Vestitorul biruinții de la Maraton

Jump to navigation Jump to search
Vestitorul biruinții de la Maraton
de Richard von Meerheimb
Traducere de Ștefan Octavian Iosif


(29 septembre 490 a. Chr.)

Am biruit, bărbați atenieni!

HERODOT

(Călduros și nobil, cu putere crescîndă.)

Akropolis!

O, sfîntă cetate de zei,

Cum te înalți aurie-n adîncul nopții albastre
Și îmi vestești de departe, măreț,
Că am ajuns,
Am ajuns, în sfîrșit!
Cădeți acum, genunchi slăbiți,
Sfîrșiți de goana îndelungă.
Țîșnește-acum șiroi de purpură
Din pieptul meu rănit de moarte!
O clipă numai dăruiți-mi suflet,
O zei, nemuritori,
Să le vestesc atenienilor!
Elada e liberă!

Zdrobit e pumnul perșilor
Ce amenința s-o puie-n jug,
Și-i mînțuită țara grecilor!

(Cu glas puternic.)

Ascultă-mă, cărunt portar! Deschide!
Dă-mi drumul între zidurile-Atenei,
Aduc biruința,

Aduc biruința de la Maraton!

(Pauză. Sfirșit, dar cu inimă.)

Moșnege, mulțumesc. Dă-mi umărul
Și sprijinește-mă în ceasul morții.
O-nghițitură încă, sunt topit de sete,
Uscat mi-e cerul gurei de praf și de arșiță, —
Și-acum, din răsputeri răsună,
Răsună, scutule, izbit de spadă,
Trezește-mi Atena din somn!

(Strigînd.)

Aici, aici, cetățeni! Sculați-vă!
Treziți din somn femeile, copiii!
Aici! Aici!

(Pauză. Vesel, mișcat.)

O, iată! Gloata zgomotos aleargă,
Minată de voioasa presimțire,
Și umple străzile!

(Refuzînd cu dragoste.)

Lăsați, lăsați, iubiților, aveți răbdare,
Nu fiecăruia în parte,
Poporului vreau să-i vestesc
Cum au căzut copiii lui și — au învins!
Eladă sfîntă, te apără încă
Pallas Atena,

Mai oțelește încă puterea lui Hercule,
Al grecilor braț!
Mai bate inima argonauților
În pieptul Eladei!

Căci, fără glumă, suflet de erou
Îți trebuie cînd vezi năvălind,
Ca valuri aprinse de aur topit,
Cumplita armată a dușmanului —
De unsprezece ori zece mii —
Să-i ții tu piept cu zece mii!
Și groaznica flot-a barbarilor oare
Nu cotropise de jur împrejur
Cu armele marea ce părea că este
Spinarea cu solzi monstruoși
A unui crocodil uriaș,

Ce crește și se-ntinde spre apus
Din țărmurile Asiei Mici,
Căscîndu-și gura lacom,
Amenințind Elada?

(Cu putere crescîndă.)

Zădarnică amenințare! Înarmați, săltară copiii Minervei!
Pe scuturile lor se răsfrînse în flăcări
Rușinea etern-a barbarilor crunți —
Eubea strigă, Eretria răspunse.

(Pauză. Sfîrșit.)

Iertați, părinți cinstiți ai cetății,
Sălbatica aprindere a mîniei,
Ci amintirea faptei colosale

Îmi umple iarăși sufletul de-avînt
Și-mi năbușește fiorii reci ai morții!

(Răstimp. Înviorat.)

Păharul acesta — mulțămesc —
Mă face să bănuiesc nectarul.

Ție-l închin, eroul cel mai de frunte al Atenei,
Ție-l închin, Miltiade!

Miltiade, el a fost, îndrăznețul,
Cel ce,-narmat cu scutul zeilor,
A smuls din șanțuri mica noastră ceată
Și-o aruncă în cîmp deschis,
Năvalnic, contra puterei de fier a perșilor!
(Cu un gest.)

Priviți, vă rog, bătrîni părinți,
Spre miazănoapte, unde din Kytheron
Coboară valea, lungă, strîmtorată-ntr-una
De Penos și Penthelikon,
Cum se deschide-apoi spre șes
La Maraton.
De-aici vedeai sclipind,

În vuietul îndepărtat de valuri,
Norii de pînze ai flotei barbarilor,

Și lîngă țărm, pestrițele corturi
Ale lui Datis, căpetenia mezilor,
Și-ale tovarășului său de arme, Hippias,
Cel care-a fost tiran odată al Atenei,
Azi — trădător de patrie!

(Pauză.)

Și iată, cînd Eos cu obraji trandafirii
Creștea din spuma de valuri,
Înecînd în lumina-i vioaie
Cuprinsul adînc ce vuia de arme,
Pluteau presimțiri de moarte în aer:
„Aleși sunteți de Styx,
O, voi, copii ai Aticei!“

(Cu nobil avint.)

Ci vechiul avînt spre jertf-al Eladei
Înflăcără din nou ceata aleșilor:
Barbarii dîrji călcau în picioare
Al Greciei suflet frumos!

(Însuflețit.)

O, suflet de viteaz, tu, Miltiade!
Tu ai fost care, plin de-nțelepciune,
Ai cumpănit, și slăbiciunei noastre
I-ai dat putere uriașă,

Tu, care ai silit colosul perșilor
Să-și strîngă-aripele ca vulturul rănit,
Tu, care ai împins înapoi
Îndrăznețul potop de călări,
Silindu-i să rămînă pe loc,
Înghesuiți, cu sabia-n teacă:
Căci slabele noastre aripe,
Ferite de munți și copaci răsturnați,
Îngrădeau orice atac din afară.

(Beat de amintiri, vesel și cu energie.)

Atunci, deodată, sunară cimbale și-oboaie
Și, vîjîind, năpădi pe șes
O mare de arme!

Dar noi n-adăstarăm năvala furtunii;
Ca și marinaru-ndrăzneț ce s-aruncă

Cu capul în jos în sălbatecul clocot
Al apelor!
Astfel și noi!

(Repede, însuflețit.)

În semicerc, în munți,

În pas de atac, neștiut pîn-atunci,
Așa năvălea stînga și dreapta,
Înainte și drept în zidul de suliți,
De lănci și scuturi ale dușmanului
Plin de uimire!

Și-n stînga și-n dreapta, și-n dreapta și-n stînga
Șovăiau aripele perșilor,
Șovăiau — se-ndoiau — se plecau — alergau!
Fugeau ca antilopele iuți de picioare,
Și noi, luptînd din greu cu grindina
De lănci și săgeți,
Noi după ei — spre mare!

(Cu spaimă.)

Dar miezul oștirii, slăbit de tot,
Deși purtat de mîndrii viteji
Temistocle și Aristide,
Nu mai putea să țină piept năvalei
Ce ca un orcan îl izbea
Din mijlocul falangelor dușmane,
Străpungînd inima grecilor
Cu măciuci ghintuite!

(Pauză.)

Un vaier străbate pînă la aripi.
Helenii biruitori aud
Cum strigă frații lor ajutor.

Brusc încetară goana, și atunci,
Ca două clește de fier, uriașe,
Ce se-nconvoaie să prindă prada
Și-o strîng într-o cumplită-mbrățișare,
Astfel, deodată se văzu barbarul
Apucat din ceafă,

Și-n dreapta și-n stînga drumul Închis
Spre portul mîntuitor!

(Pauză. Cu gesturi hotărîte.)

Oștirea grecească își vine în fire,
Ușoarele lănci se-ntorc înainte,
Al dușmanului hohot se schimbă-n prohod,
Și spadele șuieră, ghioagele trosnesc,
Falange fugare se sfarmă-ntre ele,
Și călărimea răpede-a pusțiului

Se spulberă spre mare, ca nisipul!
(Cu pornire crescîndă.)

„La flotă! Toți, la flotă!” se aude
Zadarnica strigare a perșilor.
Ci-n stînga și în dreapta fiii grecilor
Opresc năvala spre țărm,
Și-n lupta cruntă moartea se-nmiește,
Și fierbe, roșie, întunecată,
Albastra Mare Ionică!

(Mîndru, triumfător.)

Trofeele și corturile, ale noastre!
Cirezile de dromaderi și elefanți,
Încărcate cu comorile Răsăritului,
Cu perle și podoabe, ale noastre!
Și Datis, capul perșilor, mort!
Mort, trădătorul Hippias,
Înecat în mocirlă!
Morți pîn‘ la zece mii de barbari!

În portul Pireu se oprește
Podoaba semeață a galerelor,
Încărcată de grelele lanțuri
Pe seama noastră făurite,
Ducînd și blocul de marmoră
Ce trebuia să rămîie
Monument al rușinii noastre,

Acum stîlp de rușine-al înfrîngerii lor!

(Pauză mai lungă. Slăbit de tot.)
De-acum am sfîrșit!
Bătăile slabe ale inimei mele
Îmi spun că mi-s numărate clipele.

(Pauză. Elegie, plin de melancolie.)

Și-acum o dată încă, dulce vînt,
Ce-adii ușor dinspre pădurea sacră,
Ca o chemare din Eliseu,

Mai amintește-mi farmecul vieții,
Să mai respir o dată aerul Greciei!

(Cu mîna-ntinsă, înflăcărat de adincă dragoste.)

Nu, mamă-mamă, scumpă, bună mamă,
Nu te-arunca, bocind, în genunchi!
Eu am adus cea mai frumoasă veste!
Ești mama unui fiu viteaz,
Și Hellas —liberă!

(Sfîrșit, frînt și totuși însuflețit.)

Ce-mi pasă de aci nainte
De lumea pămîntească!

Dă-mi mîna ta, dă-mi mîna, dulce mamă,
Și-așază-mă cu fața,
Ridică-mi fața,
Cuprinsă de sudoarea morții,
Spre locul unde noi

Ne-am cîștigat nemurirea,
Să pot privi murind
Spre cîmpul de biruință al Eladei,
Spre Maraton!

Eu nu știu unde am să mor.
Văzui marea cea mare la țărmul mării
Cînd tatăl meu m-a dus acolo
Să facem sare.
De voi muri pe mare

Și de m-or azvîrli în apa-adîncă,
Veni-vor chiții lacomi,
Vor înota în preajmă-mi și vor întreba
Care din ei să-nghită leșul
Ce cade către fund?

Eu nu voi auzi.