Viața lui Albert Einstein - Capitolul 1

Jump to navigation Jump to search
Informatii generale despre carte Viața lui Albert Einstein de Vladimir Evghenievici LVOV
Capitol 1 : De la München la Berna
Capitolul 2 - Misterul eterului


Albert Einstein la aproximativ 4 ani

Partea 1[modifică]

Primăvara, pe dealurile Suabiei înverzesc pășunile. În acest colț străvechi al Europei s-au contopit, ca într-un furnal, seminții de limbi diferite: celți și franci, legiunile lui Ceza și galii lui Vercingetorix. Locuitorii de aici vorbesc limba germană cu un accent alsacian cântat. Prin Suabia, Dunărea curge repede printr-o îngustă albie stâncoasă, ca un adevărat râu de munte. După ce a cules din șesul întins al Bavariei apele râurilor Ilier și Blau, Dunărea albastră își lărgește albia și, începând din dreptul oralului Ulm, curge domol.

În primăvara anului 1879 s-a născut la Ulm, Albert Einstein (14 martie 1879).

Părinții săi se considerau germani. Tatăl, Herman Einstein, împreună cu fratele său Jakob erau proprietarii unei mici fabrici. Soția lui Hermann era Frau Einstein-Koch.Ei își iubeau țara a cărei limbă o vorbeau. Hermann Einstein era indiferent față de tradițiile strămoșilor săi. Cartea sa de căpătâi era "Wilhelm Tell" al lui Schiller, iar nu Tamudul.Ceea ce era Schiller pentru tată, era Beethoven pentru mamă. Ori de câte ori cânta la pian, Albert, băiețașul tăcut, de cinci ani, stătea și asculta cu atenție.

- Du-te, Albert, în grădină si joacă-te! îi spunea mama.

Dar, el nu voia să se joace în grădină, ci să-l asculte pe Beethoven.

Dacă se făcea târziu și era dus la culcare, el se furișa neobservat din dormitor și, pășind prudent, cu picioarele goale, se ascundeau undeva în întuneric pe scări și, reținându-și suflarea, asculta cum jos, în sufragerie, mama cânta la pian.

- Cu o astfel de răbdare, din băiatul acesta o să iasă un ceasornicar - spunea, în glumă, un vecin. Albert, ce vrei să te faci când ai să fii mare?

Era greu de primit un răspuns.El a învățat târziu să vorbească; să conceapă fraza întreagă în minte, ba s-o mai și rostească, era lucru mare!

- Nu-i nimic, Albert! Nu toată lumea se face profesor! Nu fi trist! - Îl încuraja unchiul Jakob.

Surioara lui cea mai mică, Maia, care, spre necazul tuturor, avea o limbă destul de ascuțită, se uita cu compătimire la fratele ei. Într-o zi, el avea atunci 4 sau 5 ani, tatăl i-a arătat o busolă. El se uită îndelung și cu atenție la acest obiect ciudat, apoi spuse deodată:

- Cred că în jurul acului există ceva ce-l împinge.

O frază atât de lungă se pare că nu ieșise de pe buzele sale un an întreg! Aceasta a fost primul lui contact cu "lumea mare, existentă în afara noastră și independent de noi, care ne apare ca o taină uriașă și veșnică". "Dincolo de lucruri trebuie să mai existe ceva, adânc ascuns". Astfel își amintea el, mulți ani mai târziu, acest episod.

La 9 ani a fost trimis la școala primară catolică. Veni anul 1889. Germania lui Bismarck, îmbogățită cu aurul prădat din Franța, strivind sub cizma ei pământurile cucerite, se și gândea la o pradă nouă. Uzinele lui Krupp fumegau. Burghezii, cu cefele pătrate, urlau aprinși la față "Hoch der Kaiser! Hoch!".

Pe străzile Münchenului, unde locuia acum familia lui Einstein, mărșăluiau soldații în pas de gâscă și muzica asurzitoare care-i acompania îl făcea pe Albert să trsară speriat și să se arunce în brațele mamei sale. Nu, această muzică nu semăna nici pe departe de muzica lui Beethoven!

Învățătorul din școala primară era un Oberleutenant de rezrvă. Când acesta intra în clasă, copiii săreau în picioare ca arși. "Hoch der Kaiser!" țipa răgușit Oberleutenantul. "Hoch! Hoch!" - țipau copiii. Când împlini vârsta de 12 ani, Albert Einstein trecu la liceul Lintpold. Aici se învăța deja mărșăluitul în pas de gâscă. În curtea școlii, trâmbițele și tobele te asurzeau, iar copiii țineau pasul: un-doi-trei, fără a îndoi genunchii, cu privirea ațintită spre un punct fix; apoi din nou: un-doi-trei!

Nu, hotărât lucru, Albert nu putea să învețe să nu îndoaie genunchii, iar în urechi îi răsunau tot timpul pocnete și mugete. Apoi mai erau greaca, latina și gramatica, a căror învățătură pe de reost, fără înțelegerea sensului, i se păreau o continuare directă a pasului de gâscă. Învățatul pe de rost nu-i plăcea lui Albert Einstein și mama se uita cu reproș la notele pe care le obținea. Nu avea cu ce să se laude. Nu o dată îi fu dat să audă cum profesorii îl numeau "nătăfleață", dar el nu se supăra pe ei. La urma urmei, oricine are dreptul să gândească cum vrea! Răspunsurile greșite aduceau deseori după ele pedeapsa de a fi obligat să rămână în clasă după terminarea orelor. După ispășirea pedepsei, se ducea acasă și, alipindu-și tăcut obrazul de mâna mamei, asculta amărât cum ea îl mustra cu tristețe în glas. După terminarea lecțiilor, cânta la vioară, la început la o jucărie, apoi la una adevărată, primită în dar de la mama lui în ziua în care împlinise 7 ani. Închizând ochii și trâmbând comic din nas, plimba cu ușurință arcușul oe ciarde, dând viață sonatelor lui Mozart. Dorea oare să se facă artist? Nu, nu avea astfel de ambiții. Cânta pentru el, numai pentru el. "Știți oare câtă grație, sensibilitate, pasiune există la Mozart? Dacă nu știți, permiteți-mi să vă cânt sonata în SI bemol major..."

Printre cei care-l ascultau, cea mai atentă era mica sa verișoară Elsa, cu doi ani mai tânără decât el. Tații lor erau veri, iar mamele verișoare; părinții Elsei locuiau la München și fetița venea deseori în vizită la Albert. Cei mai vârstnici i-au poreclit, în glumă, "rude de suflet".

Toamna, înainte de sfârșitul vacanței(aceasta era a treia toamnă din viața sa de licean), el primi în dar un manual de geometrie legat în carton tare.Îl deschise cu o curiozitate amestecată cu timiditate și-i începu să citească primele pagini, primele definiții ale lui Euclid. Rămase uimit și continuă lectura. Nu putu să lase cartea din mână până nu o termină. Câtă claritate, câtă precizie de gândire! Și aceasta era doar ceva cu totul diferit de sonatele lui Mozart! Analiză fiecare verigă a demonstrațiilor și înlănțuirea lor. Încercă să demonsteze teoremele pe altă cale decât cea dată în carte și fu tare mulțumit când reuși, iar nasul i se strâmbă exact în acelasi fel ca atunci când mânuia arcușul.

Aceasta era "încă o minune", așa cum va nota el mai târziu în amintirile sale, însă de cu totul alt gen deâct cea legată de busolă. "Însuși faptul că omul a fost în stare să atingă o astfel de puritate și siguranță în gândirea abstractă, ca cea realizată de greci în geometrie, era uimitor, neobișnuit!"

Profesorul de geometrie nu era un pedant. El bătea încurajator băiatul pe umăr, și-i punea nota maximă, cea bine-meritată. Dar algebra? Cine spune că acesta este o știință plicticoasă? Începeți vânătoarea "x-ului" misterios. V-ați apropiat de el, l-ați încercuit din toate părțile asemeni unei fiare sălbatice, și iată că l-ați prins!

Unchiul Jakob, de profesiune inginer și matematician amator, era entuziasmat. "Ia uitați-vă, Albert al nostru a prins grai! Ei, nu te mai fâstâci ca o domnișoară și arată-ne ce cărțulie ai acolo".

Cărțulia se numea "Kraft und Stoff"("Forță și materie") - o primise în dar de la un student care locuia prin apropiere și era desenator în gabrica unchiului Jakob. Câteodată, studentul era invitat la ei la masă. Nu credea în Dumnezeu. Nici Ludwig Friederich Karl Büchner, autorul cărții primite, nu credea în Dumnezeu. Lumea guvernată de legile imuabile ale naturii, Universul în veșnică mișcare mecanică circulară, iată conținutul acestei cărți remarcabile.

În Rusia, Pisarev era pasionat după ea. Bazarov cita din "Kraft und Stoff", spre indignarea lui PAvel Petrovici Kirsanov. La liceul Lintpold, cartea lui Büchner era interzisă. Și pe bună dreptate. "Citirea lui Büchner, menționează în autobiografia sa Einstein, a avut drept consecință o liberă cugetare de-a dreptul fanatică. A început să se înrădăcineze părerea că tineretul era înșelat cu premeditare cu ajutorul mașinii școlare, care băga religia în capul copilului... Era o părere uluitoare..."

Partea 2[modifică]

Afacerile lui Hermann Einstein mergeau prost și fabrica în care se producea și se reparau acumulatorii încetase să mai aducă vreun venit. Consiliul de familie luă hotărârea de a se muta cu toții în Italia, dar acesta era un pas greu de luat. Oamenii nu se despart ușor de pământul pe care s-au născut și pe care au crescut.

Germania este patria noastră, spunea Hermann Einstein. Vreau ca Albert să termine liceul la München, iar după aceea, după aceea vom vedea...

Albert rămase la München . El continuă să fie primul la matematici și se descurca oarecum și la celelalte obiecte. Însă mai exista ceva de care el încă nu-și dădea seama.

Într-o zi, Albert discută cu un coleg despre atitudinea sa negativă față de religie. Acesta îl privi încruntat și ieși din clasă mormăind ceva. Unui alt coleg, Albert îi povesti o anecdotă citită de el despre regele Frederic cel Mare. Pentru a se descotoroși de un moșier din Pomerania, care-l plictisea cu cereri de numire în postul de "consilier", idealul oricărui german care se respectă este să ajungă cât de cât consilier, Frederic decretă numirea lui în funcția de "consilier-dobitoc". Cu lacrimi în ochi de râs, Albert se uită cu privire blândă la interlocutorul său. Acesta însă nu râdea. Era fiul unui consilier secret...

Albert ajunse să înțeleagă totul. Ocupat cu teoremele sale, el nu observase ceea ce se întâmpla în jurul său. Fusese orb. Acum vedea totul. Avea aceeași senzație ca odinioară, în copilărie, când fusese lăsat, din neatenție, într-o cameră întunecoasă. După cum își amintea el mai târziu, acestă lume măruntă și înfumurată de negustori și conțopiști münchenezi seamăna aidoma cu o cameră în care domnește întunericul. "Goana pentru satisfacerea nevoilor stomacului era învăluită atunci, cu o grijă mai mare decât în prezent, în fraze frumoase și fățarnice". Participarea la această goană "putea duce la satisfacerea nevoilor stomacului însă nicidecum la satisfacerea aspirațiilor omului, ca ființă ce simte și gândește".

Hotărârea era luată: el nu mai rămâne aici nici o singură zi; pleacă la Milano, la părinți. Ar fi vrut să-și scoată un certificat medical din care să rezulte că elevul Einstein are nevoie de un concediu de șase luni. În curând însă avea să constate că aceasta nu mai era necesar. În drum spre medic, îl opri pe scări dirigintele:

- Sunteți invitat să părăsiți neîntârziat liceul. Prezența d-voastră exercită o influență dăunătoare asupra celorlalți elevi.

- Dar mai am doar un an până la absolvire...

- Hotărârea domnului director este de neclintit.

Partea 3[modifică]

În goana trenului, privind pe fereastră, Einstein vedea oameni prost îmbrăcați care gesticulau energic și mergeau care încotro cu o expresie hotărâtă. Ei duceau de căpăstru măgăruși încărcați cu un calabalâc jalnic.

- Încotro merg acești oameni? întrebă el pe camarazii săi de călătorie.

- Să caute fericirea peste ocean! i se răspunse.

Curios, gândi el. Ei pleacă să-și găsească fericirea peste ocean, iar eu vin aici. Oare nu s-ar putea face în așa fel încât să găsim fericirea acolo unde ne aflăm fără să fim nevoiți să o căutăm în altă parte?

Oamenii cu haine rupte, care-și căutau fericirea pe mealguri îndepărtate, nu păreau nefericiți. Dimpotrivă, ei cântau melodii populare și, fără a-și încetini pasul, se acompaniau cu instrumente care imitau de departe vioara. Se trezi cu mâna pe cutia viorii. O avea la el. Avea cu el și "Kraft und Stoff" a lui Büchner și caietul în care-și nota gândurile. În ultimul timp îl preocupa o problemă la care nu era așa de ușor de dat un răspuns: ce se va întâmpla dacă un receptor de lumină (spre exemplu, un aparat foto sau ochiul uman) s-ar mișca în urma unei raze de lumină cu o viteză egală cu acesta? Atunci, în raport cu acest receptor, unda de lumină nu ar mai continua să fie o undă ce se propagă în spațiu, ci ar încremeni parcă pe loc, așa cum încremenesc imaginile pe ecran când se defecteazaă aparatul de proiecție dintr-o sală de cinema.

Niciodată nu s-a observat în natură ceva asemănător și, din punct de vedere al teoriei, nici nu se poate observa. Aceasta înseamnă că, în lanțul raționamentului, s-a strecurat o greșeală. Dar care și unde? Întrebarea aceasta îl obseda.

La gară îl întâmpină tatăl său. În drum spre casă Albert îi spuse că intenționează să renunțe la cetățenia germană și că este hotărât, de asemenea, să părăsească comunitatea religioasă evreiască, nemaidorind să aparțină niciunei religii.

- N-am nimic împotrivă! îi răspunse tatăl. Ai 16 ani. Acum am să-ți spun un lucru pe care mama ta încă nu-l știe: sunt ruinat! Avântul industrial care mi s-a spus că există aici s-a dovedit a fi o himeră. Se închid ateliere, prăvălii, fabrici. Acesta se numește "declin". Ați învățat la liceu de ce au aloc aceste avânturi și declinuri? N-ați învățat? Eu nu am să te mai întrețin multă vreme - continuă tatăl. Alege-ți mai curând o profesie practică. După cum bănuiești și singur, astronomii și violoniștii nu sunt atât de necesar în zilele noastre. Inginerii cu diplomă de merit și profesorii sunt mai necesari...

Partea 4[modifică]

În toamna anului 1895, Albert Einstein depuse actele la "Technische Hochschule" din Zürich, care se numea, pe scurt, "Politechnikum".

Aceasta era o școală renumită în Europa Centrală pentru cunoștințele științifice care se căpătau de aici. Elveția neutră îi atrăgea pe studenții străini. Emigranți revoluționari persecutați, social-democrați din Germania și Austria, o adevărata internațională studențească, umpleau sălile de cursuri și coridoarele.

Se prea poate ca, trecând acest prag, tânărul Einstein, în vârstă de 17 ani, să fi nutrit la început oarecare iluzii în legătură cu ce-l aștepta pe drumul bătătorit al științei. Iluziile însă s-au destrămat foarte repede și, amintindu-și mai târziu, la bătrânețe, despre aceasta, nu găsi pentru sine cuvinte prea măgulitoare.

"Eram un tânăr încăpățânat, deși nu mă distingeam prin nimic, autodidact, care am acumulat, cu lacune mari, anumite cunoștințe de specialitate... Cu o sete de a cunoaște cât mai temeinic însă fără a avea capacități suficiente de asimilare și, pe deasupra, fără o memorie prea bună, m-am apucat de învățătură, care s-a dovedit a nu fi ușoară pentru mine. Cu un sentiment de vădită neîncredere în forțele mele, m-am prezentat la examenul de admitere..."

Examenul de matematică n-a decurs în mod obișnuit. Rezolvarea problemelor de geometrie (Einstein a folosit o metodă care nu era cuprinsă în programă) a stârnit uimire. S-a constatat că acest candidat e familiarizat cu bazele analizei superioare, cu geometria analitică, cunoștințe pe care și le însușise singur, pe când era elev la liceul din München și în timp ce învăța vioara. "La vârsta de 12-16 ani, își amintea el la bătrânețe, mi-au căzut în mână, spre norocul meu, cărți în care nu se dădea atâta atenție rigurozității demonstrațiilor. În schimb, se scotea bine în relief ideea principală. Noțiunile de diferențială și integrală, ideea geometriei analitice, șirurile infinite erau lucruri foarte interesante și care mă impresionau tot atât de mult ca și minunea geometriei elementare..."

Entuziasmați, profesorii s-au ridicat de pe locurile lor pentru a privi această minune, iar directorul însuși s-a uitat curios la cel examinat. Albert stătea lângă tablă strâmbând din nas și amuzându-se nestânjenit pe seama examinatorilor. La examenele de franceză și cel de botanică a căzut însă cu succes. Acum, directorul, ascunzându-și zâmbetul, privi fața sa dezvoltată și-i spuse:

- Nu e totul pierdut, tinere! Ai căzut la examen? Același lucru i s-a întâmplat și lui Giuseppe Verdi, care n-a reușit la examenele de la Conservatorul din Milano, și tot așa lui Charles Darwin, care a fost exclus pentru "incapacitate" de la Universitatea din Edinburg!... N-ai certificatul de maturitate? Nu-i nimic: înscrie-te în ultima clasă a oricărui liceu cantonal elvețian și la anul te primim fără examen...


După un an, aducând certificatul de maturitate de la școala din cantonul Aarau, își ocupă locul în sala de cursuri a politehnicii, intrând la secția pedagogică, secție ce pregătea profesori de matematică și fizică. Adesea pășea în amfiteatru venind de la universitatea vecină, aceasta se întâmpla în anul II, un tânăr ciufulit, cu o expresie de încredere în sine. Și el studia fizica și se numea Adler, Fritz Adler, originar din Viena. Adler era un nume cunoscut. În ziare mereu se menționa numele tatălui său, președintele fracțiunii social-democrate din parlamentul austriac. Aproape de Albert ședea Mileva Marici, o sârboaică cu 4 ani mai în vârstă. Mileva era o fată nu prea frumoasă, dar a cărei față exprima multă seriozitate.

Partea 5[modifică]

Viața își urma cursul pe 2 planuri:

Pe un plan erau ocupațiile legate de programa de învățătură, participarea obligatorie la lucrările de laborator, trecerea examenelor de sfârșit de an, în fine examenul pentru obținerea diplomei, care-l îngijora atât de mult pe Einstein-senior. Lucrurile au început să se aranjeze pe rând. Albert va deveni cetățean al republicii elvețiene. Pentru aceasta trebuiau îndeplinite toate formalitățile, inclusiv cea mai dificilă, aceea de a vărsa 1000 de franci în visteria țării.

Împărtăși planurile sale Milevei Marici. Tânăra fată cu o expresie atât de serioasă, aprobă proiectul.

În vara anului 1900, stârnind din nou uimirea profesorilor prin cunoștințele sale de matematică, obținu diploma mult dorită. După un an, dobândi și cetățenia elvețiană. Pentru a aduna cei 1000 de franci, a trebuit să economisească, în fiecare lună, o bună parte din suta de franci pe care i-o trimiteau părinții săi din Italia. Și-a redus cheltuielile la strictul necesar, mânca puțin și nu-și făcea haine noi, dar greutățile mari, după cum avea să constate în curând, abia îl așteptau. De ajutorul părinților nici nu mai putea fi vorba. De altfe, nici el nu l-ar mai fi acceptat. Trebuia să se țină pe propriile lui picioare. Diploma și actul de cetățenie elvețiană îi dădeau, în orice caz, dreptul să ocupe un post de profesor de liceu. Sau, putea spera să rămână ca asistent la politehnică.

Nu reuși să obțină nici una, nici cealaltă.

Nici unul dintre savanții care-i lăudau capacitățile nu-l luă ca asistent. De ce? Biografii lui continuă să aibă păreri împărțite în această problemă. Printre cauze se menționează originea sa străină, în speță evreiască, se vorbește de "originalitatea manierelor" sale, de o neglijență excentrică, excesivă a îmbrăcămintei. Se fac aluzii la "independența și extremismul convingerilor sale", care-l făceau să nu poată asculta banalități și prostii fără să izbucnească în râs, neținând seama de titlul și rangul interlocutorului. Einstein însuși, amintind de anii săi de tinerețe, sublinia această din urmă cauză:

Eram persecutat de profesorii mei, care nu mă simpatizau din pricina independenței mele și-mi închideau calea spre știință...

Un fapt însă e cert: Albert Einstein, în pofida tuturor eforturilor sale, nu și-a putut găsi un post stabil timp de aproape 2 ani de la absolvirea politehnicii. Porțile școlilor la care a bătut au rămas închise pentru el: în unele locuri i s-a spus că nu sunt posturi libere, în altele că se dă preferință persoanelor mature și cu experiență. Temporar, pentru câteva luni, reuși să suplinească la școala tehnică din orășelul Winterthur pe un profesor, care fusese concentrat. Funcționarul care înscrisese numele lui Einstein în registrele de populație făcu o mutră acră când, la rubrica "apartenența religioasă", fu nevoit să scrie "fără religie". De altfel, Einstein n-a stat mult timp în acest orășel, pentru că suplinirea a luat sfârșit curând. Și iată-l din nou fără serviciu.

A fost un an greu, își amintea mai târziu Einstein. Lipsurile erau atât de mari încât, pentru un an, nu m-am putut gândi la nici o problemă abstractă.

Răbda de foame! Tocmai în acea perioadă se îmbolnăvi de ficat, boală de care a suferit, mai apoi, toată viața. Nu și-a pierdut totuși cumpătul și umorul și, în aprilie 1901, într-o scrisoare trimisă de la Milano unde plecase să caute de lucru, scria unui coleg de școală din Zürich:

Dumnezeu a creat măgarul și i-a dat o piele groasă. Prin aceasta, măgarul este mai avantajat decât mine... În domeniul științei, după o întrerupere îndelungată, mi-au venit două idei mari... Dacă ai ști ce sentiment de bucurie ai când îți dai seama de unitatea ascunsă dintre grupurile complexe de fenomene care, la o primă privire, par cu totul disparate între ele! ...

Și într-o altă scrisoare:

Insert the text of the quote here, without quotation marks.

Semnă scrisoarea:

Vechiul tău prieten și ghinionist, Albert Einstein

Un anunț din ziare oferea un post de preparator la un pension particular din Schauffhausen. Plecă numaidecât într-acolo. Elevii pensionului, copii din familii înstărite, erau instruiți de un întreg stat major de profesori plătiți. Einstein fu acceptat urmând să predea matematica.

Amintindu-și de copilărie, își propuse să predea cu conștiinciozitate elevilor săi abecedarul acestei științe atractive. Se strădui și întradevăr reuși s-o facă atractivă, să-i expună bazele ca pe o izbândă mare și inspirată a spiritului uman. Cei care treceau pe lângă clasa în care ținea lecțiile auzeau mirați strigătele de bucurie ale copiilor:

L-am găsit pe X, acum putem trece la următoarea ecuație!

Pedagogii erau intrigați. Îi deranja acest domn Albert Einstein care se încăpățâna să nu poarte gulerul obligatoriu și, chiar dacă îl purta, nu avea capetele triunghiulare răsfrânte spre dreapta și spre stânga. În iarna anului 1901 fu concediat fără nici o explicație. Viața își urma cursul în zig-zaguri de neprevăzut, dar care nu promiteau mare lucru.

Totuși, în mod discret, fără a fi întrezărit, deocamdată, de nimeni, își croia drum un alt curent puternic și profund.

Partea 6[modifică]

Anii de studenție n-au fost numai ani de cursuri și de examene. Cartea lui Büchner, "Kraft und Stoff", citită cândva în tinerețe, n-a fost uitată. Această carte a fost o primă treaptă pe care, urcând-o, putea face pasul următor.

Tabloul Universului schițat de mâna filozofului-mecanicist și a popularizatorului științific arăta ridicol de primitiv și nu corespundea deloc datelor noi furnizate de știință.

Acest tablou avea totuși ceva ce nu putea fi trecut cu vederea: pătrunderea gândirii cutezătoare prin învelișul fenomenelor, încercare de a ajunge cu rațiunea la esența profundă a Universului, năzuința poate spre ultima realitate, încă neatinsă.

Nu sosise oare timpul să se facă un nou pas în această direcție ?

Einstein își alcătui, chiar din primul an, o listă de cărți și își făcu un plan de lectură particulară pentru o lună, un semestru șu un an întreg. În lista filozofilor intrau, în ordine istorică, Platon și Aristotel, Bacon, Hume, Descartes, Spinoza. Kant ocupa ultimul locdin această listă. Îi parcurse apoi pe marii fiziceni clasici: Newton, Laplace, Maxwell, Kirchhoff, Hertz... Lectura a cerut mult timp și în curând învăță, așa cum își amintește el în notele sale biografice, "să caute în cărțile citite tot ceea ce te poate duce la aprofundare și să înlăture tot ceea ce încarcă gândirea și o îndepărtează de la esențial". Esențialul este natura, legile ei, realitatea concretă, vizibilă, vie. Speculația care se îndepărtează de realitate este sterpă. Nu, el nu intenționează să se cufunde în speculație pură. Când nu studia, el își petrecea cea mai mare parte a timpului lucrând în laborator, urmărind cu nesaț fenomenele uimitoare care apăreau în câmpul vizual al spectroscopului, în tubul de descărcare vidat, în aparatele, eprubetele și baloanele laboratorului de chimie. Toate acestea aveau numai parțial legătură cu programa oficială de învățământ, ba uneori nu aveau absolut nici o legătură...

Cursurile nu le prea onora cu prezența sa. Printre profesori, în afară de pedanți și birocrați, erau însă și câteva personalități cu adevărat remarcabile. De exemplu: matematicianul Herman Minkowski. Ah, dacă ar fi putut prevedea ce rol aveau să joace lucrările acestui om în viața sa științifică! Dar el nu și-a dat seama de aceasta, și n-a frecventat cursul lui Minkowski, lucru pe care la regretat apoi amarnic. În privința cursurilor și a examenelor obligatorii, avea, așa cum se întâmpla uneori, "un prieten care frecventează regulat cursurile și ia notițe cu conștiinciozitate..."

Acest prieten era Mileva Marici.

Mileva, căreia a încercat să-i împărtășească cele citite, asculta încruntată explicațiile sale ample.

Nu trebuie să te ocupi atât de mult cu aceste lucruri, Albert. Ai nevoie de diplomă. Cu astea nu vei reuși să iei examenul la funcții de variabilă complexă a domnului profesor Hurwitz...

Funcții de variabilă complexă! Nu, ea poate fi liniștită, pentru că el va reuși sa treacă acest examen. Dar știe oare Mileva la ce concluzie nouă și nestrămutată a ajuns el acum? Îi va vorbi despre aceasta, despre secretul hotărâtor pentru viața sa. El are aptitudini pentru matematică și nimeni nu poate nega acest lucru. Dar el nu-și va consacra viața matematicii! Nu va studia matematica numai de dragul de a o învăța, ci o va folosi ca instrument pentru un scop măreț: cunoașterea realității, așa cum se prezintă ea. De aceasta se ocupă fizica teoretică. Dacă Spinoza ar trăi astăzi, el s-ar ocupa de fizica teoretică. L-a citit Mileva pe Spinoza? Atunci să afle că el este unul dintre cei mai mari filozofi! Știe ea oare că "Etica", "Tratatul filozofico-politic", lucrarea "Despre îndreptarea intelectului" au fost construite după modelul geometriei: teoreme, leme, corolare... Dar Spinoza n-a fost geometru! Metoda geometrică a fost folosită de el numai ca un instrument de cunoaștere. Legătura matematică și ordinea ideilor au însemnat pentru el gândirea legăturii și ordinii lucrurilor.

El, Albert Einstein, va urma calea lui Spinoza, va aplica geometria, analiza matematică în scopul cunoașterii lumii fizice. În privința lui Kant, el a găsit acolo multe lucruri interesante, dar gândirea apriorică, "lucrul în sine", nu pot fi acceptate! Kant nu are curajul, nu vrea să înțeleagă că puterea rațiunii nu are limite, că rațiunea nu operează cu sine însăși ci cu realitatea pe care o vom cunoaște până la capăt...

Așa, erau aproape așa, îi vorbea Albert Einstein Milevei Marici. Aceasta se întâmpla în al treilea sau al patrulea semestru de politehnică; Mileva Marici nu se interesa de probleme filozofice. Din această conversație, ea a înțeles un singur lucru: că el vrea să se consacre fizicii teoretice. El nu intenționează să-și aleagă, ca profesie, nici catedra, nici chiar formulele matematice. Obiectul său este realitatea (l-a citit, din păcate, pe Spinoza) și intenționează să se ocupe cu aceasta, în dauna intereselor sale vitale.

Că îi mergea tot mai rău, Mileva vedea cu strângere de inimă, dar și cu o oarecare tainică satisfacție pentru că el nu i-a ascultat sfaturile. Cât timp va mai sta fără lucru? Nu mai departe decât ieri, el i-a spus că dacă situația nu se schimbă, nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să umble cu vioara din curte în curte ca să câștice câteva centime pentru trai. Pe toate gardurile orașului putea fi citit un anunț în care se spunea că "Albert Einstein, absolvent al Politehnicii, dă lecții de fizică pentru 3 franci/oră". În urma acestui anunț, se prezentă un singur "amator", un oarecare Maurice Solovin, român de origine, care venise în Elveția să studieze științele și artele. Dar ce se întâmplă: în loc să se ocupe de fizică, profesorul și elevul petrec ore în șir, despre cei 3 franci nici nu mai era vorba, în discuții asupra unor teme filozofice și teoretice. Nimerind odată în mansarda unde locuia Albert, Mileva fu aproape asfixiată și trase o spaimă grozavă: totul era plin de fum și încă un fum așa de gros, încât în prima clipă i se păru că în cameră izbucnise un incendiu. Einstein și Solovin stăteau unul în fața celuilalt, gazda pe podea, pe o cuvertură veche de divan, iar musafirul pe un scaun șchiop. Ei se tratau reciproc cu salve de fum din pipe și discutau conținutul "Gramaticii științei" a lui Pearson. Dorind s-o îmbuneze pe Mileva, Albert îi arătă extrasele primite din Berlin pe care figura semnătura sa. Din ce în ce mai rău! A publicat un articolaș într-o revistă științifică. Când a reușit să-l scrie? Articolul a apărut în vara anului 1901, în perioada sa cea mai grea, în perioada de șomaj și lipsuri.

Articolul a fost publicat în "Analele de fizică" din Berlin și titlul: "Consecințele teoriei capilarității", arăta că era vorba de ceva cu totul depărtat de necesitățile practicii... Mai mult decât atât, în articol se vorbea despre atomi și despre forțele de atracție dintre atomi în lichide, ca despre ceva existent în realitate. Era, desigur, o pură fantezie, cum credea Mileva Marici și cum credea de asemenea și domnul Adler-junior (care avea succes în viață și la a cărui părere Mileva ținea în mod deosebit).

Și mai regretabil era că nepracticul ei prieten, în loc să se ocupe de interesele sale, continua să se gândească la nu știu ce lucrări de același fel. Spunea că le va termina neapărat, numai să i se dea un post cu un salariu mic, dar stabil.

Într-o seară, în vara anului 1902, veni la ea și îi spuse că a obținut, în sfârșit, un astfel de post.