Viață și moarte

Jump to navigation Jump to search
Viață și moarte
de Garabet Ibrăileanu


1. Se zice că trece timpul. Timpul nu trece. Timpul nu trece niciodată; noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren i se pare că trec arborii din câmpie, așa și nouă ni se pare că trece timpul. În realitate nici arborii, nici timpul nu trece, noi suntem acei ce trecem. Timpul e veșnic același, asemenea lui și în repaos etern ca și spațiul.

2. De multe ori dorim a schimba o grijă mică, prezentă, pentru alta, deși mai mare, dar îndepărtată.

3. A tălmăci existența lui Dumnezeu e a avea pentru fiecare tălmăcire o altă noțiune de Dumnezeu; a tălmăci neexistența e a avea o singură noțiune, un singur scop: că nu-i.

4. O, moarte! Tu ne rănești mereu pe noi, dar numai prin aceasta tu ne aduci aminte de rănile pe care noi, mai ales, le-am pricinuit. Și după cum gândul morții prietenilor face mai ușor ca să ne împlinim datoriile către ei și ne scutește de chinurile conștiinței, tot astfel moartea ia cu dânsa, din nenorocire, când în adevăr vine, o parte din lume cu violența ei teribilă.

5. Este o experiență obișnuită că numai după ce prietenii ne sunt luați îi prețuim. Dar dacă moartea lor are acest efect asupra noastră, atunci numai gândul morții lor va avea un efect mai bun.

6. Moartea, cel mai serios prieten al nostru și sfătuitor moral, ne învață să iubim. Și cel mai adeseori ne poruncește să iubim -- dacă în adevăr moartea este ultimul sfârșit, după care nu va fi nici o întâlnire.

7. În lupta vieții nu toți pleacă de la același punct și nu li-i dat tuturora de a avea aceleași mijloace de luptă.

8. Lipsa de idealism e fatal să ducă la concepția că viața nu mai are nimic bun decât plăcerea fizică și anume, cea mai puternică, cea sexuală. Și cine pune tot prețul pe simțuri, se teme grozav de moarte.

9. De la Marc Aurelian și până azi, n-a putut dovedi nici filozofia, nici viața, că ar fi cu putință altă plăcere, neamestecată cu durere și nerăsplătită prin durere, decât aceea a îndeplinirii zilnice a datoriei, a umilei și nobilei datorii, -- și, poate, încă plăcerea celor câteva ceasuri de odihnă, seara, într-o odaie curată, după o zi de muncă, cu mulțumire de ceea ce ai făcut azi, cu speranță la ceea ce vei face mâine...

10. Neputând trăi viața și fiind îngrozitor a admite existența fericirii, când tu nu o poți gusta, ajungi fatal să negi posibilitatea fericirii și, deci, valoarea vieții. Și mintea, advocatus diaboli, se pune pe justificat acest sentiment împotriva vieții, clădind o filozofie care se cheamă pesimism.

11. ... iubirea de viață nu poate părăsi complet pe om (ea e aceea care duce, indirect, chiar și la idealizarea neexistenței).

12. Cine nu cunoaște naiva încredere a tinereții în puterea irezistibilă a ideii? Mai toți am suferit la acea vârstă de iluzia fermecătoare că o argumentare strânsă și cinstită e de ajuns spre a schimba convingerile greșite, spre a inocula ideea adevărată.

Dar vine în curând o vreme când începi să simți masiva realitate a inerției omenești, acea alcătuire din deprinderi, prejudecăți și, mai ales, instincte, sentimente, pasiuni.

Iar când în problemele de care suntem agitați vorbește partea aceasta afectivă, ideile noastre nu sunt decât expresia naturii noastre intime, iar argumentele cu care le susținem nu sunt decât justificarea cu orice preț a acestei naturi.

În cazul acesta, o idee care nu corespunde deprinderilor și sentimentelor noastre nu este băgată în seamă ori, dacă ne solicită atenția, i se găsesc defecte, chiar când nu le are, și este respinsă. Iar argumentarea în favoarea acestei idei e socotită, cu bunăcredință, drept un sofism.

13. ...omul cere vieții ceea ce ea nu poate da; este ceea ce spune poetul în versurile:

Și poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Străbătător durerii...

14. Pesimismul și optimismul sunt adevăruri relative. Viața nu e nici bună, nici rea în sine. E cum o simți -- și nimic alta.

15. Moartea prin sinucidere e tot atât de „determinată" ca și orice moarte, ca și moartea de cancer. Moartea cauzată de o boală fizică e termenul fatal al unor procese fiziologice. Sinuciderea -- al unor procese sufletești.

16. Nu doriți stelele de pe cer, dacă nu voiți să ieșiți din ordine și să fiți nefericiți. Mulțumiți-vă cu proza banală a vieții, dacă voiți să dormitați în liniște cele câteva zeci de ani, până ce veți pune mâinile pe piept.

17. Iluzia este vălul albastru pe care energia vieții îl aruncă asupra micii și goalei realități, pentru a înșela rațiunea rece și a o sili să se pună în slujba sa.

18. Viața înconjurătoare -- omenească sau cosmică -- cu cât e mai puternică, mai izbucnitoare, cu atât e mai puțin suportată de un obosit. E un contrast atunci prea mare între forțele noastre și cele care ne înconjoară.

19. Când omul nu se mai poate iluziona, când nu mai urmărește nimic, când i-i frică de acțiune, pentru că nu poate reacționa, atunci realitatea nu-l mai interesează. Atunci vine incuriozitatea (oboseala nervoasă, neurastenia, a fost definită și ca o rarefiere a stărilor sufletești). Incuriozitatea este vestitul „urât" (ennui) al lui Baudelaire.

20. ... oboseala, deziluzionarea, inacțiunea, slăbind instinctul vieții, slăbește și instinctul moral. Și, la sufletele de elită, locul instinctului moral îl ia întotdeauna simțul estetic. Un „pervers" rafinat se abține de la o faptă rea, numai dacă, pe lângă rea, e și inestetică.

21. Legea vieții este frica de moarte, adică evitarea a tot ce poate scurta timpul scurt cât mai avem încă de respirat. (Se poate dovedi că și preceptele moralei celei mai înalte și mai „dezinteresate" se reduc, în ultimă analiză, tot la această lege.) Orice semn, orice precursor al morții este oribil, și orice semn de viață intensă este încântător. Și aceasta e o cauză pentru care gustăm și lăudăm în artă expresia vieții cât mai puternice. Dar viața împuținează viața. Materia nobilă și elastică se durifică cu vremea. Țesutul devine coajă. Pe partea sufletească -- aceeași anchilozare și scleroză, și din cauze organice, și din cauza presiunii sociale care pune viața în tipare. Iată pentru ce copilul este atât de încântător.

22. Este un secret, este ceva ascuns parcă în dosul aparențelor, pe care nu-l înțelegem, dar îl simțim. Este, în pregătirea împrejurărilor dinainte de izbucnirea fatalității, o tensiune, este ceva care trebuie să eclateze -- și atunci, fatalitatea, acel cineva rău și „ironic", își trimite agentul și nenorocirea s-a produs.

23. Realitatea este un amestec de tragic și comic. Adesea, dacă nu întotdeauna, același lucru omenesc este și tragic și comic. Unul concepe realitatea mai ales pe partea ei comică, altul mai ales pe partea ei tragică. Scriitorul comic și scriitorul tragic. (Pentru inteligența pură, viața apare comică; pentru sentiment, apare tragică...).

24. În genurile în care este de ajuns inteligența, știința, ori sentimentul, cineva poate ajunge până la treptele supreme ale producției științifice ori literare chiar în prima tinerețe. De aceea, știință, filozofie, poezie, critică estetică, toate de primul rang, pot fi semnate și de oameni sub treizeci de ani (...).

Când însă e nevoie de o lungă observație personală, genul nu poate fi cultivat cu succes decât de oamenii maturi. Și singura observație care cere timp lung și nu poate fi împrumutată de la alții e aceea a vieții sufletești, a altora și a noastră proprie, materialul romanului, al criticii psihologice și al oricărui gen care are de obiect omul moral, concret și divers.

25. Azi se împlinesc treizeci și șase de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se darmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morții mor și ei mereu. Când voi dispărea și eu, va fi murit și ea complet din univers.

26. Tinerețea -- plutire pe un râu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini și umbre ale pădurilor cu întârzieri neprevăzute și binevenite, cu gândul la bucuria drumului de mâine. Și, după câțiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putință de oprire, între maluri uniforme, într-o lumină sură și rece de toamnă, spre apropiata prăpastie...

27. Numele celui care a fost odată nu poate forma subiectul nici unei propoziții cu verbul la prezent și, gândind bine, nici la trecut. „Hanibal a învins la Cannae" e necorect; afirmă minciunos o existență, aceea a lui Hanibal. Căci, pentru a fi operant cândva, ceea ce e denumit de subiectul propoziției trebuie să existe, să fie o realitate. O inexistență nu poate avea un atribut, nu poate produce o realitate nici ieri, nici azi, nici mâine; și despre nimic nu se poate afirma nimic.

28. ...toată poezia vieții, până la infinitezimal, emoția pe care o dă o floare de câmp, răsăritul unei stele, o adiere de vânt, are ca principiu gândul morții, fiindcă vorbește de iubire și că prețul integral al vieții îl dă numai moartea.

29. Gândurile, simțirile și faptele se ajustează mereu la împrejurări, inconștient. O mică schimbare în mediu provoacă o deviere a sufletului. (Lampa de pe masă, mutată pe un scaun din colțul camerei, modifică tot peisajul încăperii -- alte umbre, alte proporții -- determină altă tonalitate a sensibilității, altă direcție a gândirii și alte reacții...)

30. Cineva își zicea adeseori: La cincizeci de ani tu ai rămas tot cum erai la cinci ani: un copil grav, care umblă după năluci.

31. A trăi este a te feri de moarte. Nimic din activitatea noastră și chiar din sensibilitatea noastră nu are alt scop și altă cauză.