Visul lui Aenea

Sari la navigare Sari la căutare
Visul lui Aenea
de Publius Vergilius Maro
Traducere de Ștefan Octavian Iosif


Tempus erat quo prima quies morlalibus degris
Incipit et dono divum gratissima serpit.
In somnis ecce ante oculos maetissimus Hector
Visus adesse mihi… etc.
(Din Aeneida, C. II)

 Era acum răstimpul cînd primul somn înșală —
 Alunecînd în suflet fermecător de blînd —
 Pe muritorii palizi de griji și de-obosală…
 Și iată,-n vis, a Troiei neîntrecută fală
 Mi se arată: Hector, cu hohote plîngînd.

 Așa cum fu de-a valma, din goana nendurată,
 La glezne de curele pătruns, tîrît de roți,
 Negrit de colbu-n sînge, vai, astfel mi s-arată!
 Ce depărtat de Hector acel pe care-odată
 L-am cunoscut, de Hector temut de-acheii toți.

 Era-ncîlcită barba-i, și pletele lui grele
 În sînge închegate, stropite de noroi,
 Și acoperit tot trupul cu rănile acele
 Ce le primise — parte mai mare dintre ele —
 Luptînd sub murii Troiei, alăturea de noi.

 Am izbucnit, privindu-l, în bocete nebune:
 „O, tu, lumina Troiei, speranța noastră, tu!
 Ce-n vremuri de restriște, ca și în vremuri bune,
 Ne-ai strălucit! Ce-nsamnă zăbava asta? Spune,
 Pe ce tărîmuri triste, ce vînt te abătu?

 Mulți frați căzuți în luptă avurăm noi a plînge
 De cînd te-ai dus, și multe dureri de îndurat!
 Dar ce fărădelege asupră-ți se răsfrînge,
 Scăldîndu-ți fața mîndră în lacrime și-n sînge,
 Ca să te-arăți nainte-mi atît de tulburat?“

 Atunci pornește umbra a geme cu durere,
 Și nici nu se oprește la vorbele-mi pustii:
 „O! fugi, fiu al zeiței, fugi fără-ntîrziere!
 Dușmanu-i în cetate, Teucru-n flăcări piere:
 Se prăbușește Troia-n ruini din temelii!

 Ajung atîte jertfe și trec peste măsură!
 Ursită e pieirii domnia lui Priam,
 Și patria-i pierdută, căci zeii nu se-ndură,
 Cînd nici aceste brațe viteze nu putură
 S-abată-n drum căderea mărețului Pergam!

 Penați și-obiecte sacre îți sunt încredințate:
 Vei pribegi cu ele, pe ocean, fugar,
 Îndelungată vreme, spre țărmuri depărtate…
 Acolo-ntemeia-vei o falnică cetate
 Ce va întinde umbră p-al lumii-ntregi hotar!”

 Astfel grăindu-mi Hector cu voce-mpunătoare,
 Se depărteaz-o clipă, se-ntoarce iar zorit:
 Mi-aduce focul vecinic și sfintele odoare
 Și chipul sfînt al Vestei, al falnicei fecioare,
 În vreme ce eu caut la el înmărmurit.

Atunci mi-atinge-auzul o larmă depărtată,
 Ce crește tot mai vajnic afară, iar și iar…
 Surd, vuietul de arme ajunge să străbată
 La casa lui Anchize, a scumpului meu tată,
 Deși zăcea ascunsă în parcul solitar…

 Tresar din somn… urc grabnic pe-acoperiș și, iată!
 O groaznică icoană vederii mi s-arată!…

…Tot astfel, cînd potopul de flăcări năvălește,
 Pornit de vînt, în holde, sălbatec, furios,
 Tot astfel, cînd șuvoiul de munte vine, crește,
 Urlînd grozav, la vale, și smulge, și tîrește
 Păduri întregi și turme în rîul spumegos,

 Și-neacă într-o clipă frumoasa arătură
 Și tot ce-agonisise plugarul biet, din greu —
 Pe stîncă stă păstorul, și parcă nu se-ndură
 Să cread-aieve cele ce ochii lui văzură,
 Cum de pe culmea casei privind, nu cred nici eu…