Venus

Venus de Liviu Rebreanu

Alexandru Ralea era de vreo opte zile în Roma și încă nu izbutise să isprăvească cu Forul Roman. Fiindcă nici nu se poate isprăvi cu Forul Roman în opt zile. Cu totul altceva a fost Forul pe vremea republicei, ca, de pildă, în epoca de aur a lui August sau subt împărații de mai târziu. Fiecare secol trebuie să-l scormonești, să-l găsești printre ruinele acelea mărețe…

Ba chiar, dacă e să vorbim drept, Alexandru nici în Forul Roman n-a pătruns încă decât până la templul lui Saturn, iar templul acesta e de-abia „începutul începuturilor”. Opt coloane uriașe de granit au mai rămas în picioare, și în jurul acestora sunt atâtea de văzut și de cercetat, încât Alexandru nu se îndura să se despartă de ele.

Simțea totuși primejdia grozavă ce-l amenința, zi cu zi, tot mai mult. Guvernul îi dăduse un concediu de patru săptămâni și un ajutor de cinci sute de lei… pentru străinătate. Vrea să arate că e demn de această distincție. A venit la Roma cu gândul să studieze

Forul Roman pe baza săpăturilor celor mai recente, ca pe urmă, reîntorcându-se la Focșani, să țină niște lecții de filologie clasică să-i meargă vestea.

După o muncă conștiincioasă de opt zile însă de-abia ajunsese până la templul lui Saturn. Adevărat că până aci cunoaște Forul așa de bine, cum își cunoaște palmele. Se uită visător la zarea depărtată și își dădu seama că, dacă va înaintea cu minuțiozitatea de până acum, tocmai peste două săptămâni va ajunge la minunata coloană a lui Phokas, care se îndreaptă orfană spre cerul alburiu. Peste trei săptămâni însă îi expiră concediul. Și până atunci banii îi scad mai repede de cum scade luna pe bolta cerească.

Uneori îi venea să se supere pe guvernul care crede că, cu cinci sute de lei și în patru săptămâni, poți vedea toată Roma, când numai pentru Forul Roman ți-ar trebui cel puțin un an de zile ca în sfârșit să zici că ai învățat ceva. Dar cum să se supere pe guvern? Mai întâi, el, din principiu, e totdeauna guvernamental. Pe urmă, fără sprijinul guvernului, ar fi putut muri, și tot n-ar fi putut să vază cu ochii orașul visurilor sale!

Roma! Din fiecare lespede de piatră simțea bătaia miilor de ani. Cele opt coloane ale templului îi aduceau aminte vechile bogății, comorile, „aerarium Saturni” din care Iulius Caesar și Antonius s-au înfruptat cu atâta plăcere. Comorile au dispărut; au rămas doar bolovanii, ca niște inimi despuiate sau ca niște buzunare goale. Ce vrea să știe umbra lui Saturn, care rătăcește printre pietrele mucezite, că un biet profesor de la Focșani n-are decât patruzeci de lire în buzunar, iar acasă o singură hârtie de o sută, ascunsă bine, ca să-i ajungă trei săptămâni!…

A doua zi, dis-de-dimineață, Ralea urca iar spre Forul Roman, dar hotărât nici să se mai uite la templul saturnian; o să meargă, să zboare înainte să dea gata Forul până diseară. Sunt atâtea de văzut în Roma, încât pentru un secol întreg de-abia îți rămâne o singură clipă. Împărțise Baedekkerul în douăzeci și una de zile; în atâta vreme trebuia să vază „toată Romaf, deși, la gândul acesta, simțea că i se învâltoresc mințile.

Cu cât se apropia însă mai mult de Forul Roman, cu atât era mai sigur că iar o să se oprească la templul lui Saturn. Și se necăjea grozav că și vremea, și banii îi sunt măsurați. Niciodată nu-l amărâse mai mult sărăcia ca în clipele acestea.

Deodată însă luă o hotărâre eroică. Nu se mai duse până la Forul Roman, ci, îndată la Capitoliu, coti brusc la stânga și intră într-un palat spre care alergau și alți străini cu Baedekkerele în mână. Curtea palatului era plină cu statui și monumente antice. Pe o tăbliță de mucava scria: „Museo Capitolino”.

Alexandru trebui să se așeze pe un sarcofag antic. Atât de tare începuse să-i bată inima. Cu un minut în urmă el era un nimeni, un nenorocit fără bani, și acuma deodată se pomenește în mijlocul statuilor clasice pe care le-a visat de atâtea ori! Respira, ar fi putut zice, același aer antic, un aer dulce, roman, cald.

Tocmai peste un ceas își veni în fire. Se trezi silabisind inscripția unui monument și se gândi cu spaimă câte lucruri de văzut vor mai fi în caturile de sus ale muzeului. Îi venea să plângă de necaz și de neputință. Se mai învârti puțin prin curte, apoi deodată închise ochii și porni glonț spre scară sus. Nu îndrăznea să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Se hotărâse să vază mai întâi en gros toată colecția și numai pe urmă să se întoarcă la amănunte.

Dar deodată rămase țintuit pe loc. Își alunecase privirea întâmplător spre o cabină. Îl oprise o figură care i se părea grozav de cunoscută și care îi zâmbea aproape ștrengărește, parcă i-ar fi zis: „Ai vrut să treci pe lângă mine, ai?”

Ralea intră în cabină. Ochii lui mirați zăriră un număr. Răsfoi în Baedekker și citi: „Venus Capitolina”.

Respirarea i se curmă o clipă, iar cartea începu să-i tremure ușor în mână.

„Va să zică, aici este! Asta e faimoasa!” își zise uluit, și inima îi bătea ca un ciocan de oțel.

Se uită apoi sfidător în ochii zeității. Un minut șovăi. Pe urmă murmură cu o amăgire sinceră: „Mi-o închipuiam mai frumoasă!”

Admirația începu să-i dispară și, în aceeași măsură, se înveseli. În Baedekker, lângă numărul statuiei, scrie: „Învârtiți!” Atinsei nepăsător statuia. Soclul scârțâi discret, iar spatele zeiței se întoarse încet spre lumină.

„Aha! — zise Ralea, scriind cu degetul o curbă în aer, conturul e splendid! Așa ceva numai un artist clasic poate face!… Păcat numai că i-a greșit figura!”...

Alexandru ieși din cabină. Dar abia făcu câțiva pași și se opri.

„Eu sunt orb sau lumea e oarbă? Ia s-o mai văd o dată!”…

Intră iar în cabină. Pe buzele zeiței plutea același zâmbet ștrengăresc. Se uita în jos cu o demnitate nespusă, aproape ironică, iar cu mâinile amândouă se apăra, pudică, împotriva ochilor barbari.

Profesorul de la Focșani atinse iarăși statuia, dar cu mâini mai pioase, și începu iar a o învârti, dar cu atâta umilință, parcă ar fi vrut să-i ceară iertare. Zeița însă privea mândră pe deasupra capului lui în depărtarea miilor de ani. În liniștea-i princiară, parcă nici nu-i păsa cine și când îi descopere grațiile armonice.

În vremea aceasta intră un domn cu Baedekker. Străinul căută o clipă în cartea roză numărul, privi o clipă, încremenit, statuia, făcu un semn cu creionul în carte și plecă. Zeița se uită liniștită în urma lui, dar în liniștea aceasta era o ironie zdrobitoare, care parcă îl durea și pe Ralea.

Profesorul de la Focșani roși, vârî repede Baedek- kerul în buzunar și, închinându-se umil, ca credincioșii în fața altarului, privi formele Afroditei născută din spuma mărei, care și acum, după mii de ani, ascund într-însele taine dumnezeiești. Și nu se dezmeteci decât atunci când un servitor îi aduse aminte că trebuie să închidă muzeul…

A doua zi, mergând spre Forul Roman, nu se putu stăpâni să nu se oprească măcar un minut în cabina Venerei. Stătu însă multă vreme la picioarele zeiței, deși simțea că își neglijează datoriile lui de profesor. Din pricina Afroditei neglijează Forul Roman, care este cartea cea adevărată a istoriei, pe când Venus nu e decât un basm frumos. Dar neglijența aceasta era atât de dulce! În cabina zeiței parcă zâmbea o bucată de cer antic. Ralea se simțea liber, independent și mare. Începu a vedea tot mai lămurit că trebuie să stai ore întregi în fața frumuseței ca să-ți pătrundă sufletul întreg, să te transforme cu desăvârșire. Cu cât privea mai mult statuia, cu atât i se deschideau orizonturi mai largi. Citații poetice, amintiri, fragmente îi răsăreau în minte, prefăcându-se în adevăruri vii, înțelese…

Și de-acum înainte Venus era, pentru Ralea, ca lumina soarelui, ca aerul. Se ducea la dânsa ca la o amantă. O iubea cu o iubire curată, sublimă și neîndoielnică și era cu atât mai fericit că putea să ascundă guvernului de la București iubirea lui de la Roma.

Dar într-o zi… cele patru săptămâni trecuseră. Alexandru trebuia să plece. Cinstea și datoria îl chemau acasă.

Îi erau calculate toate minutele și toate paralele. Nu mai putea nici măcar să meargă să-și ia rămas bun de la Venus. Stătea trist și abătut în sala de așteptare a gării. Porumbeii albi zburau pe subt coperișul de sticlă, parcă i-ar fi adus ultimul adio de la Venus, Și deodată se pomeni cu însăși zeița în față, cu zeița care îi zâmbea și-l chema. Era o fotografie mare, atârnată în vitrina librăriei din gară. Sirena fluiera, îi mai rămânea doar o clipă.

— Cât costă? întrebă brusc pe negustor.

Scoase hotărât cea din urmă hârtie din buzunar și o puse pe tejghea…

Ce să mai spunem?… A călătorit cu trenul trei zile, nemâncat și nebăut, căci de la Roma până la Focșani e cam mult. Trei zile numai cu chipul zeiței a trăit. Dar a răbdat bucuros, parcă ar fi fost vorba de o aventură de dragoste. Și cu cât se depărta mai mult de Venus, cu atât era mai fericit că duce cu dânsul cel puțin chipul zeiței celei mai fermecătoare…