Visul lui Cupidon

Sari la navigare Sari la căutare
Visul lui Cupidon
de Enache Gane


    Minerva (în o fecioară, fiind metamorfosită
        Cu niște veșminte albe, peste tot împodobită),
    Despre Capitol vinea, țiind în dreapta ei mînă
        De niște spini înverziți, înpletită o cunună,
    Și după ce au agiuns, cu un aer mult măreț
        Lîngă dînsul cel smerit odată cel mai semeț,
    L-au rădicat de o mînă, în picioare drept în sus
        Ca unui erou spre cinste, în cap cununa i-au pus,
    Asemănînd împletirea, atîtor nenorociri.
        Ce au făcut prin a sale, cătră răle iscusiri.
    Și luînd pe el de mînă, cu o multă sîlnicire
        Prin prăpăstii, munți și dealuri, l-au purtat spre osîndire.
    Apoi l-au dus prin orașă, oarecînd mai înflorite
        Care de săltătici tigri le-au văzut el lăcuite
    Și strălucirea zidirei în năruiri prefăcută
        (Tristul sfîrșit care vine, după desfătare multă).
    De acolo nu departe, la o hrubă agiungînd
        Și cu mînie fecioara-ș, prin întuneric mergînd,
    Au voit să-l părăsească precum el i-au fost lăsat
        În întuneric palatul ca să rămîie uitat).
    Dar rugîndu-se fecioarei, cu o așa tînguire
        Care pornește pe pietre cătră o milostivire,
    L-au tras iarăși după dînsa și ieșind din întuneric
        La un pustiu, unde om n-au fost nici întru un veac
    Întru ale ei ascunsuri un lup au întîmpinat
        (Pe cea mai lacomă fiară, care firea au lăsat).
    Atuncea să dea fecioara pe acest lacom voind
        Acei rîpitoare fiare cu dreptate potrivind,
    Cade iarăși la picioare Cupidon cu umilință
        Cum că se va pocăi, au dat iară făgăduință,
    Și l-au iertat și atuncea după nespusă răbdare
        Pe care poartă Minerva, cea de oameni iubitoare
    Cînd tot prin pustiu mergea, a trece s-au întîmplat
        Pe lîng-un balaur mare, lîngă o stîncă culcat.
    Cupidon pierde nădejdea, cum că îl va apara
        Și de cumplitul balaur, căci cugetul îl mustra.
    Fecioara simțind lui zice : nu avea tu îngrijire
        Că de fiară înțeleaptă va veni ție peire.
    Tu-ți urmează ca să cerci, acea a lui Fosfor cădere
        Dup-a acelor din Olimp, pentru tine hotărîre.

    La o cîmpie ieșind, mergea cătră o cetate
        Între care au aflat pe un leu adormit foarte,
    Pe carele deșteptînd fecioara cea înțeleaptă
        Supt aspra lui privighere pe Cupidon dă îndată
    Leul pe om ca să scape în vremea cea viitoare
        De a unui nestatornic fericiri otrăvitoare
    Veacuri de nenorocire a să paște au silit
        Și ocheanuri de sînge ca să curgă au făcut. Sfîrșind visul ;
    Apolon, carele umblă singur la pusietăți
        În obicinuitul ceas, trecînd prin acele părți,
    Cu razile călduroase pe Cupidon pătrunzînd,
        L-au silit să se trezească cu inima tremurînd,
    Și deșteptîndu-se bine, mai mult se înfiorează
        Pătruns de nenorocirea ce în staturi se lucrează,
    Încît a sa suspinare pe frunzile înverzite
        Au silit a să preface în coloruri vestezite.