Vinovați de lumină, îngerii

 

Speram că spinii viselor albastre
nu vor sta pe fruntea îngerului meu,
din străveziul trup se prelingea-un astru –
într-un colț de noapte plângea Dumnezeu.
 
 
Să rămâi singur, ce aspră osândă,
în umbra celor trăite scurse demult,
în vidul de-albastru, ca luna rotundă,
pentru spaima zilei de mâine tumult.
 
 
Cădeau în gol bucăți de paradis
într-un un cutremur de curcubeie sfinte,
ca o pupilă, sufletul deschis
aduna culori din prund de cuvinte.