Vizor, craiul șerpilor

Sari la navigare Sari la căutare
Vizor, craiul șerpilor
de Ion Pop-Reteganul
Comunicată de N. Trîmbițoniu, înv. în Ulpia – Traiană (Grădiște)


A fost o dată ca niciodată.

Au fost o dată trei păcurari la o stînă.

Într-o seară, mulgînd oile la strungă, auziră la o depărtare o strigătură puternică. Toți se cutremurară. Păcurarul cel mai tînăr, numit Petru, zise:

— Eu mă duc într-acolo, să văd ce poate să fie.

— Ba tu nu te duce; mai bine șezi aici locului, căci cine știe ce va fi acolo, ziseră cei doi.

— Ba mă duc.

— Bine, bine, răspunseră ceilalți, dacă ți se va întîmpla ceva, tu vei vedea.

— Eu voi vedea.

Atunci își luă ciomagul cel mare, cojocul în spate și plecă într-acolo, unde auzise strigarea.

Iată, într-o vale, văzu un șarpe uriaș de mare, cu un cerb în gură, pe care nu-l putea înghiți din pricina coarnelor celor mari, cu care era împodobit cerbul. Se aflau amîndoi în așa stare, încît nici cerbul nu se putea mișca, nici șarpele.

Cum se apropie Petru, cerbul zise:

— Haid’, fii bun păcurarule, omoară șarpele acesta, că vrea să mă mănînce și-mi scapă viața că doară și eu îți voi fi bun de ceva.

Șarpele zise:

— Haid’, păcurarule, fă bine taie coarnele cerbului ca să-l pot înghiți, că-ți voi da ceea ce ceri tu.

Petru se cugetă și în urmă zise:

— Mai bine voi ajuta șarpelui să înghită cerbul, căci îmi va da tot ce cer eu, decît să ajut cerbului, care cine știe, poate-mi fi de ajutor ori ba?

Deci se duse, lovi cu ciomagul coarnele cerbului care și picară și făcu de șarpele îl putu înghiți.

După ce se linse pe buze de dulceața și grăsimea ce fu în cerb, șarpele zise:

— Văd acum, că ești om de treabă, căci mi-ai făcut mult bine; una, că m-ai mîntuit de moarte, a doua mi-ai ajutat să mănînc cerbul: deci precum ți-am făgăduit, îți voi și da ce vei cere de la mine. Să știi, că pe mine mă cheamă Vizor, craiul șerpilor, și fiindcă am ceva de lucru, nu pot să viu acasă cu tine, dar te du pe aici încolo, vei întîlni pe păstorii mei, de la care vei întreba de mine. Pre cînd vei ajunge acasă, eu încă voi fi acolo și vei vedea cît de mulțămitor sînt.

Petru plecă deci pe calea arătată de șarpe și nu mult merse, pînă ce se și-ntîlni cu stăvarul.

— Bună seara, stăvarule!

— Să fii sănătos, voinicule! dar unde mergi?

— Merg la Vizor, craiul șerpilor, și nu știu unde șade, n-ai face bine să-mi areți?

— Cum nu? Du-te pe aci încolo, că-l vei vedea pe văcar, care-ți va spune.

Merse mai departe și se întîlni cu văcarul, căruia îi zise:

— Bună seara!

— Să fii sănătos!

— Unde șade Vizor, craiul șerpilor?

— Du-te numai pe aci încolo, că-i vedea pe păcurarul lui, care-ți va spune.

Merse mai încolo și se întîlni cu păcurarul cătră care grăi:

— Bună seara!

— Să dea Dumnezeu bine!

— Fii bun spune-mi, unde șade Vizor, craiul șerpilor?

— Apucă numai pe calea aceasta, căci vei afla pe porcar, pe acela să-l întrebi.

Nu mult merse și se întîlni cu porcarul, cătră care zise:

— Bună seara!

— Bună să-ți fie inima!

— Unde șade Vizor, craiul șerpilor?

— Nu șade departe, numai aci, la vreo treizeci de pași, este o gaură în pămînt, slobozi-te pe ea înlăuntru căci, acolo e el. Dar ce-ai cu Vizor, craiul șerpilor?

— Ia uite, frate, începu Petru, i-am făcut un bine, căci dacă vream, îl puteam omorî; iar el văzînd fapta mea, mi-a făgăduit că-mi va da tot ce voi cere, numai să vin la el, mi-a și arătat calea și iată că am venit. Nu știu ce să cer de la el, fii bun, dacă știi, dă-mi unele îndrumări să știu, ce să fac, îți voi fi mulțămitor.

— Cum nu? bucuros, frate, căci trebuie să ne-ajutăm unul pe altul. Despre stăpînul pot să-ți spun că e foarte bun la inimă. Poți să știi că ce ți-a făgăduit, îți și dă. Grijește numai ce ceri. Are în o chilie mult aur, argint și pietri scumpe, acele și jumătate dacă le vei cere, ți le va da. Eu însă-ți zic alta. El are numai o fată, care e foarte frumoasă, cugeți că e ruptă din soare, apoi de bună, e ca o bucată de pîne albă. De cîte ori vine cineva pe la el, o face șerpoaie și-o bagă într-o lădiță urîtă de lîngă ușă, vrînd s-o ascundă ca nu cumva s-o ceară cineva, ș-apoi să rămînă fără ea, căci îi este foarte dragă. Mai bine ți-ar fi ție dacă te-ai folosi de prilejul acesta și-ai cere lădița, căci atunci fiindu-i tu ginere, toată blaga lui va fi a ta. Altminterelea fă ce vrei. Numai de una te rog: dacă nu vrei să mă asculți, gîndește-te, că eu ți-am vrut binele și să nu mă spui la Vizor, craiul șerpilor, că ce ți-am descoperit, căci atunci e capăt de mine.

— Îți mulțămesc de sfatul ce mi l-ai dat și voi cerca să văd dacă-mi dă lădița, de care-mi pomeniși, zise Petru.

— De bună seamă ți-o dă, dacă vei zice, că altceva nu primești.

Învățat de porcar, plecă Petru cătră locul arătat, pînă ajunse la o groapă în pămînt. Aici nu știa ce să facă, să se lase în jos sau să aștepte pînă va veni șarpele sus! Nu trebui să aștepte mult, căci șarpele auzind ceva pași streini, își ridică capul sus și zise:

— Intră, păcurarule, fără nici o frică!

Atunci se slobozi înlăuntru și intră în o casă foarte frumoasă. De aci îl duse șarpele în o altă casă plină cu aur, argint, diamanturi și alte pietri scumpe, pe care le arătă una cîte una, apoi cînd gătă zise:

— Vezi, dragul meu, cîtă blagă am eu. Cere cît poftești, căci pentru binefacerea ta, nu-mi pare rău după ele. Ce-ți trebuie? aur, argint, diamant, ori alte pietri scumpe? Sau vrei să-ți dau din toate cîte ceva, ca să te fac de acum înainte avut?

— Ba eu nu poftesc de aceste, îi răspunse Petru. De bogăție n-am trebuință, căci pînă am aceste două mîini nu mi-e frică de sărăcie. Te rog însă să-mi dai lădița aceasta mică de după ușă, căci de cînd am intrat aici, ochii tot pe ea i-am ținut.

— Ce vrei tu să faci cu aceea lădiță? zise șarpele plin de mirare, nu-i poți lua tu nici un folos. Am găsit-o eu de mult și-am pus-o aici. Ia tu mai bine ce-ți dau eu, ca să fii fericit pe toată viața ta!

— Dacă nu-mi dai lădița aceea, atunci nu primesc nimic.

— Ia privește ce e aici, în lădiță! zise șarpele mînios, uită-te, că e un pui de șarpe? L-am găsit eu o dată înghețat pe cale și l-am adus pentru ca să-l cresc.

— Tocmai pentru aceea te rog să mi-l dai mie, zise Petru, căci îl voi crește eu, toată viața mea am dorit să am unul.

— Bine, eu îți dau lădița, ia-o și să fii sănătos.

Înainte de a pleca însă, îi așternu masa și-i puse de mîncare și de băutură, dar de spus nu i-a spus că ce-i șarpele din lădiță, cugetînd, că doar se va lăsa de cugetul de a lua lădița dacă nu acum de bună seamă mai tîrziu, cînd i se va urî cu șarpele.

Plecă păcurarul cu lădița, însă nu la stînă, ci acasă, unde avea numai o mamă bătrînă. Ce să caute el cu fata lui Vizor, craiul șerpilor, la stînă? Să i-o fure alții? Ba! El merse acasă, să se facă gazdă de casă și de nevastă.

Ajungînd acasă, spuse mamei sale prin cîte a umblat și de ce n-a mai stat la stînă. Ceru de mîncare și pentru sine și pentru șarpe. El, fiindcă era într-o miercuri, mîncă niște castraveți acri, iar șarpelui îi dete pe un taler lapte.

După ce mîncă șarpele tot laptele, se sculă din lădiță, se dete de trei ori peste cap și se făcu o nevastă frumoasă, care n-avea seamăn în lume. Nu era în altfel, decît chip îngeresc. Orișicine n-ar mai fi flămânzit, ba nu și-ar fi adus aminte de foame nici cînd, uitîndu-se la ea.

Petru, cum o văzu, înmărmuri de frică, temîndu-se că-l va părăsi.

În urmă prinse inimă și zise:

— Nu cumva voiești să mă lași?

— Ba nu te las, dragă Petre, zise ea venind la el și sărutîndu-l, cum să te las? Dumnezeu dacă mi-a rîndui să fiu a ta, atunci voi fi și cred că nu-ți va părea rău că m-ai cerut de la tata.

Se îmbrățișară și se sărutară, ca doi noi căsătoriți. Într-un tîrziu nevasta zise:

— Noa! să ne mai lăsăm de jucate, să ne punem și la lucrate. Iute aduse apă, făcu foc, spălă rufele, vasele, curăți în casă, adecă făcu tot ce trebuie la o găzdoaie bună. Dar așa de iute făcea, așa de iute îi umbla pristenul, încît mama lui Petru n-avea timp să se mire îndestul, iar Petru sta înmărmurit, fără răsuflare, nesăturîndu-se de a se uita la ea.

Mai în deseară făcu de cină, apoi mîncară, după aceea își mai petrecură, cum își petrec tinerii, mai tîrziu făcu patul după aceea iar îmbrăcă pielea de șarpe și se băgă în lădiță.

Tot așa se întîmplă în ziua a doua, a treia și așa mai departe, în timp de o săptămînă.

Atunci bătrîna, mama lui Petru, se duse la moașa ei și zise:

— Uite moașă, ce-i cu nevasta care o aduse feciorul, nu-i nevastă ca toate nevestele. De bărbată e bărbată ca focul și nu-i pot băga altă vină, decît... și-i spuse tot ce avu de spus.

— O, draga mea, răspunse moașa, nu e lucru mare; se poate îndrepta. Ia ascultă cum: Du-te acasă, pune țestul de copt mălai pe foc să se înfierbânte și hurduie vasele, ca să audă ea, că trebuie apă, iar cînd se va duce după apă, tu apucă pielea ei de șarpe și-o aruncă în foc.

Așa și făcu baba. Se duse acasă, făcu foc bun, puse țestul pe el, încît se roși de fierbințeală, apoi hurdui vasele dînd semn că nu este apă în ele.

Nevasta era în pielea de șarpe în lădiță, că Petru nu era acasă, să-și petreacă cu el. Cum auzi hurduitura, hop! iute sări din lădiță, și se duse după apă la fîntînă.

Gazda fîntînii făcuse chiar un ospăț, și-atunci țiganii erau cu ceterele în ocol și cîntau, iar unii flăcăi jucau. O cerură și pe ea la joc și se și duse, dar numai la un singur joc, nemaivrînd să rămînă, căci știa că acasă nu e apă.

Cînd ajunse însă acasă, dă să se îmbrace, dar nu-și găsește pielea. Întrebă pe mumă-sa.

Baba atunci zise:

— Să mă ierți, draga mea, că eu n-am văzut, am măturat casa și noi Vinerea, cînd măturăm casele, trebuie să aruncăm gunoiul în foc, căci așa e bine. Cum am făcut, cum n-am făcut, destul că din negrije am băgat și pielea ta în foc; dar acum mai lasă-te și fără piele de șarpe, căci n-ai lipsă de ea destul ești de frumoasă ca nevastă. Las’ să se fălească Petrea al meu cu tine.

N-avu ce face nevasta lui Petru, căci ca o muiere cu minte ce era, trebuia să se supună soacrei sale și să nu cîrtească contra ei.

Se mai puse la lucru pînă în diseară, cînd veni bărbatul său.

Atunci merse în grădină și începu a plînge, dar văzu că nici plînsul nu-i folosește nimic, plecă dar către locuința tată-său, și-i spuse tată-său ce-a făcut soacră-sa cu pielea ei și că acum nu se mai poate ascunde noaptea în lădiță.

— N-am ce-ți face, îi răspunse tată-său, așa e soartea. Dacă Dumnezeu a orînduit să fii nevasta lui Petru, du-te la el și ascultă de el și de mumă-sa. Nu-ți fie rușine că e sărac, căci precum văd e copil harnic și frumos. Haid! să nici nu știe, că ai fost la mine. Altă dată puteți veni amîndoi.

Mîngîiată se duse acasă și întrebînd-o Petru că unde a fost, ea răspunse:

— Am fost în grădină după porci, dar porcii au apucat la fugă și așa am întîrziat atîta.

Dimineața, pînă a nu se face ziuă, veni poruncă de la „domni”, să meargă la lucru că era și atunci iobăgie. Petru avu alte lucruri pe acasă, se duse nevasta lui la „domni”, și se puse în rînd cu alți lucrători, dar pe toți îi întrecea, atît în istețime, cît și după bunețea lucrului.

Domnul altcum „Spăhie” (Spăiie = Grundherr – domn de pămînt, mare posesor de moșii), neîncetat se uitase la nevasta lui Petru, care îi căzuse la inimă și-și puse în gînd, că orișicum să piardă pe Petru, iar nevasta apoi s-o ia el.

Seara, cînd fu gata lucrul, Domnul zise:

— Nevasta lui Petru să vină încoace!

— Poruncește, Măria ta, aici sînt, răspunse ea.

— Spune-i lui Petru, că mîne dimineața să fie aici în curte, ai înțeles ori ba?

— Înțeles și-i voi spune.

Cînd fu cealaltă zi pe la prînz, Petru era în curte.

— Știi, Petre, pentru ce te-am chemat? îl întrebă domnul.

— Știu de-mi vei spune, răspunse Petru.

— Ascultă dar! Vezi colo înaintea casei mele două stoguri mari de grîu?

— Văd, Măria ta.

— Pînă dimineață tot să fie îmblătit, fără ca să strici stogurile; grîul să fie tot grămadă în șură și tot din grîul acela pe mîne la prînz să mînînc pită; m-ai înțeles măi?

— Te-am înțeles, dar e cu neputință să și fac ceea ce-mi poruncești.

— Cu putință ori cu neputință, asta e treaba ta; dacă vei împlini bine de bine, dacă nu, capul nu-ți va sta, unde-ți stă acum, ci sub picioarele mele. Acum cară-te!

Petru ieși și plîngînd veni pînă acasă, unde se trînti supărat pe un pat. Nevastă-sa, văzîndu-l supărat veni la el și-l întrebă:

— Ce ți-a zis domnul?

Atunci tot plîngînd spuse:

— Iacă rămîi fără mine.

— Cum? îl întrebă ea din nou îngrijată.

— Iacă cum și iacă cum; și-i spuse tot ce a vorbit cu domnul.

— Nu te teme de nimic, Petre, îi zise ea, hai să mîncăm și să bem, căci te scapă tata de acolo.

Se puseră la mîncare și beutură pînă seara.

Atunci plecă Petru la socru-său.

— Ce-i, Petre? îl întrebă acela văzîndu-l.

— E rău, tată, răspunse Petru supărat.

— Doar nu ți-e pe plac nevasta?

— Ba! aș păcătui de moarte, dacă o aș învinui numai cît e negru sub unghie, sînt foarte mulțumit cu ea, ba sînt cel mai fericit între ceilalți oameni, dar alt năcaz mă mănîncă.

— Sînteți săraci?

— Ba nu, sîntem foarte mulțămiți de cele ce ne-a dat Dumnezeu numai sănătate mai cerem: lucrînd cu mîinile noastre, nu ni se dedă la averea nimănui, fie cît de mare.

— Spune-mi dar iute, ce-ți este de ești supărat?

— Am dat de un mare năcaz. Domnul nostru ne-a chemat ieri la lucru, iar eu avînd alte cele pe acasă, mi-am trimes nevasta, care cînd a venit seara de la lucru mi-a adus poruncă, ca să mă duc eu azi dimineață acolo.

— Și nu te-ai dus?

— Ba m-am dus, tată, și mi-a poruncit, că pînă mîne dimineață, stogurile lui cele mari de grîu să le îmblătesc, fără ca să sparg stogurile, grîul să-l fac grămadă, în șură, iar din el tot la noapte să-i și coc pîne, să mănînce dimineață. Dacă i-am spus, că nu voi putea împlini porunca, mi-a răspuns, că aceea e treaba mea, numai dacă nu voi face ce mi-a poruncit, nu-mi va sta capul unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui.

— Numai atîta?

— Numai.

— Pentru aceea ești tu supărat?

— Cum să nu fiu supărat, căci mi-e frică să nu pot împlini porunca și atunci nevasta mea rămîne fără mine. Pentru aceea am venit să te rog să mă ajuți, cum mă vei ajuta, să scap de pacostea aceasta, care chiar din senin veni peste capul meu.

— Voi cerca să văd.

— Da, fii bun, tată, scoate-mă, aibi milă de mine.

— Nu te teme nimic, că te scot eu; pînă atunci haid’ să gustăm ceva de cină.

Se puseră amândoi la cină, mîncară, beură și-și petrecură „domnește”.

Cînd fură gata cu cina, Vizor ieși afară și pocni cu un biciu de foc în patru latini ale lumii, la care atîția zmei veniră cîtă frunză și iarbă. Tot veneau și nu mai încetau. Într-un tîrziu, Vizor, craiul șerpilor zise:

— Unde sînt ceilalți?

— Vin toți pe rînd.

— Vedeți pe omul acesta?

— Vedem.

— Să mergeți cu el unde vă va duce; acolo să vă faceți toți șoareci și să scoateți toate boabele de grîu din stogurile, care vi le va arăta el, să le faceți grămadă în șură, o parte din el să-l măcinați, să-l cerneți și să-l faceți pîne. Pînă s-a zări de ziuă tot să fie gata, căci de nu, capul nu vă stă unde-i acum, ci sub picioarele mele. Ați auzit?

— Auzit, drag stăpînul nostru.

— Mergeți și faceți ce v-am zis.

Merseră cu toții la stogurile domnului, se făcură toți șoareci, dar atîția șoareci erau, încît din nouă stoguri mari, abia s-a ajuns la fiecare cîte o boabă de grîu. Făcură un mare vrav de grîu în șură, unii au măcinat, au cernut și copt, așa că după miezul nopței pînea a fost gata, cînd le-a spus Petru zmeilor să meargă acasă.

Dimineața, cînd răsări soarele, Petru se duse „în sus” cu pînea coaptă.

Plin de bucurie, cum era, fiindcă domnul nu s-a fost sculat încă, l-a sculat el, i-a dat pînea și i-a arătat vravul de grîu în șură și stogurile nesparte.

— Bine, Petre, îi răspunse domnul, ești copil harnic, pentru aceea ești vrednic de oareceva. Ian strigă servitorii mei să vină.

Petru îi chemă și veniră vreo zece servitori, neștiind ce poruncă nouă au să capete.

— Petru acesta e om vrednic, începu domnul.

— E vrednic, Măria ta, căci am văzut ce-a lucrat.

— Ascultați! e om vrednic și pentru lucrul ce-a făcut astănoapte, să-i dați douăzeci și cinci de nuiele. Iată aici, să văd!

Mirați de astă strașnică poruncă, nu știau ce să facă, ci se uitau unul la altul. Mai tare se mira însă Petru, căci el avea să primească acea răsplată.

Văzînd servitorii că domnul nu-și schimbă gîndul, n-avură ce face, ci puseră pe laviță pe Petru, iar unu cu o nuia, de care era plină curtea, îi dete lui Petru douăzeci și cinci.

„Aceste fură bune pe nimica”, gîndi Petru, sculîndu-se de pe laviță.

— Acum voi cărați-vă afară la lucru vostru! zise domnul cătră servitori.

După ce plecară servitorii, Domnul zise cătră Petru:

— Petre, aș mai avea un pic de lucru cu tine.

— Poruncește, Măria ta.

— Aș mai avea lipsă să-mi ajuți la un lucru.

— Bucuros, Măria ta; eu slugă plecată voi ajuta cît voi putea.

— Vezi tu codrul acela? zise arătîndu-i o pădure mare.

— Văd, Măria ta.

— Pînă mîne dimineață, acel codru să fie tăiat, lemnele puse toate grămadă, rădăcinile scoase, pămîntul să fie arat, plantat cu viță de vie, dar așa că mîne dimineață să-mi aduci struguri pe un tăier să mănînc, m-ai înțeles?

— Înțeles, Măria ta, numai mi-e frică că nu voi putea îndeplini ce-mi poruncești în așa timp.

— Aceea e treaba ta, însă dacă vei împlini pînă mîne dimineață, bine de bine, dacă nu capul nu-ți va sta unde-ți stă acum, ci sub picioarele mele. Ai auzit?

— Auzit, Măria ta.

— Acum, cară-te.

Ieșind afară se gîndi la porunca pe care o căpătase și-o află mai grea de împlinit. Se gîndi și la aceea, că oare socru-său mai vrea sau mai poate să-l ajute. Apoi îi mai veni în minte și răsplata cea „dreaptă”, ce o primi pentru împlinirea poruncei de ieri.

Supărat pînă la inimă merse acasă, dar nu știu cum merse, nu văzu cu cine se întîlni, ci ajungînd acasă, se puse pe un plîns amar.

Muierea îi era la apă cu rufele, cînd veni văzîndu-l supărat, se duse la el și-l întrebă:

— Ce ți-e dragă, de ești supărat iară?

— Oh! Lasă-mă, căci acum chiar rămîi fără mine.

— Cum? poate n-a putut tata să-ți ajute? îl întrebă îngrijată.

— Ba mi-a ajutat, numai ian ascultă ce poruncă mi-a mai dat. Și îi spuse adecă cum a umblat pe la tătăl-său, cum a împlinit porunca, ce răsplată „dreaptă” a primit și ce poruncă nouă i-a mai dat. Precum văd eu, acela cu orișice modru vrea să-mi pună capul, încheie Petru, plin de amărăciune.

— Nu fii supărat, Petre dragă, că tata și de acolo te scoate; apoi cu ce te răsplătește, doar este Dumnezeu în cer, ca să i-o răsplătească lui. Haid’ să mâncăm și să bem, pînă în deseară, cînd iar vei merge la tata, să te scoată din primejdie și năcaz cum te-a scos și azi.

Mîncară, beură și-și petrecură cum își petrece omul, cînd se simte scuturat de vreun năcaz.

Cînd se înmurgi, plecă la socru-său.

— Bună seara, tată! zise întrînd în casă.

— Să ai noroc, dar cum de vii așa de tîrziu, parcă iar ești supărat? cum, nu i-a plăcut la domnul tău cum ai împlinit porunca?

— Ba a fost îndestulit, mi-a și plătit bine lucru.

— Cu ce?

— Cu douăzeci și cinci de nuiele.

— Prea bine, se vede că e om foarte darnic. Pentru acestea ești supărat?

— Ba, pentru asta nu sînt supărat. Asta a fost și a trecut dar acum mi-a dat alta de cap.

— Care?

— Mi-a dat o poruncă de împlinit. Mi-a spus că codrul acela pînă dimineață să fie tăiat, lemnele așezate grămadă, rădăcinile scoase, pămîntul arat, sădit cu viță de vie, dar așa că pe mîne dimineață să-i duc struguri pe tăier. Cînd i-am sus că această poruncă e mai grea de împlinit ca cea de ieri, mi-a răspuns că asta nu e treaba lui numai eu să știu că dacă o voi împlini, bine de bine, dacă nu, nu-mi va sta capul unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui. Pentru aceea am venit și azi să mă rog de dumneata, fii bun și mă scoate și din năcazul acesta, precum m-ai scos din cel de ieri.

— Nu te teme de nimic, dragul tatii, că te scot; pînă atunci haid’ să bem, apoi să gustăm ceva de cină.

Se puseră amîndoi la cină, beură și mîncară cum se cade.

Cînd gătară cu cina, Vizor ieși afară și pocni cu un biciu de foc în patru părți ale lumii; atîți zmei veniră încît nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii; erau mai mulți ca în seara trecută.

— Aici sînteți toți? – întrebă craiul șerpilor.

— Ba chiar toți nu, dar vin și ceilalți pe rînd.

— Vedeți iar pe omul acesta?

— Vedem.

— Să mergeți cu el unde vă va duce, iar codrul pe care vi-l va arăta, să-l tăiați, lemnele să le tăiați, să le așezați grămadă, rădăcinile să le scoateți, pămîntul să-l arați și să-l plantați cu viță, de unde veți afla mai bună. Aveți grijă însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți, să se poată folosi omul acesta de ei. Ați auzit și m-ați înțeles?

— Auzit și înțeles, drag stăpînul nostru.

Ca din pămînt scoaseră unii săpoaie, alții ferestraie și toate uneltele de care aveau lipsă și plecară cătră codrul arătat de Petru. Ajngînd acolo, unii s-au pus la tăiat de lemne, alții la grămădit, alții la scos de rădăcini, alții la săpat, alții s-au dus după viță de vie și ei știu de unde au adus atîta cît au plantat tot codrul; după aceea s-au pus cu toți a sufla peste struguri, așa că după ce trecu de miezul nopții, strugurii erau copți apoi toți s-au dus la ale lor.

Cînd se făcu de ziuă, Petru culese pe un tăier struguri și plecă cu ei la domnul, pe care, fiindcă dormea, iară l-a sculat din somn, însă nici acum nu fu mai norocos decît mai-nainte, căci drept răsplată acum capătă, nu douăzeci și cinci, ci de două ori atîta adică cincizeci de nuiele îndesate.

Ca o slugă plecată le suferi și aceste, cu toate că e cam greu a suferi atîtea deodată. Așa e însă românul; el sufere pînă poate; mai bine sufere el, decît să-și piarză chibzuiala, căci vai atunci de acela care face ca românul, să-și iasă din sărite. Aceasta o simțea Petru și ca om chibzuit se mai lăsă de astădată.

După ce se petrecură aceste, domnul zise:

— Încă o poruncă mai am a-ți da ca s-o împlinești, Petre! Tatăl meu a murit, cînd eram de zece ani, eu acum sînt de șaptezeci și opt de ani! L-am înmormîntat cu o coroană de aur și alte pietri scumpe pe cap; acum am căutat în mormînt după acea coroană, dar n-am aflat-o, de bună seamă o a fi dus în cealaltă lume cu suflet cu tot, însă acea coroană este foarte scumpă, deci mi-ar trebui mie, ca să nu se stingă pe nimic. Să te duci tu după ea și să mi-o aduci iar la mâna mea.

— Apoi cum voi putea eu să mă duc pe cealaltă lume cu trupul? întrebă Petru: pe unde să mă duc, încătrău să plec și de unde-l voi putea cunoaște pe tata Măriei tale, ca să cer coroana? Se vede că Măria ta, ți-ai pus de gînd să mă pierzi cu orice preț, continuă Petru pierzîndu-și răbdarea.

— Eu te țin pe tine pe lume! se răsti domnul spre el, din binele meu mînci și bei, din mila mea ești pe pămînt, din buneța mea trăiești, așadară unde te mân, de te-aș mîna în al nouăzeci și nouălea cer, tu trebuie să te duci, ori mai multe nu-s. Iată-ți spun: dacă nu-mi aduci coroana în restimp de douăzeci și patru de ceasuri capul nu-ți va sta unde-ți stă acum, ci sub picioarele mele, fără coroană să nu te văd în ținuturile mele, căci atunci e vai de tine, m-ai înțeles?!

Petru iar tăcu.

— Cară-te, gozul pământului ce ești, și te ține de ce ți-am zis.

Abia se putu trage acasă de năcaz, căci știa el bine acum, că din asta nu va mai putea nici socru-său să-l scoată. Cînd ajunse acasă se lăsă pe scaun supărat și-ncepu a plînge, dar așa plîngea, mai rău ca un copil de un an, încît îți era mai mare mila de el. Plîngea și-și smulgea părul de pe cap. Nevastă-sa era în vecini cu soacră-sa cu tot, urzea pînză și cînd auzi plînsul și vaietul acasă, gîndi că cine știe ce se va fi întîmplat; deci alergă în graba mare să vadă ce e? Intrînd în casă, cum o văzu Petru se ridică de pe scaun, o îmbrățișă de după cap și astfel începu a plînge.

Nevastă-sa, temîndu-se de altceva, începu și ea a plînge și plînseră amîndoi un timp bunișor, în urmă îl întrebă:

— Ce te-a ajuns, dragă Petre? spune-mi să știu, că mi se rupe inima.

— Rău, dragă, de tot rău, ba mai rău decît așa nu poate să fie.

— Și eu văd că e rău, căci cînd plîngi, bine nu poate fi, dar spune-mi iute de ce?

— Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea... Mai mult nu putu zice, căci se înecă de un plîns amar.

— Mai prinde, Petre dragă și vorbește, doar dacă n-o fi așa de rău, cum îți închipuiești tu și cum ți-ai închipuit și mai-nainte.

— Mi-a dat domnul o poruncă, zise el, care văd bine că n-o pot împlini, iar dacă n-o pot împlini, capul nu-mi va sta unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui, sau să mă pustuiesc din ținuturile acestea, căci atunci e vai de mine.

— Ce poruncă ți-a dat, de ți se pare așa de grea de-mplinit?

— Mi-a poruncit să aduc din cealaltă lume coroana tatălui său, care a murit acum șasezeci și opt de ani. Cum pot eu să mă duc în cealaltă lume? și cum voi putea cunoaște pe tatăl lui, ca să-i cer coroana? Apoi cine știe are ori ba coroana, și dacă o are, voi-va să mi-o dea?

— Asta-i toată porunca?

— Asta, și-i destul pentru un om ca mine.

— Nu te teme, Petre, că tata cum te-a scos din cele două năcazuri de mai-nainte, și din acesta te va scoate.

— Putea-mă-va oare?

— Cum să nu te poată! Hai să mîncăm, să bem și să ne petrecem pînă deseară; atunci te vei duce iar la tata să-l rogi să te ajute.

Bine! Se puseră și-și petrecură pînă înmurgi bine, atunci Petru se sculă, plecă și se duse la socru-său Vizor, craiul șerpilor.

— Bună seara, tată, zise Petru intrînd.

— Bună să-ți fie inima. Bine că veniși. Ian șezi aici pe scaun. Ce-ți mai face nevasta? Pentru ce n-a venit și ea?

— Ea face bine, că-i sănătoasă. N-a putut veni, căci și eu am venit într-o treabă mare. E rău...

— Cum? Iar e rău? Nu i-a plăcut la domnu-tău cum ai împlinit porunca ce ți-a dat-o?

— Ba i-a plăcut. A trebuit să-i placă, căci a fost bine de tot, dar eu nu știu ce are cu mine? Acela vrea cu orice preț să-mi vadă capul tăiat și pus sub picioarele lui. În Ioc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cincizeci de nuiele.

— Și tu astea le-ai ținut?

— Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doar n-o să mă prind cu el.

— Ăsta e răul de care vorbiși înainte?

— Ba ăsta nu-i. Altu-i mai mare. Mi-a dat o altă poruncă de împlinit, care, zău, numai așa o pot împlini, dacă vei face bine să-mi ajuți și acum. Deci te rog, fii bun, stă-mi și acum întru ajutor.

— Ce poruncă ți-a dat?

— Mi-a poruncit să-i aduc din cealaltă lume coroana lui tătîne-său, care a murit acum șasezeci și opt de ani, căci dacă nu, capul nu-mi va sta unde-mi stă acum, ci sub picioarele lui; ori să nu mă mai vază, că va fi rău de mine.

— Și dacă o vei aduce?

— Atunci nu va fi nimic, ori că-mi va da o sută de nuiele, după rîndul început, dacă mă voi lăsa, ceea ce nu cred, căci mă voi opinti să le arăt eu pe cine chinuiește el în harul domnului, apoi ori scap, ori fac o vrajbă și îngălmăceală, de se miră toată lumea de el.

— Te ajut eu, Petre, te ajut să scapi și acuma cu porunca domnu-tău și nu te voi mai lăsa să te bată slujitorii lui, și să te facă de rușine, căci ori cum ești copilul meu, și-mi ești drag. Haida să ne punem să gustăm ceva de cină.

Se puseră la masă și gustară, dar gustară bine, căci se săturară, de mîncare și de beutură, adecă își petrecură cum își petrec oamenii, cînd sînt în voie bună, sau cînd scapă din năcazuri.

După cină luă Vizor, craiul șerpilor, un căpăstru și un vătrar, le dete lui Petru și zise:

— Na-le Petre, acestea, du-te cu ele la stava mea de cai, pe unde ai trecut tu întîia oară, cînd ai venit la mine, caută calul care e mai slab dară ai grijă bine, că numai unul e bun de ce-ți trebuie: arată-i căpăstrul, căci singur va veni la tine. Aruncă-i căpăstrul în cap și-l prinde cu acesta pe care ți-l dau eu și te suie pe spatele lui. Să lași după el unde te va duce, căci el știe calea, apoi atunci cînd va ajunge la o groapă, va sta, atunci tu să te cobori de pe el, și să-l lovești cu vătrarul acesta în frunte, căci el se va face un stan de piatră. După aceea intri în groapă, și mergînd puțintel, te vei afla în cealaltă lume; ai grijă însă, să nu uiți nimic din ce-i vedea, căci tatăl domnului-tău, pe care ți-l va arăta oarecineva de pe acolo, te va întreba de tot ce-ai văzut; altmintrelea acelea îți vor fi de folos în viață. Dacă îți va da coroana, vei ieși afară pe calea cunoscută și, ajungînd la cal, îl vei lovi iar cu vătrarul în frunte, de care va învia, te vei sui pe el și apoi te vei abate pe la mine. M-ai înțeles?

— Înțeles!

— Dar să nu uiți ce ți-am spus!

— Nu voi uita!

— Acum du-te!

Așa și făcu.

Luă căpăstrul, se duse la stava de cai și încălecă pe cal, care era mai slab decît toți caii din acea stavă. Calul și plecă cu el și ajunse la o groapă. Acolo se scoborî de pe cal, îl lovi cu vătrarul în frunte, de care lovitură într-o clipită se prefăcu într-un stan de piatră, iar el se scoborî în groapă și intră în cealaltă lume. Griji însă bine de sfatul dat de socru-său, ca să nu uite nimic din ceea ce va vedea.

Adecă ce văzu?

Tot lucruri de care mult se minună.

Mai întîi trecu pe lîngă un om acoperit cu nouăzeci și nouă de țoluri, toate nouă nouțe, și totuși murea de frig.

Mergînd mai departe, văzu un om acoperit cu un țol de tot rupt și subțire, iar pe el ploua cu zăpadă și totuși îi era cald.

Trecînd pe lîngă aceștia, nu departe vede un alt om, așezat cu spatele pe pămînt, pe care doi servitori cu un sucitor îl îndopau cu mîncarea, ca pe o gîscă, și totuși se văieta că e flămînd.

În alt loc văzu un om slab de tot ca o lespede și mînjit cu smoală, pe care alți doi servitori îl jupuiau și iar îi trăgeau pielea pe el.

Mergînd mai înainte, văzu un om cufundat într-un lac pînă la grumazi, pe care, cînd se încerca să iasă, îl lovea un berbece cu capul în frunte, încît iar cădea în lac.

Trecînd de aci, văzu un bolnav, zăcînd în pat și tot strigînd după ajutor, dar nu venea nimeni.

Mai încolo văzu un om spînzurat de limbă.

În alt loc văzu un om legat de mîni și de picioare și la mîni trăgeau cîte doi boi, acum într-o parte, acum într-alta.

Nu departe de la acesta îi veni înainte un păzitor, care îl întrebă:

— Ce cauți pe aici, pămînteanule?

— Caut pe Mărita sa, domnul cel bătrîn, din satul nostru.

— Ce ai cu el?

— M-a trimes Măria sa, domnul cel tînăr, să-i aduc coroana.

— Te du pe aici încolo, căci tocmai acum bea apă dintr-un izvor, vezi-l acolo?

— Văd.

Se duse Petru și cînd fu înaintea lui, îi sărută mîna și-i spuse din ce pricină a venit.

— I-o dau dară, zise, și așa numai asta am adus-o de la el, i-o dau ca să mă limpezesc și de asta.

Zicînd aceste, luă coroana de pe cap și o puse în mînile lui Petru.

Apoi iar zise:

— Acum spune-mi Petre, ce-ai văzut aici în lumea noastră?

— O, Măria ta, că multe am văzut.

— Ce?

— Întîi am văzut un om acoperit cu nouăzeci și nouă de țoluri, toate nouă nouțe și totuși îngheța de frig.

— Știi, Petre, ce însemnează aceasta?

— Ba nu știu.

— Ascultă dară să-ți spun. Fiecare om pînă trăiește pe pămîntul vostru păcătuiește, iar cînd păcătuiește, calcă legea lui Dumnezeu. Păcatul poate fi mai ușor sau mai greu, după cum e și fapta. Dumnezeu nu lasă nici un păcat nepedepsit, numai atunci cînd omul cunoscîndu-și greșala sa, se-ntoarce cu inima curată. Apoi unele păcate sînt mari, pentru că le vedem și noi mari. Dar mai sînt unele păcate, care nouă nu ni se par mari și tot sînt mari. Omul acela, pe care l-ai văzut întîia oară, pentru aceea tremură de frig, sub nouăzeci și nouă de țoluri, toate nouă-nouță, căci el cînd a fost pe pămînt, nu le-a dat nici un veștmînt săracilor de pomană. El n-a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă și pentru aceea se pedepsește. Asta nu se vede așa păcat mare, dar totuși e mare. Altul iar face ceea ce nu trebuie să facă; acesta iar e mare păcat. – Ce-ai mai văzut?

— Am văzut un om acoperit cu un țol de tot subțire și rupt, și totuși asuda de cald.

— Vezi, Petre, acela le-a făcut săracilor vestminte de pomană. – Ce ai mai văzut?

— Am văzut un om cu spatele la pămînt, pe care îl îndopau alți doi oameni cu sucitorul, și totuși striga că moare de foame.

— Vezi, Petre, așa se pedepsesc oamenii cei lacomi la mîncări și beuturi. Ce ai mai văzut?

— Într-un loc am văzut un om de tot slab ca o lespede, și mînjit peste tot trupul cu smoală, pe care tot îl jupuiau și iar trăgeau pielea pe el. Asta ce va să însemneze?

— Vezi, Petre, nu înțelegi ce însemnează cu toate că e ușor de înțeles. Asta e pedeapsa oamenilor doritori de plăceri trupești. Trupul e slab, că și l-a slăbit el, e negru pentru că l-a înnegrit sufletul, pe care l-a fost mînjit el cu atîtea spurcăciuni, iar pe lîngă aceea mai capătă ca pedeapsă aceea ce ai văzut. – Ce-ai mai văzut?

— Am văzut un om cufundat într-un lac, pe care, cînd se încerca să iasă, îl lovea un berbece în frunte, încît iar cădea în lac.

— Omul acela, Petre, cît a trăit a tot înșelat, și acum vezi cu ce se pedepsește! – Ce-ai mai văzut?

— Am văzut un om spînzurat de limbă.

— Vezi, Petre, acela a înjurat pe Dumnezeu și pe alți oameni, iar acum se pedepsește după cum i se cuvine. Ce-ai mai văzut?

— Am văzut într-un loc un om legat de mîni și de picioare cu un lanț mare și gros, iar de lanț la mîni și la picioare trăgeau cîte o pereche de boi.

— Acela, Petre, pentru aceea se pedepsește așa, căci în lume a jurat pe strîmbătate. Dară ce-ai mai văzut?

— N-am mai văzut nimic.

— N-ai mai văzut că nu te-ai dus mai încolo. Dară să vezi altele te-ai îngrozi; te grijește dară, să nu ajungi și tu pe aici. Dar feciorul meu ce mai face?

— Face bine că-i sănătos.

— Cum o mai duceți laolaltă?

— Rău de tot, că m-a bătut de două ori pe nedreptul.

— Atunci e rău de tot; mă tem că și el va ajunge pe aici pe undeva. Te du, Petre, du-i coroana și mai iartă și tu cît poți.

Petru nu mai zăbovi mult, ci se duse pînă la gaură, ieși afară, se sui pe cal și-l lovi cu vătrarul în frunte apoi într-o clipită ajunse la socrul său Vizor, craiul șerpilor.

— Cum, Petre, aduci coroana?

— O aduc și-ți mulțămesc de ajutor.

— Bucuros, Petre; acum du-te și i-o dă să nu-ți bage de vină.

— De dus i-o duc, numai știu de bună seamă, că acuma îmi dă o sută de nuiele, dară acum nu mă las.

— Bine că mi-ai adus aminte; stăi să-ți dau o pușculiță cu apă, și cînd vor vrea să-ți facă ceva, stropește-i cu apă și îndată se vor face stane de piatră.

Plin de bucurie luă Petre pușculița; o băgă sub șerpar și plecă.

Cînd ajunse Petru cu coroana acasă și-o dete domnului, acela iar chemă toți servitorii și le porunci să-i dea lui Petru o sută de nuiele. Atunci Petru scoase pușculița și-i stropi pe toți cu apă, încît într-o clipită toți, cu domnul cu tot, s-au făcut stane de piatră.

Văzînd asta Petru, își aduse aminte de aceea ce a văzut în cealaltă lume și se cutremură. Deci se duse iar la socru-său, ca să-i dea ceva, ca să-i învie iarăși.

Zărindu-l, socru-său îi zise:

— Ce-i, Petre?

— E rău, tată.

— Cum?

— Mi-e frică de păcat.

— Nu te teme, Petre; așa li s-a cuvenit lor; aceea le-a fost răsplata. Du-te acasă, ia-ți nevasta și pe mumă-ta și mergeți de locuiți în curțile domnului tău, și moștenește tot ce-a avut el.

S-a dus Petru și așa a făcut. Iar acum, de nu va fi murit, nu-i om bogat ca el pe lume.