Visurile vioarei

Visurile vioarei (viorelei) de Mihály Tompa

Publicată în revista Ungaria nr. 3-4 / noiembrie 1893, pag. 78-81.
Traducere de Adalbert Pituc.
Titlul original: Az ibolya álmai.

Ah. eu floare micuță cât sum nefericită!
Trăiesc neobservată cu inimă cernită;
Zefirul nu m-adie, iar raza nu-mi lucește,
Din zbor fluturul încă mă tot disprețuiește.
Privesc câte odată l-albastrul cer de sus,
Ce mândrele culori pe mine drag le-a pus.
Se întinde de asupra-mi câte-o neagră creangă,
Și-mi stă de veci în cale mai tot felul de iarbă.
Nici lumea cea frumoasă nu pot s-o privesc eu,
Ah, eu nefericită-s și jalnică-s mereu.

Așa-și plângea ea soarta micuța de vioară,
în sara cea mai lină din dulcea primăvară,
Și-apoi invidioasă privea cu-a ei gândiri
La crini și la garoafe, la mândri trandafiri.
Pe a ceriului boltă luna se-arădică,
Fantazează multe a noastră floricică.
Suav atinge boarea sub tufă a ei față
Vibrează peste densa plăcut a nopții ceață.
În urmă ea adoarme gândindu-să mereu:
Ah, dacă aș fi în lume suav trandafir eu!

Al ei vis să-mplinisă. În vis ea trandafir
Făcutu-s-a și pe un deal se răcorea-n zefir.
Venit-au fluturașii în zbor și-o salutau,
Iar vânturile line cu drag îi tot șopteau.
'Naintea ei să-ntinde un câmp mult încântat,
Deasupra ei sta cerul cel specios ornat.
Revarsă-se pe dânsa razele aurie,
Cu o grațiozitate și cu o bucurie,
își legănează vesel cu multă desfătare
În aerul cel liber ea ramurile sale.
Ferice apoi grăise cea floare-ncetișor,
Văzându-și a ei frunze, a ei flori - spini cu dor:
«Mă adoarnă flori și frunză, scutită-s de spini eu;
Frumusețe, tinerețe, cu mine sunt mereu!»
Dar nu mult pe-aste locuri privești numai de-odată
Că nori negri s-alungă și a durdui nu-nceată,
Torentul cel de ploaie iat’ cade necurmat;
A floarei frunzișoare de tot s-au despicat. ¦
Acuș urlă crivățul, sărmana floricică
Cu capul abătută stă-n pulbere cu frică.
Ferice a sale visuri ea cât le-au țesut:
Și iat’ că tinerețea, frumusețea și-a pierdut!
Cotor e dâns’ acuma, murit-au, dar trăiește,
A sa merge un păianjen de ea și-o-mpletește;
Ci iaca se deșteaptă și vede c-a visat...
Că nu-s eu trandafir, ce bine!... a exclamat!

Liniște se făcuse, luna iar s-a ivit,
Fantasiele pe ea de nou o-au copleșit.
Ah, câmpul o sălbatic, atât de delăsat!
în grădină avere aș eu traiu mai delicat:
Aici e grije mare, de mâni sârguincioase
Fidelă ești nutrită, se crești tare frumoasă.
Cea volbură purpură cât e de fericită.
Pe arbore stă dânsa în veci învârtită.
De vin urâte vânturi ea să împroptește ... .
Viora când adoarme astfel de gând gândește.

În volbură schimbată stă dânsa deci acuma,
De-un ulm încopciată, tot veselă într-una,
Căci suleget e ulmul, de vânturi nici că-i pasă,
Să vie orice timpuri, fortune viforoase.
Și ea e fericită! de floarea care-i cade
Nu prea suspină dânsa, dorul nu o prea arde.
Veniva aurora și iar i va aduce ,
În loc de una peste o sută de flori mice.
Dar’ iată că de-odată auzi tot cu fiori
Cum tună ceriul și umblă cei fulgeri printre nori.
O clipă... și un trăsnet s’aude că a lovit,
Rupe și mistuiește focul cel mult cumplit.
De flăcări prăbușit: e cel ulm jos la pământ,
Nimică nu rămase din el cu un cuvânt.
Sărmana floricică! a ei viță să pierde,
în flăcări arde . . . dar., că-i vis ea în urmă vede.
Și suspinând în sine grăit-a tot mereu:
Ah, câtă fericire, că nu-s volbură eu.

A treia oră săra de nou a mai descins,
Fantasiele iar pe floare o-au cuprins.
Sub tufă viorica acuma cu-n suspin
Dorea cu multă ardoare să fie și ea crin.
Să te sui sus nu-i bine în lume-n veci nici când.
Căci acolo te cearcă tot fulgeri pe rând . . .
Aici jos ești scutită, nu știi nici când de chin.
Să fiu, să fiu o Doamne și eu un mândru crin.

Așa a fost. în visuri să și vedea pre sine
Că ea-i bel: crin cum numai poți vedea-n grădină.
Nu să pre 'nalță dânsa mult preste alte flori,
Dar razele le vede și-a ceriului comori;
Și astfel transformată, făloasă cu-al ei nume
Să simte mai ferice ca ori și care-n lume!
Cum nu ? când ori ce farmec, plăceri încântătoare,
Și cât profum, delicii, să află aici,..sab soare,
Câtă frumusață dragă, coa primăvară dulce
În o fragedă floare o în stare a aduce:
Sunt concentrate-ntr’una, în frumușelul crin,
Ce trufaș și ferice trăiește făr’ suspin.

În grădină veniră trei bele fetișoare,
Priveau cu o plăcere la fiecare floare,
O fiică bălăioară grăiește-n'urmă lin:
Ah, cât de drăgălaș e acest frumușel crin!
Să-l rupem dară!... dânsa atât era de tristă
Când auzea că cele trei fete cum cuvântă.
Așa să scurse al ei trai, făr' sunet lăcrima,
De să deschidea ușa: de loc ea tremura.

În grădină — apoi vine — o femeie tot în jale,
A ei gene scăldate sunt trist în lăcrimele,
Garoafe, și malvine, și rozmarin îș rupse,
Și frânt a fost chiar crinul ce-n braț cu dânsa-l duse.
În casa ei cea mică ah, ce mai supărare,
Întinsă o fiică moartă iat’ zace făr’ suflare,
În mâinile ei dat-au cel crin ce l-a adus,
Și crinul în durere, în chinuri e repus.
Coșciugul se aduce și-n el stă-nchis de-odată
Cel crin din grădinioară și fetița cea moartă.
În groapă e-ntunerec... cu mortul... ce fiori!
Ci iată se arată ah plăpândele zori.
Florica se deșteaptă șoptind dulce mereu:
Oh mulțămescu-ți Doamne că-s viorică eu!

Mai bine-mi este mie-n a tufelor răcoare;
Viața mi în liniște modest să să strecoare;
Unde mâni ne-ndurate și ploi mari nu m-ajung,
Făr’ să m-atingă vânturi pă mine trec de-alung.
M-acopere deci iarbă, tufa cu frunze verzi,
Las traiul meu să scurgă voios tot în livezi!
Căci nu vreau să fiu vecinie crin, trandafir de-acum,
Ci vioară sfioasă și plină de parfum.