Visul sepiei

Jump to navigation Jump to search
Visul sepiei
de Dimitrie Anghel
Publicată în Sămănătorul, 22 iul. 1907


Sunt singură, și casa o am pe-un vîrf de stîncă
Și ca să-mi uit urîtul visez lîngă ferestre...
Ce mici și ce sărace-s splendorile terestre
Pe lîng-acele-ascunse în marea mea adîncă.

Semiramida însăși, de-ar fi putut să știe
Ce mîndră e o lume de alge plutitoare,
Și-ar fi sădit desigur grădinile în mare,
Și-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăție.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa
Purtată-n naltul frunții, și c-un surîs pe buze
Ar fi zvîrlit-o-n valuri, ca să-și aleagă una
Urzită-n curcubeie de mîndrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină,
S-o ieie și s-o plimbe, cînd noaptea stă să-nceapă,
S-o plimbe, și să-și joace coloanele de apă,
S-arate-n aer calea urmată de regină.

Și-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii
Și stelele de mare, și mii de lampioane
Ar fi aprins pe ape și-n aer noctilucii,
Ca-n timpul unei mîndre serbări venețiane.

Iar eu aș fi urmat-o în calea-i triumfală,
Și-n loc să stau ca astăzi visînd lîngă ferestre,
Ca să rămîie pildă micimilor terestre,
I-aș fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală.