Viespile lui Cristofor

 

Nu prea sunt familiarizat cu științele naturii, de aceea voi fi un pic mai reținut în povestirea acestei întâmplări neobișnuite, dar poate că specialiștii îi vor desluși tâlcul. Cristofor Văztoteanu a fost un cercetător particular, o specie destul de răspândită pe la noi. Locuia în orașul M., părea să fie un om bogat și-l preocupau numai misterioasele sale experimente. Uneori trecea pe la Otto Herman, cu care îi plăcea să discute câte-o jumătate de zi, totuși îmi povestea numai mie despre cercetările sale aparte, probabil deoarece se jena să prezinte latura lor fantastică unui om de știință rațional. Nu mi-am dat seama nici până azi cât de serioase erau.

Stăteam odată în grădina lui, protejată de un gard înalt, peste care se întindea hățișul înspinat al plantelor. Eram amețit, aproape sufocat de miresme, iar ochii îmi scânteiau, deoarece în aer pluteau mii și mii de fărâme vegetale, flori, zdrențe verzi, și albe, și pestrițe ale vegetației luxuriante, apoi chiar mi s-a năzărit că niște tulpini mărunțele valsau, cu rădăcini cu tot, se mișcau în zig-zag purtate de vânt, ca și cum toată grădina s-ar fi rotit cuprinsă de un tainic vârtej. Era un fenomen despre care auzisem și înainte, deoarece, cu toată amplitudinea redusă a mișcării, adesea se întâmpla ca plantele și florile scăpate din grădina lui Văztoteanu să cadă pe parcelele învecinate, unde se fixau în sol, ca apoi să dispară pe neanunțate. Lumea vorbea că florile lui Văztoteanu sunt vii și că pot să zboare ca păsările. L-am și întrebat: cum adică? El a confirmat povestea, spunând că zvonul cuprinde un sâmbure de adevăr, deoarece, prin sensibilizarea senzorilor tactili și stimularea artificială a sistemului nervos primitiv al plantelor, a reușit să activeze germenii capacității de mișcare: plantele își puteau înfige rădăcinile cu ușurință și să se fixeze; când cădeau, puteau cu adevărat să se ridice „în picioare". Pe de altă parte, își retrăgeau cu ușurință rădăcinile la prima pală de vânt, atunci când, dintr-o pornire embrionară, simțeau că se plictisesc și doreau să-și schimbe locul. Cam atât am priceput cu mintea mea de nepriceput, atât vă și spun.

Dar Văztoteanu făcea experimente și cu insectele, continuând unele dintre cercetările atât de popularului Fabre. În primul rând, era interesat de organele de simț. Dacă prinzi o femelă fluture, o duci în cameră și deschizi fereastra dinspre grădină, în câteva ore încăperea se va umple cu sute de exemplare superbe de fluturi masculi din aceeași specie, chiar dacă este vorba despre un soi rar ori unul cu totul străin, ce nu poate fi întâlnit pe o rază de zeci de kilometri împrejur. Ce-i mână pe îndepărtații curtezani către frumoasa aflată dincolo de sate, dincolo de hotare? Ce anume le anunță existența ei? Ce fel de minune legată de simțuri sau de instinct reprezintă? Cine știe. Simțul olfactiv uman, ori chiar nasul celui mai strașnic câine de vânătoare, nu este capabil să semnaleze prezența minusculei zburătoare, în imediata noastră apropiere. Poți chiar să plasezi animalul între niște pereți solizi de sticlă, ce nu lasă să se strecoare nici o frântură de miros: rezultatul va fi același.

Văztoteanu a afirmat în repetate rânduri că a găsit un fir ce-i va permite să demonstreze existența celui de-al șaselea simț, pe deplin funcțional în cazul acestor ființe mici și atât de perfecte precum fluturii, nu-i așa? Nu știu dacă avea dreptate; pot doar să vă povestesc cele văzute de mine. Într-o zi, pe înserate, i-am deschis poarta pe neașteptate și m-a oprit sunetul unor bâzâituri și șuierături neobișnuite. Zvonul venea dinspre fereastra laboratorului și, întrucât era deschisă, m-am uitat prin ea și am văzut un fel de știubei uriaș, a cărui suprafață era complet acoperită de mulțimea fojgăitoare a mii de insecte asemănătoare unor viespi, astfel încât nu-i rămase nici o părticică liberă. Era o priveliște terifiantă, deoarece însuși știubeiul părea să se miște, iar dintre bogatele armonici ale zumzetului atotacoperitor parcă se auzea și un sunet omenesc, asemănător unui strigăt disperat de ajutor. Mai târziu, când am stat să mă gândesc, mi-am spus că aș fi putut observa că misteriosul știubei, văzut de departe, prin fereastra deschisă, semăna întrucâtva cu bustul și capul unui om trupeș; în minte îl văd ca pe o statuie vie, fremătătoare. Dar atunci, surprins de îmbulzeala viespilor și de zborul florilor, n-am avut răgazul să discern cele văzute, mai ales că, brusc, dinspre grădină apăru ca un nor ceva nemaivăzut, imens, ca un zid strălucitor și compact de flori albe, îndreptându-se direct către mine și izbindu-mi nasul cu o mireasmă puternică, aproape imposibil de suportat. Armata de flori se apropie zburând ca un stol de porumbei albi, ca o falangă străbătută de o stranie solidaritate, iar la apariția ei viespile s-au desprins pe neașteptate de peretele imensului știubei, decojindu-se în grupuri de sute și sute de insecte și s-au repezit către flori, cuprinse parcă de vârtejul unei noi dorințe, val după val. Plantele s-au îmbulzit una-ntr-alta în urma unei tentative de grabnică retragere și, profitând de o schimbare a curentului de aer, au trecut îndărăt, pe deasupra capului meu, atrăgând mulțimea neliniștită a viespilor, astfel încât obrazul îmi fu lovit năvalnic ba de cozile umede și reci, ba de trupurile fremătânde ale viespilor.

Înspăimântat, m-am retras țeapăn, am trântit poarta în urma mea și am tulit-o din grădina însuflețită, fără să mai ciocănesc în ușa proprietarului ei. Cristofor Văztoteanu m-a căutat în seara aceleiași zile, în restaurantul meu preferat. Avea chipul neobișnuit de palid, nebărbierit și plin cu coji de bube; parcă și fața îi era umflată. Își prăbuși mătăhălosul trup pe scaunul din fața mea și sorbi pe nerăsuflate o halbă de bere.

- Viespile lui Cristofor ! spuse horcăind. Niște experimente senzaționale! Ce mai zumzăie, puturoasele! adăugă și își ridică ambele mâini în dreptul urechilor, într-o mișcare de alungare a unor minuscule zburătoare.

Fără nici o introducere, i-am povestit cele văzute. Mi-a răspuns cu un alt horcăit.

- Viespile lui Cristofor! Așa le vor boteza, după numele meu. O specie fără ac și cu pântecul alb. Dumneata oricum nu vei ține minte o denumire latinească. Dar de azi înainte vor fi: viespile lui Cristofor. Lua-le-ar naiba!

Și făcu din nou o mișcare de apărare.

- Am făcut niște experimente, folosind secreția feronomică a femelei. E o chestie pe care jigodiile o simt de la zece kilometri depărtare, dar nu ca urmare a mirosului, asta-i sigur. Cât se poate de sigur. Ați văzut floarea aceea puturoasă, cu corola mare, albă - e un soi de Datura. Deși ea împrăștie un miros puternic, o simt numai când se află în imediata lor apropriere. În schimb, sunt niște bestii hulpave.

Își încreți fruntea și-și ridică degetul, dar se plezni iar peste ureche, cu o expresie de spaimă. Apoi, liniștindu-se un pic, continuă:

- Lacome ca porcii! Norocul meu. Se pare că, pentru ele, hrănirea e mai importantă decât dragostea. Când simt putoarea imensei flori, uită de femela de dragul căreia au parcurs o cale atât de lungă... O abandonează pe Elena și, tuleo, hai să-nfulecăm miere! Spre norocul meu.

La vederea mutrei mele nedumerite, îl pufni râsul.

- Înțeleg! Eu eram știubeiul uriaș pe care l-ai văzut. Eu eram femela, eu eram Elena, eu eram marea lor dragoste. Totul din cauza apei din lighean, nenorocita. Datorită zăpușelii, m-am spălat de mai multe ori, la bustul gol, acolo, în laborator. Și se pare că în apă au căzut câțiva stropi din soluția care conținea o cantitate imperceptibilă de feromoni secretați de femelă. N-a fost imperceptibilă defel pentru gângăniile acestea. Ooh! Ce zumzet! Credeam că nu se va termina în veci, că voi surzi.

Sări nervos în sus. Era atât de deznădăjduit, încât făcu un efort vizibil să se stăpânească și să se așeze iar.

- Nu m-am speriat, continuă, deoarece știam că ele nu pot să mă piște. Dar a fost ceva îngrozitor, insuportabil. Dintre toate, cea mai rea e senzația de mâncărime. Mă furnică peste tot, m-a ros până la suflet. M-au salvat florile.

Și se aplecă înspre mine.

- Știți, uneori cred că au venit dinadins, ca să mă ajute. Totul e atât de misterios. Să luăm viespile, cum de pot simți imperceptibilul? Și aflați că...

Sorbi din bere și își flutură din nou palma pe lângă ureche.

- E o senzație ciudată, despre care nu îndrăznesc să vorbesc. Toată mulțimea aia de viespi era amorezată până la urechi, venise la chemarea dragostei. Eu le-am înșelat așteptările, prin urmare m-au podidit. M-au scăldat în apele dorinței, lăsându-mi o patimă oarbă, misterioasă, nepotolită. M-au acoperit în întregime, și ochii, și nasul. Oooh! Brațul mi-a amorțit, ca și cum ar fi atârnat înfășurat într-o plasă. Și totul nu-i altceva decât Dragostea Insectelor. Mă furnică pe dinăuntru, îmi zumzăie în urechi. A rămas în mine!

- Înțeleg, l-am liniștit, iar el își puse mâna deasupra mâinii mele.

- Am niște senzații teribile, mă chinuiesc niște pofte despre care nu vă pot vorbi. Porii pielii îmi tresaltă, celulele îmi vibrează - se-mperechează. Nu simțiți? Știu că e doar o manie; oare voi scăpa de ea vreodată? Vă rog, lăsați-mă să dorm la dumneavoastră, mi-e frică să mă întorc acasă...

Mâna îi sălta necontrolată în palma mea, așa că l-am dus acasă. Dimineața ne-am despărțit și, după aceea, ne-am mai întâlnit o singură dată, la piscină. Slăbise foarte tare, era agitat, își tot flutura mâinile, mi-a răspuns absent la salut și s-a aruncat în apă cu avântul unui sinucigaș. Dar nu și-a luat singur viața, deși n-a apucat să trăiască prea mult. Nu știu nimic despre felul cum a murit. Odată, în timp ce mă plimbam prin cimitirul din M., am descoperit o piatră funerară cu următoarea inscripție:

    Dr. Cristofor Văztoteanu,
    a trăit 55 de ani
    

Mormântul era acoperit de flori și de mireasma lor: am recunoscut imediat Datura uriașă. Iar în jurul său roiau insectele, cu un zumzăit amețitor: viespile lui Cristofor.