Veneția (Alecsandri)
I
[modifică]Când ochii mei înnoată în gingașa lumină
Ce tainic izvoresce din ochii tăi frumoși,
Atunci ori ce durere în sânul meu s'alină
Cu marea tulburată ce-adoarme și suspină
Sub ale nopții blânde luceferi mângăioși;
Căci ziditorul lumii, în dulcea lor privire
Vărsând văpaie lină și farmec de slăvit,
Le-a dat a sa putere ș-a sa Dumnezeire,
Ca să-mi arate-n lume un drum de fericire,
O cale luminoasă sub cerul înnegrit!
II
[modifică]Când fruntea mea în pace cu drag e legănată
Pe sânul teu ce saltă aprins de dulce dor,
Ființa mea ferice, de visuri desmerdată,
în lumi necunoscute se simte înălțată
Ș'urmează-a ta ființă în tainicul ei zbor;
Căci sânul teu în care domnesce-a ta iubire
Precum o lampă sfântă ce arde'ntr'un altar,
Frumos ca și altarul uimesce-a mea simțire
Trezind în al meu suflet ori care nălucire,
Ștergând din a mea minte ori care gând amar!
III
[modifică]Când veselă, ferbinte, gurița-ți zimbitoare
Mă'ncântă, mă îmbată cu-a sale sărutări,
In inimă-mi atunce s'aprinde-un dulce soare,
Și vieața-mi, ca albina lipită de o floare,
Se leagănă în raiuri pe-a tale desmerdări.
Căci îngerul iubirei, al cărui glas pătrunde
Și care lângă tine din ceruri a sburat,
A strâns pe-a ta guriță aripele-i rotunde
Ș'acum, ca într'un leagăn, în ele se ascunde
Cu lira sa duioasă ce cântă ne'ncetat.
IV
[modifică]Când noaptea în tăcere, la oara ce s'adună
A dogilor vechi umbre pe maluri șovăind,
Gondola, leagăn dulce, ne primblă împreună
Pe luciul lin al mărei în care alba lună
Cu stelele voioase se scaldă strălucind,
Atunci, din umbra deasă ce doarme 'ntre canaluri,
Din lampele aprinse în boltele ceresci,
Din turnuri, din palaturi ce triste zac pe maluri,
O tainică-armonie plutesce peste valuri
Șoptind inimei noastre cuvinte îngeresci:
V
[modifică]«Iubiți, iubiți! ne zice Veneția cernită,
«Iubiți! amorul vostru puternic e și sfânt !
«Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită,
«Și 'n sânul nălucirei, păreche fericită,
«Cu-o lungă sărutare veți trece pe pământ
«Căci vremea ce restoarnă cu coasa-i ne'mpăcată
«A falei omenirei vechi marturi și măreți,
«Nu poate-avea putere de-a stinge nici odată
«Acea scântee vie de dragoste 'nfocată
«Ce luminează calea frumoasei tinereți!»