Visul (Heliade)

Jump to navigation Jump to search
Visul
de Ion Heliade Rădulescu


I[modifică]

O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară --
E poarta veciniciei!... și mă deștept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

II[modifică]

Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stai! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aș fi fost prunc, îmi pare, și fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creșteam.

Trei frați ce avusesem părinții mei pierdură
Și rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură
Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor.

La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uita, și-n ele afla asemănare
Acelor umbre scumpe ce ne-ncetat vedea.

Eu nu știam necazul, nu cunoșteam mâhnire,
Lipsa mi-era străină, ș-orice nenorocire;
În brațul îngrijirii răul nu îndrăznea.

III[modifică]

Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate
Și parcă de când lumea părinți nu am avut;
Simții cruzimea soartei în recea străinătate
Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut.

Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijile dau năvală, nevoia cunoscui;
Se veștezi pe fața-mi oricare bucurie
Ș-orice amar al vieții până în fund băui.

În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câștigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul soartei sub cer fără senin,

Fără nici o povață și făr-adăpostire
În voia-mi ne-ndrăzneață și fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi străin!

IV[modifică]

Dar un năluc urmează, și visu-și schimbă fața.
Mă pomenii în drumu-mi tovarăș că aveam:
Pare că mă-nsurasem, ș-amara mea viață
Cu o ființă dragă părtaș o îndulceam.

Cât o iubeam! și câtă simțeam eu fericire!
Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
Nedezlipit tovarăș l-a mea nenorocire,
Ca să aducă pacea în sufletu-mi mâhnit.

Ce bunuri eu printr-însa, ce mulțumiri plăcute
Și ce simțiri fierbinte, plăceri necunoscute
În dragostele noastre din zi în zi vedeam!

Prin ea mă făcui tată; simțirea-mi adormită
Se deșteptă l-ast nume; ființa-mi înmulțită
Se revie de focul prin care eu trăiam.

V[modifică]

Visu-și mai ținea șirul, dar cu ceva schimbare.
Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni;
Vedeam în a mea casă bogata-ndestulare
Și-n preajma mea mulțime de lume-a se hrăni.

Mulțime de mijloace acum mi se-nlesniră,
Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
Și bunătăți, păcate, amestec se-nmulțiră,
Și mângâieri, și chinuri mă zvârcolea în vis.
Pe câmpul norocirii objetele în sfadă,
Spini, flori, verdeaț-amestec se-nfățișa grămadă,
Cuvânt, vedere, cuget... în tot mă rătăceam.

Plecam pe cărări netezi și foarte-ntortoiate;
Stam să-mi mai iau odihnă, și gânduri mestecate
Mă îndrepta-n picioare, m-oprea... și iar porneam.

VI[modifică]

Dar visu-și schimbă fața, și iarăși lângă mine
Văzui acea ființă ce-atâta o iubeam.
Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam.

Pare că era rece l-adânca mea durere;
O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
Căutături fatale avea a ei vedere,
Și când vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.

Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
Vrăjmașă pe odihna-mi era neîmblânzită;
Zicea că mă iubește, și-n dragoste-i turba.

Ura-i îmi era pace și dragostea-i osândă,
Rece-ntr-a ei mânie și foc când era blândă;
Ce-amestec și într-însa, și-n mine volbura!

Eu o iubeam, — o groază mă trăgea înapoi;
Ea era a mea viață! și ce viață-ngrozitoare!
Voiam... Dar pentru mine nu era voi,
Vream s-o urăsc... mi-era o muncă-omorâtoare.
Îmi imputa vini ce nu le aveam;
Așteptam osândă la orice faptă mare;
Eram bănuit chiar când mă smeream,
Ș-apoi, împăcată, era iertătoare.

Spaima în mine intrase,
Bănuiala mă cuprinsese,
Sufletul mi se-nghețase,
Cugete rânduri neînțelese
Prin minte-mi repede vâjia.

Un chin, un iad, o muncă era a mea viață,
Demonul geloziei turbat mă sfâșia;
eninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea,
Năpastea îndrăcită rânjea pe a lui față.

În veci fără de moarte;
În veci se omora,
Se-ncolăcea în toarte
Și-n veci mă blestema.

VII[modifică]

Atunci eu lângă mine văzui două ființe
Nevinovate, -ntocmai așa precum eram;
Lor le era ocară a mele suferințe,
Și la acea năpaste mai rău mă chinuiam.

În veci a lor necinste mie mi-era durere
Și-n veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărășia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.
Prieteșug în mine curat se-nsânuiește,
Și locul de osândă nu mă mai îngrozește,
Un rai îmi era însuși al închisorii sân.

Dragostea ce se naște în muncile robiri,
Prieten din necazuri, părtaș nenorocirii,
Sunt însăși curăția, și vecinice rămân.

Îmi era drage aste ființe,
Îmi era scumpă a lor vedere;
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoștințe

Era mai slabe decât a mea.

Trăiam în ele, ș-a mea viață
Mi-era nădejde și fericire;
Dumnezeu însuși și omenire
Slăveam fanatic în a lor față,

Ș-a mea-nchinare mă fericea.

Raiul credinței, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viață din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,

Toate prin ele eu le visam.

Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însăși, blânda credință
Pusese-n mine a for ființă
Și a lor faguri într-a mea gură,

Și al lor nume eu răsuflam.
Inima-mi toată în înfocare
Vulcanul Etna însuși era,
Insulă-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,

Unde-acel nume era înscris.

A lor ființe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic strașnic, bun heruvim.

Unul d-aproape era-mpăcare
Și mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina și mă-ndreptam.

Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfățișa;
A minții mele sfătuitoare,
Ele în viață mă îndrepta.

Astfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neașteptată
Goni nălucul ce mă-nșela.

VIII[modifică]

În sfântul meu nesațiu, delirul meu cel mare,
Pe dragile ființe ardeam să le privesc,
Și s-aprindea în mine o naltă înfocare
De ele să m-apropii și dorul să-mi vădesc.
Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-erau povață,
Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.

Fantome de nădejde, ființe-aeriene
Și fără de amestec cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-ntraripam.

Ele zâmbeau la râvna-mi și-mi imputa-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greșala.
Nebun d-a mea rușine, mai repede zburam.

IX[modifică]

Dar fără veste-odată un trăsnet șerpuiește
Răsăr, și lângă mine văz mort unul din fii.
Eu mă deștept de cuget! și cugetu-mi vorbește:
"Oprește, îndrăznește! la muma lor să vii."

O văz iar lângă mine, galbenă, veștezită;
Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
În inima-mi rebelă o ură umilită
P-ascuns se furișase ș-adânc s-a fost cuibat.

O vină-n veci aduce o vină și mai mare,
Ș-o patimă pe alta și mai sfâșietoare,
Ș-a lor navală este șiroi pustiitor.

Iar omu-n întuneric pipăie, șovăiește;
Râpa e sub picioare, omul se prăvălește.
Astfel păcatul este viclean ș-amăgitor!

X[modifică]

Mă pomenii în casă-mi, și visu-și schimbă fața,
În sânul casei mele eu mă vedeam străin:
Tot nu ținea de mine, și însăși a mea viață.
Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.

Voiam să-mi vin în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
Cerui să-mi văz copiii; dar nu erau mai mult.
Un dor fără de moarte izbi a mea simțire
Și numele de tată eu îngânat l-ascult.

Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine,
Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,
Ș-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâșia.

Parcă simțeam în mine o slabă bucurie,
Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăție,
Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu locuia.

XI[modifică]

Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
Munca îmi era dragă, ca uriaș munceam;
Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
Folosul l-aveau alții, eu lipsa dobândeam.

Petreccri înțelepte, aflări ingenioase
Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
Ș-a tristului meu suflet icoane credincioase
Isprăvi avea destule, dar șir nu mai ținea.
Lumea se învățase să m-aibă pentru sine,
Și orice obosire sau muncă pentru mine
Mi-era o mare vină --și aspru m-osândea!

Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
Și fapte-obicinuite oricare fapte bune;
Un rob străini și rude al lor mă socotea.

XII[modifică]

Dar visu-și schimbă fața. Cu cruda a mea soartă
Pare că mă-mpăcasem ș-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirii poartă,
Schimbat în negru înger, și nu-l mai cunoscui.

Ce spaimă de-ntuneric! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, fățarnic, împelițat Satan.
Un duh semeț de vrajbă, turbat de răzbunare!
Șarpe îi era limba, pe cinstea mea dușman!

În faptele-i spurcate era însuși păcatul,
Sub mască de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale și umbra-i bănuia.

Ardea să-l crează lumea de cinste, curăție,
Și lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
Și când afla că-l știe, atuncea se-ndrăcea.

XIII[modifică]

Parcă era femeie... trăsuri amestecate
Se gâlcevea pe fața-i de nevoiaș bărbat:
Lungă, lungă, subțire și oase înșirate,
O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.

Ochii îi erau negri ș-un foc în ei de sânge,
Sub ei un nas 1ung, groaznic umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scălâmbu era-n fața-i, în trupu-i, în mișcări.

Galbenă și uscată fața-i cea lunguiată,
Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.

Picioare de insectă ce foametea vestește,
În veci nesățioasă cu cinstea se hrănește
De la străin și rude, făr-a putea-o da.

XIV[modifică]

Visu-și mai ținea șirul, dar cu ceva schimbare;
Ș-ast înger de-ntuneric în veci mă ispitea,
Spion faptelor mele ardea de răzbunare
Și-n tribunalul lumii pârâș mă osândea!

O sfântă hotărâre m-armă întru putere
Să rabd astă ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
Ast duh de răzvrătire era însuși muiere,
Și nici o deosebire de drac nu cunoscui!

Sa aibi în veci de față o singură idee!
Să știi că a ta taină e-n mână de femeie,
Și ea să te supuie în spate-a o purta!
Adevărat ușure, n-aveam vreo povară;
Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară
Și-n voile-i vrodată să nu poți a intra!

XV[modifică]

Aduse întâmplarea și visu-și schimbă fața;
Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viața,
Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.

În oricare-a mea faptă eu n-aveam mângâiere,
În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaș,
În orice om o spaimă, în mine o durere,
O vecinică osândă chiar într-al meu lăcaș.

Urâsem omenirea în câți îi cunoscusem
Și mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
Și decât toți pe mine mai mult mă osândeam.

Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie;
Ast obicei cu lumea m-avea întru frăție
Ș-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.

XVI[modifică]

Trecutul pentru mine ștersese-orice părere
Și orice suvenire adânc mă sfâșia,
Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
Nădejdea mă urâse, încât nici m-amăgea.
Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
Dar mă ținea într-însa o singură făptură
Ce-mi răsfrângea în lume pe însuși Dumnezeu.

Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
Ce și a ei țărână în veci o va-ncălzi;

E scrisă într-o limbă aci necunoscută
Pe inima-mi ce geme și care-n veci e mută,
Și singur numai mie mi-e dat a o citi.

XVII[modifică]

Lumea îmi era dragă; privata mea viață,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumii își pierde a ei față
Privind-o de aproape precum eu o priveam.

Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
Și dacă de la dânșii nu iei vinile lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptățire;
Dar paza personală te face bănuitor.

Și rea e bănuiala! un vierme al vieții
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniștea poveții!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.

Greșita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ș-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.
Pe aripile vremii zbura ș-a mea viață,
Cu vârst-a mele patimi pășind se potolea;
Dar vițiul spre seară crește de dimineață,
Și vițiurile mele cu vârsta se mărea.

Ce n-aș fi dat să-ntâmipin știința bărbăției,
Să-mi lumineze viața tovarășă deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăției
Și al copilărie-mi blândul acel senin!

Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace știam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, și bun — din obicei.

Întreaga fericire, cereasca-mpărăție,
Au câștigat-o pruncii ș-a minții sărăcie;
Acum, spre umbra morții, acea făclie cei.

XIX[modifică]

Dar o lumină sfântă la ochii mei îmi vine,
Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
În slavă-i adevărul s-așază lângă mine;
Visul își schimbă fața, și nu mai văz păreri.

În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
Care din iad ieșise atât a m-amăgi,
Care c-o nepătrunsă și-ngrozitoare taină
Atâta fără preget în veci mă ispiti.
În urmă ca o groază la față se schimbase.
Și toat-asemănarea în iazmă își luase
Trufașului acela bun paznic heruvim.

Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
Frumosului meu, blândul și dulce serafim.

XX[modifică]

O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară.
E poarta veciniciei!... și mă deștept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

1836