane?

— Vreau, moșule!

Și se duse Parsion la plug și ară toată săptămîna în locul moșneagului, iar seara cînd mergea acasă îi da moșneagul de mîncare, să ducă și la tatăl său.

În cealaltă săptămînă, îi dădu moșneagul boii și plugul să-și are și pe sama lui, dar loc bun nu mai avea de unde-i da, că acela îl sămănase moșneagul pe sama lui, fără-i dădu o coastă plină de spini, să și-o lăzuiască și are cum va voi, apoi grîu de sămînță i-a da el.

Și se apucă Parsion de lăzuit, el tot tăia spinii cu toporul și-i scotea din pămînt cu rădăcini cu tot, iar un cîne al stăpînului său îi lua în gură și-i căra într-un fund de părău. În cîteva zile fu coasta lăzuită, arată și semănată. Se bucurară frații că au și ei sămănătură, că pînă atunci nu mai avuseră, dar mai tare se bucură tatăl lor, văzînd ce feciori buni și harnici are.

Dete Dumnezeu și veni timpul seceratului, deci merg toți trei feciorii la secerat în holda lor, un lucru acesta pe care nu-l mai făcuse nicicînd, că ei pînă-ntr-aceea numai în holde streine seceraseră. Nici moșneagul nu vru să rămînă acasă, trebuiră feciorii să-l ducă și pe el la holdă, cum vor putea, că de va muri să nu poată zice că n-a fost baremi la holda lui, că în holde streine destul a lucrat pînă și-au crescut copiii.

După ce ajung la holdă se minunează. Și cum nu s-or minuna, mă rog dumneavoastră, cînd holda lor era cu spicele de aur! Mulțămesc deci lui Dumnezeu și se pun pe muncă și seceră bărbătește tustrei feciorii, iar bătrînul se uita mîngîiat, ce spor fac; ar fi secerat și el săracul, dar nu mai putea decît să adune ici colea cîte un spic ce vedea că a rămas îndărătul harnicilor feciori.

Cînd fu seară, făcură din holda secerată patru grămezi mari și se puse fiecare din frați cîte pe-o grămadă să doarmă peste noapte, dar să și păzească să nu le fure cineva vreun spic, că aurul, vedeți dumneavoastră, e scump. Bătrînul încă se puse să străjuiască o grămadă.

Cînd fu colo pe la miezul nopții, veni o pasăre și smulse un spic de grîu chiar din grămada care o păzea Parsion, feciorul cel mai mic. Dar el nu vru să se lase de pagubă, strigă la frați să aibă grijă și de grămada lui și el se luă tot într-o fugă, după pasăre, că ea nu putu zbura pe sus fiindcă-i era spicul greu, ori că doară așa voia ea.

Și s-a tot dus Parsion după pasăre pînă se omizea de ziuă. Atunci au ajuns la o pădure mare. El află o zburătură de lemn și zvîrli în pasăre. Și-o nimeri de-i rupse o aripă, dar de lăsat tot nu lăsă spicul din gură. Pînă află el aripa, care căzuse de la pasăre, pierde pasărea dinaintea ochilor și se pierde și el prin pădure numai cu aripa în mînă.

Tot umblă el prin pădure pînă-l apucă noaptea și numai dă de urmă să scape din pădure. După ce înnoptează bine vede departe un foc mare. Acolo vor fi niște păcurari la oi, merg într-acolo că doară îmi vor da ceva de cină, ori baremi m-or lăsa să dorm și eu cu ei, iar dimineața îmi vor arăta calea să ies la largul. Și se duse ață la foc. Adecă acolo era un uriaș mare încolăcit pre lîngă foc ca un șarpe. Acum începu a se înfrica bietul Parsion; s-ar fi dus, dar unde? nu știa calea, ar fi rămas, se temea de uriaș. Deci își luă inima-n dinți și se băgă în mîneca sumanului la uriaș cum era obosit, deloc adormi ca mort.

Cînd se trezi uriașul și se ridică căscărind, pică Parsion din mîneca sumanului lui, dar nu se trezi, așa dormea de greu. Uriașul se uită la el și se miră de unde a putut el răsări în mîneca sumanului? în urmă-și socoate: ce-o fi, aceea o fi, dar eu îl duc acasă. Și-l luă uriașul în brațe și-l duse la casele lui în mijlocul pădurei, unde dacă intră în casă îl puse în pat să doarmă și plecă pe ușă afară.

Dar cînd închise uriașul ușa, bagseamă cam scîrțîia, că se trezi feciorul și începu a striga din toate puterile: da unde-s eu?

Uriașul veni îndărăpt și-l mustră cum de a cutezat el să se culce în mîneca sumanului lui? Iar Parsion se rugă de iertare și-i spuse toată întîmplarea cum vi-o spusei și eu dumneavoastră.

Ș-apoi zise Uriașul:

— Fătul meu, dacă ai rătăcit tu chiar la mine, rămîi de tot aici și fii copilul meu.

Și s-a învoit Parsion și a rămas la uriaș copil de suflet și trăiau acolo în mijlocul codrilor numai amîndoi.

Într-o zi cînd veni uriașul acasă, află feciorul pus pe gînduri, supărat și-l întrebă:

— Da ce ești supărat, fiule?

— Nu-s supărat, răspunde feciorul, numai mă gîndesc că rău o ducem noi aci fără muiere la casă, nu avem cine să ne facă o mîncare cum se cade, cine să ne spele o haină, cine să grijească casa cum știu ele.

— Așa e, răspunse uriașul, bine zici tu, iacă tu ai fi chiar bun de însurat, dar pe aci nu sînt fete, nu sînt muieri, numai cît vin în tot anul odată trei zîne de se scaldă în tăul cel din mijlocul pădurei, mîne poimîne iar li-i timpul să vină, vin în formă de porumbițe zburînd și dacă se slobod jos din văzduh își lasă aripile pe țărmure, apoi se bagă în tăul cel de lapte dulce și se scaldă cîndu-i cruce amiazăzi. Du-te, și cînd s-or scălda mai bine, tu fură de la una aripile și vino cu ele numaidecît, dar să nu te uiți îndărăt, că de te vei uita nu va fi bine.

Și s-a dus Parsion cum a zis uriașul la tăul de lapte dulce, cînd era cruce amiazi și văzu pe zîne scăldîndu-se în lapte dulce și jucîndu-se acolo, iar aripile erau pe țărmure. Și s-a repezit Parsion și-a luat o păreche de aripi și s-a cam dus cu ele, iar zînele cum l-au văzut, au ieșit din tău și și-au luat aripile și au zburat, dar una ale cărei aripi le luase feciorul nu s-a putut face porumbiță și nu a mai putut merge cu cele două surori, ci a rămas fată frumoasă, zînă. Deci a fugit după fecior plîngînd și rugîndu-l să-i dea hainele, adecă aripile; dar el nu o ascultă, nici că se uită îndărăt s-o vadă în față. Și s-au tot dus ei așa, el înainte și ea după el pînă au ajuns la uriaș acasă. Acolo i-au dat haine muierești și au făcut o veselie, că își căpătară muiere în casă.

Parsion însă era om cuminte, el știa că de va pune mîna pe aripi, atît o mai vede, deci se puse și cusu aripile în pieptar, nime să nu știe de ele. Ea bine știa că unde sînt, dar nu se putea apropia să le descoasă, că el își grijea pieptarul ca ochii.

Trăiră ei multă vreme acolo fericiți numai toți trei: uriașul, Parsion și zîna, muierea lui Parsion. Dar pe Parsion îl lovi odată dorul de casă, de tată și de frați. Deci se rugă de uriașul să-l sloboadă pe cîteva zile la ai lor. Și uriașul s-a învoit, l-a lăsat să meargă cu muiere cu tot, ba le-a arătat și calea și ei s-au dus multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste multă este, lungă și frumoasă s-ascultați și dumneavoastră, că cine o ascultă o va învăța, iar cine o adormi – bine s-a hodini; cui nu-i place n-o asculte, ci-mi deie mie pace s-o mințesc pînă-n capăt. Și s-au dus Parsion pînă au ajuns acasă la ei în sat. Tatăl său trăia însă, dară era slab și bătrîn, frații-i erau însurați și erau gazde bune, că doară avuse o holdă de aur, pe care moșii și vite și-au cumpărat. Veselia era mare cînd se mai văzură toți frații laolaltă, toți sănătoși, toți însurați, unul avea muiere mai frumoasă ca altul, dară zînă numai Parsion avea.

S-au pus deci toți la voie bună și mîncară, și beură și-și petrecură. Iar după ce se săturară s-a pus zîna la hori, dar hori cum știu zînele. Parsion fiind cam vinos și obosit s-a pus să se culce să doarmă; și-au adormit, dar zîna tot cînta. Cumnatele ei se minunară cum poate cînta așa frumos: dar ea zise, hm și mai frumos aș cînta, dar glasurile îmi sînt cusute în pieptarul lui Parsion și acum nu cutez să-l trezesc, să mi le dea.

Cumnatele, poftărețe ca toate femeile, să audă cîntece și mai frumoase, traseră mentarul de sub capul lui Parsion și-l dădură în mîna zînei.

Ea descusu repede aripile și cum și le văzu în mînă, cum se făcu porunbiță și zbură pe un pom afară de unde strigă: „Să spuneți lui Parsion dacă s-a scula, că de vrea să mă mai vadă, să mă caute la cetatea nevăzută și neauzită, că numai acolo mă mai poate afla”.

După aceea zbură ca glonțul de repede. După ce se trezi Parsion cel dintîi lucru-i fu să întrebe că ce-i face nevasta? dormit-a vro leacă și ea, ori tot cîntat-a pînă în dalba ziuă?

Atunci frații și cumnatele i-au spus toată întîmplarea după cum v-o spusei și eu dumneavoastră; iar el se supără de moarte și nici rămas bun nu le zise, fără apucă drumul tot întrebînd pe toți trecătorii, nu cumva au auzit de cetatea cea nevăzută și neauzită? Dar nimeni nu-i putea spune nimic.

Și s-a tot dus pînă a ajuns iară la uriașul din pădure și-i spuse toată pățania. Iară uriașul îi zise:

— Nu te supăra din samă în afară, că poate așa a fost să se întîmple.

Șezi și te odihnește, apoi ți-oi pune merinde și-i merge pînă la fratele meu cel mai mare, care este împărat peste toate fiarele pădurilor, poate că el te va ști îndrepta.

Și se odihni Parsion o zi și o noapte la uriașul apoi își luă merinde, iară uriașul îi arătă drumul și merse trei zile și trei nopți, pînă ajunse la fratele uriașului, care era împărat preste toate fiarele pădurilor, și era un uriaș groaznic de mare, cu cap ca de urs.

— Bună ziua, moșule!

— Să trăiești cu bine, fătul meu, dară ce păcate te poartă pe aici, pe unde încă picior de om pămîntean n-a umblat?

— D-apoi, moșule, îndreptat de fratele dumitale, de Uriașul pădurilor, vin cu o rugare la dumneata, să faci bine să-mi spui unde este cetatea nevăzută și neauzită, că mi-a fugit nevasta, și chiar acolo a zis că merge.

— O, dragul meu, eu nu știu, fără stai puțin și te odihnește, că mi-oi întreba supușii mei, dar de cumva vor ști ei?

Și ieși uriașul afară și răcni odată, ca urșii și începură a se aduna tot felul de fiare de prin pădure și de jivini mici și mari, urși, lupi, dihori, soboli, șoareci, iepuri, cerbi, căprioare și alte bidigănii ce sînt în lume și pe sub soare, și le întrebă: care din voi știe unde este cetatea cea nevăzută și neauzită?

Iară ele tăcură ca mute, că pe semne nici nu auziseră de cetatea aceea.

Dacă a văzut uriașul că fiarele nu-i știu da răspunsul, le porunci să meargă, care de unde a venit și intrînd la Parsion în casă-i zise: nu te supăra peste fire, fătul meu, că deși supușii mei nu ne putură spune nimic despre aceea cetate, dară eu am o soră mai mică, ea este crăiasă preste toate pasările, vei merge la ea și poate că ea te va ști îndrepta.

Și-i dete uriașul merinde și-i arătă calea, care duce pînă la soru-sa tot prin munți și prin crînguri, prin păraie și prin prăpăstii, de gîndeai că nici cerbul n-ar cuteza să umble pe acolo. Dar Parsion își luă rămas bun și plecă, unde n-ar merge un bărbat pentru o muiere frumoasă?! Și s-a dus și s-a dus șapte zile și șapte nopți pînă a ajuns la curțile crăiesei pasărilor, care erau între niște stînci pe un vîrf de munte. Și intră Parsion înlăuntru, dar se îngrozi cînd o văzu, că era o urieșiță groaznică cu un cap mare ca buhele, dar cît o bute de cincizeci de vedre de mare.

— Bună ziua, înălțată împărăteasă!

— Să fii sănătos, voinice, dar ce cauți prin astă lume pustie, pe unde picior de om n-a mai călcat?

— D-apoi, înălțată împărăteasă, nu umblu de bună voie, ci de mare nevoie; mi-a fugit nevasta, și-a zis că numai la cetatea nevăzută și neauzită o pot afla; întrebat-am de frații dumitale, pe Uriașul pădurilor și pe Craiul fiarelor și nici unul nu m-a putut îndrepta acolo, fără m-au îndrumat la dumneata, doar vei face bine să mă îndrepți?

— Nu știu, dragul meu, fără fiindc-ai bătut atîta amar de cale, o să cerc doar vor ști supușii mei.

Și ieși urieșița afară și făcu odată U-hu! ca buhele, dar atît de tare de răsună toate pădurile și tremurară munții de groază. Și au prins a se aduna pasări, fel de fel: vulturi, ulii, găi, buhe, huhurezi, libuți, cioare, corbi, țărci, vrăbii, porumbi, pajori cu două capuri, pasări mari și mici de era greu pămîntul sub ele, și tăceau așteptînd porunca împărătesei. Atunci le zise împărăteasa: „Care din voi știe unde este cetatea nevăzută și neauzită?” Dară toate tăcură, pe semne nu știau nici ele; mai întrebă împărăteasa o dată, dar iar tăcură toate; atunci văzu că se apropie o presură ostenită, numai cu o aripă și cu un spic de aur în gură.

— Tu cum de vii așa încet, ce întîrzii atîta, o întrebă crăiasa.

Dar mica presură răspunse, să fie cu iertare, înălțată împărăteasă, am văzut pe pămînt o holdă cu spice de aur, și am gîndit să-ți aduc un spic de cinste, dar stăpînul holdei, hoțul cel de om care e lîngă dumneata, m-a simțit cînd am luat spicul și a fugit tot după mine, iar cînd s-a apropiat mai tărișor de mine, m-a pălit cu o zburătură de lemn, de mi-a rupt aripa; de aceea întîrziai așa tare, că spicul e greu, iar eu numai o aripă am.

— Dar cetatea nevăzută și neauzită știi unde este?

— Știu, înălțată împărăteasă, dar e foarte tare departe.

— Fie cît de departe, te vei pune pe umărul feciorului acestuia, dacă zici că ești obosită și îl vei duce acolo; pricepi?

— Pricep.

Și mulțămi Parsion la urieșiță și se puse la cale, peste rîpe, peste gropi, peste hîrtopi, preste munți și surupături, s-au tot dus vro trei luni de zile. Acum nu mai putea de obosit bietul fecior, dar mergea, mergea mereu; cum duce dorul pe om!

Bine zice cîntecul:

Cînd îmi vine dor de ducă,
Merg pe deal ca și pe luncă!

Așa era și Parsion.

Odată au ajuns la cetate. Pasărea a rămas afară pe un pom, iară Parsion a intrat înlăuntru unde a aflat trei porumbițe.

— Dar ce cauți pe-aici, voinice? îl întrebă o porumbiță.

— Caut pe nevasta mea, că mi-a fugit și una din voi trebuie să fie.

— Așa? bine-i, uită-te dară bine și de vei cunoaște care-i a ta, cu muiere vei fi, iar de unde nu, vei merge pe unde ai venit, fluierînd a pagubă. Și se uită Parsion lung la ele, să nu smintească cumva, apoi puse mîna pe una și zise: tu ești!

— Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit; apoi se aruncă preste cap și se făcu nevastă cum fusese.

Și-și luară rămas bun de la cele două porumbițe și porniră pe cale cătră casă, luînd pasărea cea din nou cu el și ducînd-o cînd unul, cînd altul pînă ajunse la crăiasa pasărilor. Aci lăsară pasărea cea cu aripa ruptă și-i mulțămiră de povață, și ei s-au tot dus apoi pînă au ajuns la craiul fiarelor; acestuia încă-i mulțămiră de povață; apoi s-au dus acasă la uriașul pădurei, care s-a bucurat foarte tare văzîndu-i iar pe amîndoi. Și a făcut un ospăț mare, mare, unde toți cînii umblau cu colaci în coadă. Multă lume de om a mai fost acolo, chiar și eu am fost, tăiam lemne cu sapa, și căram apă cu ciurul; iar ouăle le duceam cu furca-n casă, și pentru slujba ce le-am făcut, atîta m-au omenit de n-oi uita-n veci.

Cine-o știe mai departe, mai departe s-o spună, că eu mă suii pe-o șea, și v-o spusei așa, mă suii pe un cui, să nu v-o mai spui.