Vedenia (Mihăescu)

Jump to navigation Jump to search
Vedenia
de Gib Mihăescu
Gândirea, an. III, nr. 15, 16, 20, aprilie și iulie 1924; vol. Vedenia, 1929, p. 3—85


I[modifică]

De când intrase în Bulgaria, regimentul înainta în aceeași formație de luptă: avantgarda cu vârf și cap, apoi grosul coloanei.

Dar molima cea grozavă avea la rându-i strategia ei. Puțin îi păsa de vârf și cap; era prea îndârjită să-și piardă vremea doar cu câțiva. Lăsa deci să treacă toată avantgarda și se năpustea nemiloasă asupra grosului. La fiecare kilometru cădea câte un soldat. Și rândurile se rupeau îndată spăimântate în jurul proaspetei victime a dușmanului nevăzut. O lăsau zvârcolindu-se în praful drumului, până când ambulanța, păzită de ariergardă, ajungea la „înălțimea» lovitului de soartă.

Iar regimentul șerpuia înainte pe șleahul întortocheat și unduios sub pâcla moleșitoare a soarelui. Soldații, cocoșați sub ranițe, își zvârleau picioarele la întâmplare spre dreapta și spre stânga, înaintând prostește, privind cu încăpățânare cercurile de lumină, pe care astrul violent al nămiezii le întindea și le destindea pe spinările verzi ale camarazilor din față, ca și. când o mănă nevăzută le scria acolo destinul cu litere încâlcite de foc.

Și tuturor, urechea le era atentă înăuntru; acolo era inamicul. Acolo, sub pielea fiecăruia se pitise, de când intraseră în țara blestemată. Și ei pășeau înfricoșați și neînțelegători, părându-li-se nebunesc să se afunde tot mai adânc în împărăția necuratului, în căutarea cu orice preț a unui dușman cu chip omenesc, când adevăratul dușman deschisese de mult lupta și nimic nu-l putea face să dea îndărăt.

Regimentul, poposit la poalele unei pădurici rare, își întinsese corturile mărunte sub cortul nesfârșit al înserării de iulie, barele trenului de luptă fuseseră așezate unul lângă altul, parcă în linii de bătaie și mare parte dintre soldați își găsiseră culcușul printre roate. De dincolo de tabăra căruțelor se auzeau ca de departe nechezăturile cailor și înjurăturile vistavoilor. Dincoace, soldățimea pedestră, doborâtă de drum, zăcea întinsă în așternuturi de iarbă și de neguri, cu ranițele sub căpătâi De undeva, de sub o căruță, ajunse până în frunzarul înjghebat în pripă și fără coperiș, intre pereții căruia căpitanul Naicu, moleșit de deliciul cizmelor trase, sorbea pe patul de campanie ultimele fumuri ale mucului de țigare:

Străinei ca mine nu-i… măi…

Decât puiul cucului…

Cântecul ieșea de sub roate plin și tihnit, revărsându-se asupra regimentului ca o tragică resemnare.

Domnul căpitan îl primi în auz, fără luare-aminte, căci era furat de priveliștea stelelor, cum soseau din adâncimi de nemărginire una după alta, ca niște militari la datorie, ocupându-și locul știut în constelații, ca în niște curioase formațiuni de manevră. Începuseră să se înghesuie acum cu duiumul, ca soldații în câmpul de instrucție, dimineața. Se așezau în linie, în linii de grupe, prin flanc câte una, în trăgători… Colo, unele parcă au rupt rândurile și au pornit în pas alergător, pălind în negură; dar un ofițer mai strălucitor le cheamă brusc și îndată prind lumină, revenind din întuneric și aliniindu-se. Un adevărat câmp de exerciții cerul ăsta! Și câtă strălucire, ca-n zilele frumoase de pace și de paradă ale primelor două galoane!

Naicu privește acum o stea răzleață ca o strajă, chiar pe muchia neagră de deal ce taie pe la mijloc intrarea frunzarului, și-și aduce aminte santinela de la poarta din dos a cazărmii, pe unde venea la serviciu, de când se însurase. Cu pântecele cald încă de ceaiul aromat, cum numai doamna Naicu știa să prepare, cu țigara în colțul gurii, lovind bărbătește pământul jilav cu toată talpa cizmelor împintenate, domnul căpitan trecea mulțumit de sine, răspunzând cu un deget onorului santinelei și gândind cu plăcere la înjurăturile pe care avea să le distribuie părintește în ziua aceea, făcându-și poftă de mâncare, în vederea pilafului fără pereche, de curcan, făgăduit de Aurelia.

Amintirea aceasta, pornită într-o doară dintr-un fir de cuget, se mări deodată, umplându-i tot corpul de o amărăciune dulce, care creștea supărător de plăcută, trecând peste orice zăgaz. Cântecul de sub căruțe încetase și, curios, tocmai acum primele lui cuvinte i se înfipseră în urechi, izbindu-i cu atâta putere timpanele, de parcă vântul trântea un rând nesfârșit de uși:

Străinei ca mine nu-i

Decât puiul cu-cului-decît-pui-u-l cu-uuu-cului.

Mai departe domnul căpitan nu știa; dar repetând necontenit acest început de strofă pe toate variațiile melodiei își simți ochii umezi, gândind la Arsene lăutarul și la aperitivele pe care le lua în grabă la Panaioti cu amicul Sbierea și cu amicii țivili: „Dar știi, mai repede, că mă așteaptă Aurelia cu pilaful!»

După ce se zbătu amarnic în pieptu-i câtăva vreme, jalea începu să, se ogoaie, dar amintirile veneau acum buluc; toată viața lui casnică din ultima vreme și toate petrecerile de la Panaioti, cu sau fără Aurelia, îi năpădiră gândul. Câtă larmă și câtă veselie! Mai cu seamă când el, vestitul Naicu, dădea drumul renumitei lui „cutii cu păcăleli”. Hohotea lumea toată, tot orașul, numai că-și aducea aminte de „mistificările” lui, săptămâni, ba chiar luni întregi, după ce le săvârșise. Și, ce e mai interesant, până și dușmanii lui nu-și puteau ține rîsul…

Cum a fost cu plutonierul… Tot la Panaioti, desigur. În ziua aceea a surprins trei din amicii cei buni, la masă cu câțiva dintre cei nesuferiți. Râdeau cu o poftă fără margini, însă cum au simțit pe Naicu s-au potolit pe loc. Oricare om, cu cât de puțină inteligență, ar fi putut bănui că este acolo vorba de dânsul: cu atât mai mult domnul căpitan. I-a măsurat deci disprețuitor, pe sub sprâncenele încordate, apoi s-a îndepărtat la altă masă. Și n-a apucat să se așeze, că râsul obraznicilor s-a pornit cu și mai mare furie.

— De ce râdeau nemernicii ăia așa tare, Brașcule? a întrebat domnul căpitan la ieșire pe prietenul său doctorul, cu care avea același drum.

— De tine era vorba.

— Ce?

— Râdeau de tine…

— Cum?

— Vreau să zic de farsele tale, de aia din urmă, cu plutonierul…

— Cum râdeau?

— Ce te-nfurii, măi!… făceau haz de ele… că d-aia sunt farse, să râdă lumea…

— E-he, he, he… da, da! se potoli domnul căpitan. Păi sigur… bietul Năstase…

— Care Năstase?

— Cum care Năstase? Plutonierul. Se cam supărase el, da n-a îndrăznit!… pe urmă s-a bucurat și el… doar nu-și putea permite… mă-nțelegi…

A doua zi s-a dus drept la masa celor ce râseseră în ajun și a întins prietenește mâna „nesuferiților”, spre hazul general și mai cu seamă al doctorului Brașcu, care se tăvălea pe banca de stejar a bodegii, tot bodogănind:

— V-am spus eu? V-am spus eu?…

— Ce-ai spus tu, bă, nepricopsitule? l-a întrerupt atunci domnul căpitan, puțin cam neliniștit dinaintea acestei noi izbucniri de veselie. Stai să le-o spun eu!…

Râsul a întrecut atunci orice așteptare. Încurajat, Naicu a început să povestească anecdota cu plutonierul, dar nici el nu înțelegea cum zgomotoșii ascultători îl mai puteau auzi în neînfrânata larmă, de hohoteau cu atâta voioșie! Lua de multe ori frazele de la început, accentua câte un cuvânt celui care i se părea că nu-l putuse prinde și pe urmă, când izbuti să sfârșească, după numeroase repețiri și explicații, izbucni la rându-i într-un hohot formidabil, deși, la drept vorbind, nici până la urmă nu păru dumerit de ce se prăpădeau atâta cu firea, când farsa cu plutonierul nu era tocmai una din cele mai strașnice ale lui.

Când povesti la prânz doamnei Naicu nostima întâmplare, cu icniri de haz nestăpânit, înăbușite în șervet, ca de obicei, femeia nu prea păru deopotrivă de încântată. Ba, de astă dată, chiar îl sfătui să se ferească de astfel de prieteni nesiguri.

Auzind-O, domnul căpitan rămase la început cu totul contrariat. Dar își aminti c-o amenințase la rându-i s-o păcălească în curând, glumind pe socoteala cărților ei lugubre cu morți și cu draci, cu care-i umpluse tot podul, și-a mesei de chemat spiritele, pe care doamna Naicu o punea aproape în fiecare seară la încercare, fie de avea, fie de nu avea musafiri. Și gândul acesta l-a liniștit pe dată, făcându-l să zâmbească cu înțeles pe sub mustăți.

Cu ochii pierduți în nemărginita împărăție a stelelor, domnul căpitan își aminti cu multă plăcere de curioasele gusturi ale soției sale, care se uita ziulica întreagă trântită pe sofa cu „romanul” în mână, când treburile gospodărești n-o chemau la bucătărie; apoi de competința ei spiritistă și de regularitatea cu care se ducea sărbătorile la biserică, de pomenile ce făcea întru sufletul celor duși, ca vrednică nepoată a maicii Minodora, stareța Mănăstirii dintr-un Lemn; de toate ciudatele obiceiuri, care nu se prea potriveau cu tinerețea ei, dar care mulțumeau de minune pe domnul Naicu, „ca unul, monșer, ce sunt asigurat de vreun atac dinspre flancul ăsta, la vârsta mea, care, numai tânăr nu putem zice…”

Totuși, în îndoita sa calitate de păcălici și de om cu învățătura serioasă, domnul căpitan nu s-a putut să n-o supere, în vreo două discuții întâmplătoare, cu câteva replici „peremptorii, monșer”, pe care le găsi, răvășind în fundul memoriei sale, unde le uitase de când își terminase studiile secundare.

— Ce mai la deal, la vale? Am să-ți aduc, doamnă, o carte de geologie și una de astronomie, ba, pardon, de cosmografie… adică stai, îmi dai voie… din fiecare câte una… și ai să vezi dumneata, acolo, cum stau lucrurile ăștia…

Într-un rând, domnul căpitan fu chiar atât de acerb făcând pe ateul, că ea izbucni în lacrămi. El nu știa cum s-o potolească, dar îndată ce pacea se reașează între ei, simți o lighioană mică, furioasă și încăpățânată, că s-a strecurat în suflet. Atunci plănui să-i tragă „o păcăleală gigantică, monșer Sbierea, să i se pară că într-adevăr a văzut pe dracu!” Și trei ani de zile, domnul căpitan își munci imaginația fără milă, căutând un lucru grozav, „ceva ca la teatru, o scenă neobișnuită, o sperietură teribilă, cu o bruscă revenire la realitate, o mistificare cum nu s-a mai pomenit! Înțelegi, monșer Sbierea?” — dar totul fu în zadar. Puterea sa inventivă nu găsi ceva pe placul lui și teribilul plan îi dăinuia și acum în minte, tot sub forma unor nehotărâte umbre lipsite de tăria amănuntului.

Hotărât, în noaptea asta domnul căpitan era osândit să nu poată dormi deloc. Cerceta acum un alai de steluțe ce izvorau grămadă și necurmat de după culmea dealului din față. Gândul său ordonat, obișnuit numai cu coloana de marș și cu linii de plutoane pentru defilare, nu se putu împăca deloc cu această harababură, care-i aminti o gravură din cărțile de școală cu fuga evreilor din Egipt. „Trebuie să fie drumul robilor!” socoti domnul căpitan și fu foarte bucuros că a nimerit, văzând cingătoarea de lumină înfășurând toată culmea cerului.

„Ce frumoasă armată în derută”, gândi el mai departe, amintindu-și retragerea lui Napoleon de la Berezina. Domnul căpitan oftă cu tristețe, căci amintirea înfrângerilor lui Napoleon îl întrista totdeauna „Uite-l și pe el, își spuse, oprindu-și privirile pe Vega… Ba nu, parcă ar fi celălalt!” se încurcă apoi, cumpănind între puterea de lumină a Vegii și a lui Altair.

Strălucirea celor două stele, una împăratul și cealaltă marele său general, în puzderia de steluțe, târșindu-se umile în praful de lumină al drumului ceresc, cum se târa oștirea napoleoniană în prăfuirile de viscol pe nesfârșitele drumuri înzăpezite ale Rusiei, semăna în cugetul domnului Naicu imaginile cele mai sumbre. Și rând pe rând defilară, pe sub pleoapele zadarnic închise, regimente în debandadă, decimate de holeră; populații nesfârșite în exod, urmărite de ciumă și de toate furiile cerului și iadului; suverani învinși, refugiindu-se prin cele mai înfricoșate paragini; jale, blestem și moarte pretutindeni, și totul o goană fără preget și fără frâu, o goană nebună, dezmățată; iar în urmă, profilându-se pe imensitatea cerului, o gigantică vedenie în văluri negre, împinsă de suflarea tuturor vânturilor. Ochii lui Naicu fixează îngroziți vedenia și ochii vedeniei fixează pe domnul căpitan. Ea se apropie amenințătoare, dar iată, ochii ei ficși au început să clipească; are ceva din Anton, namila de ordonanță cu priviri de gușter, pe care a lăsat-o acasă, lângă doamna Naicu.

— Să trăiți, domnule căpitan!

— Antoane, tu ești?

Domnul căpitan a deschis brusc ochii și jumătatea de deasupra a corpului s-a răsucit drept în sus, iar vocea i-a pornit exact în același timp:

— Ce-i cu tine, bă, ce cauți aici?

Dar degeaba și-a frecat mai apoi ochii cu stăruință; Anton n-a fost decît o vedenie, iar domnul căpitan a început să se închine:

— Asta a fost aia… cum îi spune Aurelia… te… telepatie. Doamne, iartă-mă!…

Foarte mîhnit că s-a molipsit de la nevastă-sa, domnul căpitan își aminti cum dînsa îi explicase că acel care-i apare astfel de departe în închipuire, sau trebuie să fi murit în momentul acela, sau face împotrivă-i o vrajă, un jurămînt sau orice alt lucru vrășmășesc.

Fără voie atunci își făcu din nou loc în mintea lui acea curioasă apropiere — la care de cele mai multe ori refuza să gîndească, atît i se părea da absurdă — între două fapte cu totul deosebite, s-ar fi părut, dar care poate aveau o strînsă legătură între ele.

Era pe vremea dinaintea plecării de acasă și domnul căpitan nu putu să-și reamintească această epocă, fără discursurile lui înfocate; fără plăcerea vanitoasă pricinuită de lacrămile doamnei Naicu, cînd el zugrăvea cu multe amănunte, înzorzonate de cuvintele patriotice obișnuite, grozăvia luptelor; fără diminețile acelea, cînd, trezindu-se în zori ca să plece la cazarmă, o găsea ținîndu-l încleștat, parcă i-ar fi fost frică să nu-l scape; fără, în sfîrșit, toate aceste amintiri care-i încropeau sîngele cu o moleșeală dulce, îl făceau să-și lipească molatec pleoapele și-i întindeau gura într-un plescăit de plăcere.

Observase, însă, că-n ultimele zile, cu cît se apropia despărțirea, cu atît doamna Naicu nu se mai prăpădea cu firea ca la început.

Pe urmă amintirea unei mese chiar în ajunul plecării îl înciuda cu totul. Ea îl rugase atunci să-i schimbe soldatul cel vechi cu Anton, pe care îl trimitea câteodată de la cazarmă să mai ajute prin curte. Domnul căpitan se cam împotrivise la început, căci îi părea rău să ia în companie pe Ion, cel vechi, soldat cam plăpînd, în locul lui Anton, care era voinic și putea să înfrunte cu tăria lui de bivol toate greutățile.

Dar dînsa stăruise atît de mult, arătîndu-i că se va simți prea singură cu Ion, aci, la marginea orașului, că Anton e mai puternic, mai vrednic și nu fuge noaptea după drăgostenii, cum de atîtea ori fusese prins celălalt, încît la sfîrșit îl înduplecă. Ea îi sări atunci deodată de gît, lucru neobișnuit, care-l puse numaidecît pe gînduri.

Deveni îndată ursuz și pentru întîia oară băgă de seamă cît de frumoasă și, mai cu seamă, cît de tînără e doamna Naicu.

Înfățișarea ei ceva înăltuță, cu rochia din ziua aceea plesnind sub apăsarea sînilor și sub mlădierea coapselor, cu chipul alb pălit, sub cununa răvășită a părului castaniu, pieptănat ca pentru casă, cu gîtul parcă puțin îngroșat și zvîcnind de sănătate, toate acestea îi amintiră că ea mai avea mult pînă să împlinească treizeci de ani, pe cînd el, chiar în toamna aceea, avea să serbeze jubileul unei jumătăți de secol. Și turbureala ochilor ei prin aburul supei și roșul mat ce începuse să i se aprindă sub pielița obrajilor și-n jurul grumazului, la dogoarea castronului uriaș, îl făcură să-și aducă aminte cu ce discretă nepăsare — ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat — se îndepărta de dînsul, ori de cîte ori avînturile lui tinerești, prea pripite, se schimbau în părintească mîngîiere.

Umilința acestor amintiri îi împinse tot sîngele spre frunte; și sîngele acesta se umplu de otrava atîtor gînduri rele, care zac firesc în cugetul oricărui om ce pleacă a doua zi la război. Și se umplu mai ales de otrava gîndului că dacă acum se întîmplă astfel, ce-i mai rezervă anii de mai tîrziu, cînd va fi un biet civil bătrîior, cînd va schimba sabia sonoră cu surda cadență a bastonului de pavaj?

Dar tocmai atunci intrase Anton cu cratița fumegîndă pe tava de metal. Un vlăjgan spătos, cu mișcări greoaie; doi ochi mici, verzui, sub o frunte strîmtă și smolită; două urechi mari și blegi, legate printr-o gură de broască, deasupra căreia abia mijea o bucățică de nas. Fu de ajuns numai să revadă această apariție zoologică, pentru ca toate bănuielile să se risipească pe dată, ca iazmele nopții la cîntarea cocoșului.

Acum chiar, aducîndu-și aminte de această înfățișare, domnul căpitan zîmbi și zîmbetul se transformă într-un oftat de plăcere, cînd își simți fruntea în fierbințeli, mîngîiată de o dulce și umedă răcoare. Zor cu zor, dimineața umpluse cazanul nopții cu roua ei de sîneală de un albastru atît de străveziu, că lui Naicu i se păru o tunică de general, cu pieptul plin de minunea stelelor dinspre ziuă, ca de niște nemaivăzute decorații, tăiat în două de ledunga drumului lacteu, sub funta de jos a căruia strălucea ca o floare de diamant marele ordin al luceafărului matinal.

Impozantul vestmînt al împăratului împăraților stîrni în aducerea lui aminte atîtea visuri de tinerețe, atîtea planuri croite în cele mai purpurii nădejdi, la masă, seara, în jurul lămpii, în colaborare cu întreaga familie, cea de demult, cînd mustața încă nu-i mijise și baioneta școalei militare încă nu fusese preschimbată în sabie, că durerea îl năpădi iarăș cu puterea de la început. Zgîrcindu-se într-o parte, cu oasele zdrobite, voi atunci să adoarmă cu gîndul la Aurelia, cercînd să și-o închipuie pe care parte s-o fi odihnind în ceasul de acum. Și de astă dată izbuti într-adevăr să adoarmă, închizînd însă în clipirea de plumb din urmă rînjetul satisfăcut al vistavoiului de acasă…

— Do-omnul căpitan Naicu la domnu colonel!

Strigătul acesta, care-i răsună și acum în ureche cai detunarea finalului unui cîntec de triumf, umplea de o nesfîrșită bucurie inima căpitanului. El stătea mîndru, radios, cu pieptul scos afară, pe capra primului furgon din convoiul ce alerga spre Corabia în trap nebun, stârnind salve de praf în urmă.

— Mînă, Banciule, nu te încurca, mînă, că ne ajunge holera din urmă!

Și Banciu, ca să facă plăcerea d-lui căpitan, plescăia frînele deasupra cailor, îndemnîndu-i cu chiuituri de horă. Iar domnul căpitan se vedea în fața colonelului:

— Spune drept, mă Naicule, așa e că ți-e frică de holeră?

— Ca la orice om, domnule colonel.

— Iacătă, și eu sunt om și nu mai mi-e frică!… Dar mie nu mi-a fost frică nici de dueluri! Și eu zece am avut, nu unul…

— Domnule colonel, par… am onoarea să vă cer pardon, dar nu mi-a fost frică de nici un duel…

— Calomnii, Naicule, știu eu! Mi-am închipuit că tu cu adevărat ai fost curagios. Dar nu știi?… gura lumii…! Și de aceea m-am gîndit că tu, fiind mai tare de suflet, tot e mai bine să trimit pe Sbierea…

— Unde să-l trimiteți, domnule colonel?

— La noi, la cazarmă, la partea sedentară… Bietu Năstăsescu a murit, am primit telegramă aseară…

— A murit!?!

Vestea aceasta neașteptată a umplut dintr-o dată de lumină tot sufletul domnului căpitan. Și o clipă lumina aceasta s-a rătăcit și-n ovalul larg deschis al ochilor săi, dar așa de repede, cum se luminează deodată în puterea nopții un rînd de ferestre, ce se sting apoi numaidecît. Dar ochiului de colonel nimic nu-i scapă…

— Îți face plăcere, Naicule?

— O, domnule colonel, cum puteți vorbi astfel? Biet’ Năstăsescu, ce om de treabă! Dar de ce să trimiteți pe Sbierea, domnule colonel?… zău așa, ce ți-e și cu soarta omului… Mai în siguranță ca el, ce se credea, cînd am plecat noi încoace…

— Păi aia zic și eu; ori acolo, ori aici, tot aia e, așa că ori tu, ori Sbierea…

— Eu-s mai vechi ca el, dom…

— E! cîteva luni acolo, n-are importanță. Și am băgat de seamă că el e mai fricos ca… adică el e cam fricos…

— Domnule colonel, am nevastă tînără…

— El are una bătrînă, săracu! Eu să fiu ca tine, i-aș ceda locul. Ai arăta, dînd această dovadă de virtute și curaj, Naicule, că toate mișeliile scormonite împotriva ta sunt ceea ce sunt, adică mișelii…

— Vai, domnule colonel! Cine v-a spus că Sbierea e fricos? Eu cred că s-ar supăra dacă i-aș ceda pe temeiul ăsta.

— Dacă a rămas numai pe asta, dragă Naicule, apoi găsim noi alt temei, care să nu trezească susceptibilități. Va să zică nu primești partea sedentară! Bravo, Naicule! Te felicit în numele regimentului…

— Domnule colonel! abia mai putu bîlbîi domnul căpitan, lăsîndu-și moale mîna în palma vînjoasă a colonelului, care i-o apucase pe neașteptate și i-o scutura cu bărbăție. Domnule colonel… eu pentru patrie aș face totul. Dar mă gîndesc: am eu dreptul oare să trec peste nevastă-mea? Ce va zice ea, cînd va auzi?

— Te va felicita!

— E, domnule colonel, nu mai sunt femeile alea.

— Se mai găsesc, se mai găsesc…

— Domnule colonel, vă rog, domnule colonel… Nu vezi, nu vedeți dumneavoastră, ce mai femei sunt în ziua de astăzi? Ehe, pe vremuri… vă rog, domnule colonel… nu mai departe, chiar pe vremea noastră, aș; e, domnule colonel? phii, ce mai femei! ca-n poezie: „Du-te la oștire, pentru țară mori!“ Dar acum… fiți milostiv, domnule colonel, sunt om bătrîn, aproape vîrsta dumneavoastră…

— Diii, hi, hi… bidiviii… chiii pe el, mă!.. chiui deodată Banciu cu atîta putere, că se treziră toate cîmpiile Bulgariei, zările se mișcară chiuind la fel și un stol de ciori își luă zborul de pe miriște cuprins de cea mai zgomotoasă panică.

— Zii, Banciule!

Domnul căpitan se uită beat de fericire în urmă și văzu carele celelalte înaintînd vijelios prin. norii de praf din ce în ce mai groși către sfîrșitul convoiului, de parcă patruzeci de sfinți Ilie și-ar fi hodorogit harabalele pe tărie.

„…Al dracului colonel… pe toată lumea o sîcîie așa, dar încolo, băiat bun… Cum ajung la Corabia, trîntesc o telegramă Aureliei… Ce surpriză pe biata femeie!… Ba nu, mai întîi trebuie să întîlnesc pe Sbierea. Ce mutră acră pe el, cînd o afla! Și mai ales cînd m-oi grăbi să-l informez că el era preferatul.” (Aci domnul căpitan nu se putu stăpîni să nu rîdă ușurel în fundul gîtlejului.)

— Dar, ori de ce te-ai îngălbenit așa, Banciule?

Banciu nu-l auzi. Domnul Naicu îl privi lung, cu ochii crcscuți de-o neașteptată mirare. Pe fața neclintită a sergentului, coloarea frunzei de toamnă tîrzie părea că se așterne tot mai întunecat. „Soarele trebuie să fie pricina!» încerca să explice acest bizar fenomen domnul căpitan. Dar cel de alături tresări deodată sub zgîlțîiala unui puternic fior.

Ochii domnului Naicu se zgîiră de-a binelea și turul pantalonilor săi alunecă pe luciul băncei, cît se poate mai departe de sergentul vizitiu.

— Nu cumva ești bolnav, Banciule?…

— Eu? Ferit-a Dumnezeu, domnule căpitan! am stomac de piatră.

Pe bucuria de la început a lui Naicu se lăsase însă un zăbranic. Ce-ar fi să te pomenești cu el deodată zguduit de crampe și podidit de vărsături! Și-l închipui numaidecît apucat de disperarea morții, cuprinzîndu-l in brațe și gemînd milogește: „Scapă-mă, scapă-mă, domnule căpitan!..”

Dar întoarse brusc resortul gîndului, impunînd închipuirii să nu mai lase în încăperea ei decît pe doamna Naicu. Ce surpriză pe ea cînd va primi telegrama!… Și domnul căpitan se puse cu toată îndîrjirea să potrivească în minte chipul doamnei Naicu, fericită de surpriză. Totuș i s-a părut sau Banciu s-a mai cutremurat o dată? Doamne, ce-ar fi…

— Mă Banciule, nu glumi și spune sincer, băiete, ai ceva sau n-ai?

— Ferit-a Sfîntul, domnule căpitan! Apoi, făcînd semnul crucii cu codelia biciuștii: Doamne ferește și apără să-mi mai intre și asta în cap…

Și pentru a goni ideea asta supărătoare, pe care domnul căpitan n-avea alt de lucru decît s-o întețească cu întrebările lui de cobe, se puse din nou să chiuie:

— Di… hii… hiii, hi, hi… hi… hi… mînă, mă!…

Dar n-apucă să sfîrșească bine, că sări ars deodată, cu ochii căscați de groaz’ă, cu răsuflarea scurtă, repede și greoaie.

— Ține frîiele, dom căpitan, că m-a tăiat..

Și înainte ca Naicu să se dezmeticească, se aruncă peste speteaza caprii în harabaua goală și începu să se vaite, tăvălindu-se pe scîndurile jucăușe.

— Banciule, ce mi-ai făcut? gemu domnul căpitan, cu inima sfîrticată, abia nimerind hățurile care-i săltau la picioare.

— Sărăcuț de maica mea! sărăcuț… răspunse sfîșietor sergentul.

— M-ai omorît, Banciule, m-ai omorît…

Lăsă frîu liber de tot cailor, croindu-le coapsele cu iușca atît de furios, că goana se dezlănțui turbată. Dar prin larma hodorogelii, țipetele sergentului continuau să-i străpungă timpanele cu aceiaș usturime:

— Aolio! Cum mă frige, mămulică Doamne!…

Iușca domnului căpitan se porni acum ca ploaia asupra cailor, cari se zvîrliră orbiți de mînie în golul zării, de-a dreptul peste cîmpuri, făcînd să sară harabaua de parcă ar fi luat-o în zbor.

Moartea știa însă și ea să zboare, și goana aceasta dezmățată n-o putea lăsa deloc în urmă. Crudă și amenințătoare, el o auzea necontenit în spate, frămîntînd fără milă și zăbavă pe sărmanul Banciu.

— Nu te mai văd eu, măiculiță, nu te mai văd eu, măiculiță…

Cînd va sfîrși cu sergentul, va veni rîndul lui. Și domnul căpitan întoarse cu grijă capul, ferindu-l apoi îndată într-o parte, ca și cînd ar fi și văzut luciul coasei fatale în scînteiala soarelui dogoritor. Dar năluca se stinse repede și-n urmă-i, pe coasta repegioară pe care se lăsase, el văzu uimit, rostogolindu-se spre dînsul, în vijelia de praf ca într-un nor misterios, cele patruzeci de care, nesfîrșit și sinistru convoi al morții.

— Aaa… oh… de ce m-ai lăsat tu, Doamne? porni iarăș urletul lui Banciu spre înălțimile scăldate în soare.

Cînd ajunse în inima tîrgului, domnul căpitan începu să ia la rînd toate cafenelele, căutînd pe amicul Sbierea, care încă mai zăbovea în Corabia.

Îl găsi strivit într-o îmbulzeală de gură-cască, urmărind cu fața congestionată și cu fruntea perlată de sudoare, o importantă partidă de ghiulbahar.

— Se bate un bucureștean și cu un grec de aici dat dracului! Îl lămuri, plin de admirație, Sbierea.

Naicu se ridică în vîrful picioarelor; din cercul omenesc strîns coz în jurul mesei rotunde nu văzu ieșind decît două perechi de mîini, ce alergau, se fereau, se ascundeau, apoi apăreau iarăș, fugărindu-se ca două perechi de brabeți îndrăgostiți. Deasupra tablelor, degetele se strîngeau și se deschideau convulsiv, apucînd din fugă și aruncînd cu mișcări experte de zaraf lemnișoarele rotunde, ca pe niște ruble de argint abia desfăcute din fișic.

Abia putu să-și scoată prietenul din îmbulzeală. Se așezară amîndoi la masă în colțul celălalt al cafenelii.

— Fac cinste! declară Naicu.

Și așteptând comenzile, vorba îi luă domoală, purtîndu-i prin orașul unde-și duseseră amîndoi viața și unde avea să se întoarcă acuma Naicu; purtîndu-i prin tabăra peste care sufla duhul groazei, unde Sbierea trebuia să se prezinte peste două-trei zile.

Pe urmă gîndurile li se înstăpîniră în cuget. Lui Sbierea i se urî repede cu ele pesemne, căci chemă chelnerul și ceru ziarele de dimineață. Dar Naicu își lăsă ușor-ușor capul spre umărul stîng sub povara lor dulce. Pe figura lui plină de un fel de duioșie rîzătoare, rareori trăsăturile se schimbau în acea înfățișare mocnită, pe care o ia cîmpul luminat, cînd un nouraș fugar se așează între el și soare.

Va să zică a scăpat de holeră! Domnului căpitan îi venea să chiuie de bucurie, cum chiuia Banciu pe cîmpiile Bulgariei. Ce s-o fi făcut cu el săracu? Își aminti, scuturat de un puternic fior, și se miră cum a avut tăria să mai țină hățurile în mînă, cînd Banciu, lovit de boală, s-a aruncat în fundul harabalii. Dar omul pălit de spaimă parcă-și mai dă seama? Una și bună știa el atunci: să se vadă cît mai repede pe mîna doctorilor.

Își aminti apoi cînd Sbierea a venit mai întîi la spital să-l vadă. L-a primit scîncind ca un copil.

— Dragă Sbierea, sunt pierdut! Să telegrafier tu Aureliei…

Hohotele de rîs ale acestuia, tari și distanțate ca niște pocnete, îi răsunau și acum în urechi.

— Ce tot trăncănești acolo? în loc să zici bogdaproste că ai scăpat și c-o să te duci la partea sedentară…

— Dragă Sbierea, a răspuns el atunci, poți să te bucuri după pofta inimii că ai să mă moștenești în curînd. Dacă nu m-a apucat pînă acum, n-avea grije, mult nu mai e…

— …Știi c-ar fi o idee? Și vocea lui Sbierea plesnea iarăș în hohote scurte ca o petardă în scîntei.

Apoi, devenind deodată serios:

— Ce dracu de ești așa fricos, măi Naicule?

Cu vorba aceasta Sbierea știa că închide la moment văicărelile sedentarului.

— Aici nu e vorba de frică, aici e vorba de holeră! bîlbîise acesta, înghemuindu-se pleoștit pe un scaun.

La plecare, Sbierea îi adresa totdeauna aceeaș întrebare de îmbărbătare:

— Ei, telegrafiez nevesti-ti că vii?

Naicu sărea atunci speriat de pe scaun, cu ochii holbați de spaimă și de rugăminte:

— Sbierea, să nu faci una ca asta. Te rog, Sbierea, pe prietenia noastră!

— Lasă, măi, să scriu femeii…

— Să știi că dacă-i scrii, tu ești ucigașul meu. Cum telegrafiezi, cum m-apucă…

— Ei, cum așa, mă?

— De asta sunt sigur… Am băgat de seamă. Cum apuci să te bucuri dinainte…

— Hai atunci să-i scriu c-ai murit, că poate așa nu te mai apucă…

Rămas singur în odaia goală, proaspăt văruită, a carantinei, gluma lui Sbierea îi răscolea ca o trîmbă de vînt toate gîndurile negre. Și-o închipuia primind telegrama cu vestea morții; o vedea desfăcînd-o cu mîna tremurîndă, apoi dînd un țipăt groaznic și clătinîndu-se să cadă. Anton sărea atunci din bucătărie și ea se prăbușea în brațele lui de fier. Dar atingerea brațelor acestora o deșteaptă dintr-o dată, ea deschide ochii mari, mari, și ochii aceștia nu mai au nimic din expresia groazei de adineauri. Ei privesc atît de dulce spre Anton, că gura de broască a lui se deschide mare, gata s-o înghită. Capetele lor se pleacă unul peste altul…

De la masa jucătorilor, unde mulțimea chibiților sporise aproape îndoit, se auzi deodată, în tăcerea generală și-n tăcerea înfiorătoarelor gînduri care munceau pe domnul căpitan, răsunetul sonor al unei palme bine aplicate și potrivite din plin. Acestui răsunet îi urmă aproape imediat un altul identic, ca un ecou, care fu înghițit însă de tărăboiul drăcesc izbucnit pe dată. Grămada privitorilor păru un moment că fierbe într-un cazan. La mijloc mai ales era un zbucium fără seamăn, căci necontenit cercul din afară se lărgea și revenea la loc, pentru a plesni apoi în nenumărate locuri. Și vociferările curgeau grindină:

— Nu lăsa pungașul!

— Ba grecu e escroc!

— Unde mi-s banii?

— Domnule… am pus doi poli…

— Asta-i hoție…

Din scaunul lui, Sbierea țîșnise ca dintr-un resort. Și pașii îi porniră automat și repezi spre valma tot mai aprinsă, așa cum instantaneu gura porni să-i păcănească de la sine detunătoare:

— Bagă-i pumnu în gît… Care-i ăla?

Naicu privi un moment nedumerit strașnica încleștare. Sărise și el în sus, dar cînd văzu că grupul s-a desfăcut în două tabere dușmane, printre care Sbierea pășea apăsat și scrutător ca zeul Ares înainte de luptă, întoarse capul plictisit, se înfundă iarăș în plușul moale al canapelii și întoarse privirea spre fereastra uriașe, afară. Dar de pe urma încăierării în sîngele său rămăsese o vie agitație, care turbură de astă dată cu toiul viziunile lui negre.

Domnului căpitan i se întâmpla acum un eveniment cu total neașteptat: pentru întîia oară în viața lui își simțea sufletul. Pînă azi nu știa de el decît din auzite, din rarele emoții pe care le avusese în fața superiorilor, din rarele certuri, din rarele temeri instinctive de moarte sau de ziua de mîine, din unele clipe de spaimă prin care trecuse. Dar în toate aceste rînduri, el și cu sufletul lui făcuseră una și aceeaș persoană.

Acum însă simți, în păreții trupului, sufletul acesta ca pe o ființă alta, care crescu deodată spăimîntătoare, și-l mușca cu dinții, îl zgîria cu unghiile, voia parcă să-l sfâșie într-o parte, da, da, acolo, în stânga capului, să-și facă loc, să țîșmească afară pentru a se distrăma ca fumul în libertatea cerului.

Cum nu s-a gîndit pînă acuma? Care, care a fost motivul ei să-l oprească? Că i-a fost frică în singurătatea casei din marginea orașului? Dar în toamna și-n iarna trecută, cînd regimentul i-a fost mutat vremelnic tocmai în fundul Moldovei, cum de-a stat doar cu Ion șase luni întregi? Cum, răspunde, cum? răspunde, cum? cerea socoteală, din clocotul sângelui răsculat pînă în cele mai profunde zăcăminte, sufletul domnului Naicu, frămîntîndu-l fără milă, ca holera pe Banciu, în căruță.

„Phii… auzi, domnule, ce canalie!… Și cum făcea pe mironosița!…”

Sbierea, care se întoreea radios ca un învingător, îl întrebă:

— Ei, ai văzut cum i-am potolit? Și pe urmă, în șoaptă, la ureche: Amîndoi sunt pungași…

Naicu îl apucă de braț și ceru socoteala din picioare:

— Să mergem, Sbierea!

— Unde mergem ‚,?

— Ia, așa, haidem, te rog…

— Haide, telegrafiază nevesti-ti că…

— Aaa…

Spre profunda mirare a lui Sbierea, Naicu se așeză iar pe canapea. Ochii i se luminaseră parcă de o licărire de mare inspirație, cum prietenul de atît amar de vreme, Sbierea, nu-și amintea să-i mai fi văzut vreodată..

— Ce e cu tine, măi?

— Sbierea, nu-mi spuneai tu să-i telegrafiez c-am murit?

— Ei și?

— Nimic! haid…

Și aruncînd banii consumației pe masă, domnul Naicu o luă înainte.

— Ce-i, mă, unde te duci? Ce ți-e?

Pînă la poștă, lui Sbierea i se păru că amicul Naicu bate rău de tot cîmpii. Cînd acolo ticlui pe pupitrul de scris telegrama către nevastă-sa; crezu chiar că a înnebunit de tot. Căci vîrful condeiului, pe care domnul căpitan îl mînuia înfrigurat, ca sub amenințarea holerii, însă aceste urme curioase:

„Căpitanul Naicu încetat din viață, astăzi 25 iulie, făcîndu-și datoria în mijlocul holericilor din compania sa”.

Și dedesubt semnătura: „Sbierea”.

— Dar ești nebun de legat, Naicule! Ce e cu tine? Rupe hîrtia, nu te las s-o dai! Te rog, șterge iscălitura…

— Sst, făcu domnul Naicu cu aceeaș lumină profetică În figură. Ssst! Păcăleala!… Știi… pe care o coc eu de mult nevesti-mi… de trei ani… Ți-am povestit eu ție odată…

Cînd ieșiră pe poarta oficiului, Naicu se opri surprins, parcă dinaintea unei cunoștințe neașteptate. Îi apăruse închipuirea caraghioasă a soldatului Anton. Atît de schimonosit era năsucul acela cît un neg pe dovleacul de cap și atît de respingătoare namila greoaie de trup, că domnului căpitan îi fu rușine de pripeala lui.

— Ei, haidem acum, ce mai stai.? îl îndemnă plictisit Sbierea.

Naicu încă mai cumpăni o clipă dacă să oprească sau nu telegrama. Pe urmă mustățile lungi și blonde i se zburliră ca două păsăruici prinse de ploaie și, dedesubtul nasului cocoșat, rîsul său porni scurt și triumfător ca o trîmbițare de cocoș:

— Mă, ce mai mistificare! Nici dracu n-a mai pomenit una la fel… Acuma e trei după-amiază. Peste un ceas, mult două, ea o primește. La cinci am pornit-o și eu. Iar la trei noaptea, Sbierea. Înțelegi, pfff, va vedea o vedenie în carne și-n oase. Sbierea! auzi tu? strigoiul bărbatului ei! hahahaha… spune, Sbierea?… dacă așa păcăleală a mai trecut prin capul cuiva? la toți… ha, ha… da la toți… hohoho… de la regiment să le-o povestești… ha, ha, ha… Cea mai strașnică farsă pe care am făcut-o vreodată…

II[modifică]

Cînd doamna Naicu primi telegrama, la început nu i-a venit să creadă. A rămas cu sufletul golit, apoi a început să tremure și fața i s-a îngălbenit deodată. Degetele lipsite de orice putere au scăpat alba scrisoare a morții, care pluti fluturînd veselă spre pămînt. Picioarele i se îndoiau; dacă n-ar fi fost soldatul s-o susțină, așa ca în teribila închipuire a domnului căpitan, s-ar fi prăbușit pe pavajul colțuros din curte.

De atunci n-a mai știut nimic de sine. Nici n-a văzut rinjetul lacom al ordonanței, cînd a cuprins-o în brațe și a purtat-o pînă în casă, așezînd-o pe pat. Nici n-a văzut pofta desfrînată cu care i-a desfăcut bluza, lăsînd-o în cămașa decoltată; nici n-a simțit arsura buzelor lui unsuroase atingînd umărul ei. Căzuse în cea mai adîncă nesimțire.

De la șase seara, cînd a primit vestea, și pînă după miezul nopții, a rămas ca ruptă de viață. Soldatul, care venea din cînd în cînd s-o vadă. ar fi putut crede că a murit de-a binelea, dacă umflarea înceată a pieptului nu ar fi dovedit zvîcnirea necurmată a vieței.

Atunci a început să-i pîngărească trupul cu ochirile lui poftitoare. Mai ales ridicarea ritmică a sînilor îi rătăcea mintea. Părul despletit, lung, castaniu, se risipise în valuri încîlcite pe albul cearceafurilor, fusta subțire desemna ațîțător conturul rotund al pulpelor și șoldurile pline.

A privit-o mult timp așa; apoi, într-un tîrziu, a tresărit la o mișcare bruscă a corpului înțepenit. Atunci s-a strecurat pe nesimțite afară.

Ea a deschis ochii mari, căprii, oprindu-i mirată în împletitura de zugrăveli aurii a tavanului. Pe urmă s-a mirat și mai mult văzîndu-se trîntită în pat, singură; și-a adus aminte pe dată amarnica veste. A înfundat capul în perne și a început să plîngă înăbușit.

Afară, o lumină slabă licărea în odăița soldatului. Anton urmărea cu degetul șirurile depeșii, silabisind greoi. Cînd sfîrși, rînjetul de broască îi tăie din nou figura în două.

— Care va să zică, acum e acum! bolborosi el. De ce n-am avea și noi dreptul adică…

Dar vorba nu avu tăria să urce pînă-n culme suișul pe care se avîntase gîndul.

Însă ideea, care i se deschisese acolo, în minte, îl făcu fără voie să izbucnească într-o hohotire năstrușnică de rîs. Ferestrele zornăiră speriate parcă de zgomotul acesta teribil, ieșit din pieptul lui herculean. Și-n puterea nopții, în curtea lungă și pustie, hohotul acesta înfioră liniștea deplină cu izbucnirea lui, ca un răget de dihanie în singurătăți.

Ea-l auzi de-acolo, de sus, din odaie. Suna atît de nepotrivit cu starea ei sufletească, încît i se păru deodată straniu și înfricoșător. Suspinele încetară. Inima începu să-și iuțească bătăile; un fior o zgudui din creștet de-a lungul trupului. Simți plutind în jurul ei un duh de amenințare.

Acum domnea o tăcere apăsătoare în odaie. Flacăra lămpii pîlpîia trist și bîzîitul ei monoton se ștergea ușor, confundat cu liniștea de moarte.

O scutură un tremur. Aștepta cu înfiorare hohotul să se repete. Și numai tîrziu, prinse să se liniștească. Atunci tristețea o cuprinse în mrejile dulcei sale amărăciuni.

Întîi gîndul i se acăță de o întîmplare uitată din copilărie, pe care nici acum n-o înțelegea lămurit. Dar amintirile aruncate așa de departe se întoarseră grămadă și se văzu în preajma războiului, ascultînd povestirile domnului căpitan despre măcelurile din Kirkilise și Adrianopol.

Domnului căpitan Naicu îi plăcea mult s-o vadă îngrozită de isprăvile războinice băsmuite seara cu o crudă plăcere, adăugînd toate floricelele stilului oratoric-patriotic, unicul din care-și încherbase educația și viața sa ostășească.

Dorea războiul cu înverșunare la un pahar de vin după masă; ba chiar după mai multe pahare se înfuria rău contra celor ce nu „ne trimet mai repede să facem pace în Balcani”.

Dar, ca și odinioară cînd era vorba de părerile lui de ateu, ea nu aproba deloc astfel de dorinți. Ideea că ar putea muri curînd o deznădăjduia cu atît mai mult cu cît discursurile lui războinice i se păreau adevărate cobiri, iar încăpățînata lor repetare, un semn sigur că nu va scăpa, ca unul ce-și dorește moartea cu atîta îndărătnicie. Gîndul acesta o neliniștea într-una, o făcea să închidă ochii noaptea tîrziu de tot și o trezea totdeauna cu cîteva ceasuri înainte de faptul zilei. În diminețile acelea, spre mirarea lui, Naicu o găsea ținîndu-l încleștat în brațe, tocmai pe ea, atît de pudică în intimitatea vieții lor de căsnicie.

Atunci veniră zilele mobilizării.

Cînd clopotele bisericilor anunțară războiul, ea avu cîteva dezlănțuiri de plîns. Încetul cu încetul numai, se potoli. Observase că și el e cam uluit de război, cu tot eroismul de care dăduse dovadă înainte, cînd luau vinul după masă. Ba de la un timp, domnul căpitan bătea chiar bine de tot în retragere.

— Nu de altceva, frate, dar nu vezi?… holera asta păcătoasă! Așa însemnează să mori ca un adevărat erou pe câmpul de onoare? Trebuie să lupți, i-auzi! cu vibroni și cu tulumbe! Mă rog, te duce la moarte, ca vita la tăiere… Și ce moarte, domnule!… ce moarte!! Unde e eroismul?

Din clipa aceea se sili să nu mai izbucnească în fața lui. Se străduia din greu să nu pară întristată. Îl încuraja, Îl copleșea cu o samă de drăgostenii femeiești, mai deseori copilărești, căci, cu toți anii ei maturi, era departe de a fi o femeie. Uneori se prefăcea chiar veselă. Ba, cînd îi schimbase soldații, îl sărutase cu un adevărat avînt de bucurie.

Și nu fusese prefăcut avîntul acela! Căci puțin îi păsa de va rămîne cu Ion sau cu Anton. Dar chiar în dimineața aceea o bătrînă slăbănoagă, cu fața de ceară și zbîrcită ca stafida, cu nasul încovoiat în jos și cu bărbia încovoiată în sus, un curat chip de vrăjitoare, se tîrîse pînă-n curtea domnului căpitan, sprijinindu-și corpul tremurînd de un toiag. Îi spusese că e mama lui Anton, că n-are decît un copil, că-n război o să moară și acela, și că o roagă să înduplece pe domnul căpitan să-i lase feciorul în țară, vistavoi în curte. Dar cînd văzuse că Aurelia nu-i răspunde, preocupată de propria ei durere, începuse să plîngă, să se zvîrcolească, s-o țintească amenințătoare cu ochii ei de vrăjitoare.

Căzuse în genunchi, făcînd mătănii pînă-n pămînt, blestemînd pe cei cari îi vor lua flăcăul și amenințînd cu acatiste pe la mănăstiri, în urma cărora dușmanii copilului și cei ce nu vor să-i dea o mînă de ajutor aveau să îndure ispășiri groaznice. Și vocea ei uscată și scîrțîietoare zugrăvea atît de înfiorător și cu atîta amănunțime pedepsele lui Dumnezeu și ale iadului abătute peste omorîtorii lui Anton și peste cei cari-l duc la moarte, că doamna Naicu, speriată de izbucnirea aceasta de bocete și de blesteme, hotărî să nu se lase pentru nimic în lume pînă nu-și va îndupleca bărbatul să schimbe soldații. Întreaga ei copilărie petrecută în fumul de tămîie, alături de mătușe-sa starița, îi aducea o grămadă de pilde, care de care mai înfricoșate, de unde se dovedea vădit ca ziua puterea de neînlăturat a teribilelor acatiste.

De bună seamă ea nu povesti domnului căpitan nimic din cele întîmplate; era sigură că dînsul avea să rîdă de temerile ei copilărești și va da în brînci, afară pe poartă, pe bătrînă. Însă cînd el primi în sfîrșit să-i schimbe, în urma altor argumente, născocite de dînsa în locul celor adevărate, nu se putuse stăpîni să nu-i sară de gît, fericită că așa, fără ca el să știe, îl ferise de la o primejdie pe cît de înfricoșătoare, pe atît de sigură.

Plecarea fusese tristă. Ca să-l încurajeze, se silise să pară mîngîietoare, curagioasă, veselă. După ce se depărtase însă în trapul calului spre cazarmă, cînd dispăru cu totul în praful drumului, fusese cuprinsă de aceeaș sfîrșeală ca și astăzi la primirea telegramei și nu avusese tăria să meargă la ieșirea din oraș a regimentului, pe la podul de peste Olt.

De atunci vremea o petrecuse urmărind cu inima strînsă coloanele gazetelor în care erau trecuți cei morți.

Îndoi numărul rugăciunilor cu tîlc înțelese numai de dînsa — cheie a vieței cu care o înzestrase în mare mister mătușe-sa starița — și reîncepu cu și mai mare ardoare să cerceteze cu măsuța ei văpsită în negru și fără cuie, viitorul acesta neliniștitor ce uneori i se părea că se deschide dinainte-i ca un abis năprasnic, ascuns sub pajiști smălțuite și momitoare, în care piciorul înaintează fără grijă.

În toată această vreme, Anton părea că-și face serviciul cu vrednică și supusă credință. Se învîrtea în jurul ei liniștit și greoi, muncind totdeauna fără să scoată un cuvînt, ca un animal credincios.

Se bizuia mult pe dînsul. În singurătatea aceea, corpul lui de taur și ideea că el o veghează cu recunoștință erau chezășii puternice că n-avea a se teme de nimic.

Iar zilele treceau astfel monotone și pustii, pînă ce vestea groaznică îi căzu în mîini…

Bună parte din trecut i se perinda acum prin minte. Apoi, cînd nu mai avu ce să-și reamintească, viitorul îi apăru deodată nesigur, șters, gol…

Să se întoarcă la mătușe-sa?…

În închipuire prinse să i se zugrăvească chilia de mănăstire, cu lăzi lungi, ascunse în velințe moi, drept scaune și paturi, iar pe pereți, cu scoarțe multicolore, în care un sfînt Gheorghe de arnici strălucitor ucidea un balaur la fel, sau o barză ciugulea rîme din rîu. Printre ele, de asemenea, icoane vesele de metal, sau mohorîte, afumate și nedescifrabile, din lemn sfînt, adus de la Sfîntu Munte. Dar, Maica Minodora, zgîrcită din șale și cu umerii obrajilor ascuțiți, nu mai avea s-o ducă mult…

Și Aurelia se vedea chitind scoarțele moi în lăzi și așezînd deasupra oalele smălțuite de pe polițe și tava cea mare, de argint, și cuțitele cu mîner de os dăltuit de pe mese și filigenele scumpe și toate celelalte lucruri ale bunicii. Și se vedea cu lăzile închise, în căruțe mici de munte, luînd-o pe un drum lung, întortocheat și numai praf, un drum ce parcă tot ocolește și nu mai ajunge niciodată într-un loc anume. Dar care e locul acela? Drumul întortocheat s-a întors de la sine, iar căluții cu urechile blegi trag înapoi căruțele mici, cu lăzi mari cît niște coșciuge de popi groși, spre aceeaș poartă boltită pe care o părăsiseră cu puțin înainte. Și maica Aurelia se întrezărește în costumul negru, privind prin ferestruica chilioarei cum ani după ani se scurg triști, pustii, greoi…

În odăița lui, Anton privea cu ochii tulburi nestatornicia flăcărei mohorîte a feștilei. Lumina se desprindea cercuri-cercuri din sîmburele fără astîmpăr al focului de lumînare, încununîndu-i capul într-o aureolă mobilă și singerie. Zadarnic însă se proiecta pe vagile proeminențe ale figurei primitive; zadarnic părea că se mistuie sub strașina stufoasă a sprîncenelor aspre: era cu neputință să răzbată prin pielea de ciubotă ca să fecundeze vreun gînd în creierul opac. Stereotip, memoria reproducea doar dialogul acela dintre el și Ion, cînd venise să-l schimbe:

— Mă băiatule, să nu faci ca mine, că tot ca mine o păți …?

— …te gonește și pe tine repede, repede…

— Ce să nu fac, frate-meu?

— De ce crezi tu, bă, că cucoana ține morțiș să rămîi în locu-mi?

— He, he… tu să trăiești, băiete… păi mămuca e meșteșugăreasă mare… păi cînd ți-o face ea de… lasă, nu mai ști și tu…

— Prost ești, mă… tot ca mine, frati-meu…”

Și-n necazul lui fără margini, că era luat în război, tocmai el care se obișnuise atît cu ideea rămînerei în țară, Ion începuse să-i înșire vrute și nevrute, înțelese, și neînțelese, strecurîndu-i în cap cu ocoluri din ce în ce mai puțin largi, pe care în șiretenia lui țărănească le socotea foarte trebuincioase pentru o mai zdravănă convingere, ideea că, fără doar și poate, cocoana ține să rămînă c-o ordonanță tînără, voinică și mai cu seamă îndrăzneață, nu cu un moloman, cum s-a arătat el să fie și cum îi părea rău acum c-a fost.

— Crezi tu, bă, că la cocoane d-ăștia cu pielea subțire și cu vopsea pe ochi nu le trage inima mai bine la un flăcăiandru,, colo voinic, de țară, decît la un moșuleț hodorogel? Păi, tu știi, bă, povestea cu ciobanu și cu nevasta arindașului! Ia ascultă colea…

Anton a ascultat poveștile celuilalt,, îăsîndu-se în voie furat de tîlcurile viclenei anecdote. Dar gîndul ascuns nu i-l pricepu Anton. Căci Ion, știindu-l cel mai nătărău din companie, gîndea așa, să-l împingă la vreo nătîngie boacănă, care să-i grăbească reîntoarcerea.

Cine l-ar fi crezut pe bleg, spunînd la judecată că el l-a îndemnat?

Rămas singur, mormanul de carne la început șovăi. Dar făptura stăpânei, atît de plăpîndă pentru dînsul, se aprindea ca o flacără tot mai vie, umplîndu-i tot ce putea fi imaginație în capul enorm.

Luarea-aminte pe care Aurelia i-o arăta, grija de nu-i lipsește ceva, glasul prietenos în întrebări, în porunci, în vorbele de toate zilele, sfîrșiră a-l lumina pe deplin. Avea dreptate Ion. Unde s-a mai văzut atîta duh de blîndețe la o căpităneasă?

„E tinerețea, Anton, flăcăule, care cată tot tinerețe!…”

Odată năluca aceasta cășunată, nimic n-o mai putea dezrădăcina; căci în strimta încăpere a creierului nu mai era loc și pentru vreun alt gînd precumpănitor. Totuși nimic n-ar fi putut să-l hotărască a fi mai îndrăzneț și cu altceva decît cu ochii rotiți spre dînsa mai mult pe furiș. E1 știa una și bună: femeia, cînd i s-a făcut de dragoste, cade de la sine, ca poama. Și aștepta, în cea mai deplină siguranță, coacerea deplină a fructului.

„He, cînd i-o veni năbădăile… mă strigă ea singură…”

În seara asta însă boldul poftei păru să-i dea ghes mai cu îndrăzneală ca de obicei Dar o adiere poltronă de înțelepciune, la urmă de tot, îl sfătui încă să nu se pripească. El o ascultă rînjind: „Acum trebuie lăsată să-l jelească nițel, creștinește…»

…Dar dacă n-o fi murit, și Sbierea s-o fi grăbit să-i vestească sfîrșitul, fiindcă boala îi păruse prea grozavă pentru ca doctorilor să le mai rămînă vreo nădejde?

Atunci Dumnezeu i-l va lăsa, căci credința i-e atît de limpede, încît îi poți vedea tăria ca lespedea de piatră printr-un rîu de munte. Întocmai ca la Avraam, mântuirea va veni la urmă. Se poate chiar ca zorii zilei de mîine să-i aducă lumina vestei celei adevărate, că totul n-a fost decît halucinație, căreia Dumnezeu, în marea lui bunătate, a dat-o pradă în noaptea aceea, pentru o mare încercare a sufletului și a credinței. Doamna Naicu întoarse ușor capul la măsuța de noapte și mîna ei se îndreptă tremurînd spre hîrtia mototolită acolo. O desfăcu cu încetineala degetelor ei slabe: Ce-ar fi! Ce-ar fi, dacă slovele ar fi dispărut dintr-însa! Dumnezeule, ce minuni nu Împlinești tu în nestrămutata ta bunătate!

Ea desfăcu hîrtia și literele dispăruseră într-adevăr. Erau numai niște socoteli cu creionul. Dar minunea trăi numai un moment, numaidecît apoi își aminti că socotelile le făcuse chiar ea de dimineață pe hîrtia aceasta de caiet, care nu aducea nimic cu o telegramă. Totuș, unde putea fi telegrama? De ce nu e lîngă ea pe pernă, pe așternut sau pe jos?

Se ridică într-un braț și privi cu luare-aminte în jurul patului, pipăi pe sub plapomă, pe sub dînsa, în groapa pe care trupu-i o făcuse în salteaua moale. Dar nimic, nici o telegramă! E doar mosorul cel alb, cu care se jucase pisica, iar dincolo o cîrpă, o batistă. Doamne! dacă ar fi astfel î Dacă a fost numai o încercare a nepătrunsului! Al cui era doar rîsul acela așa de puternic, în noapte, pe care l-a auzit îndată după deșteptarea ei? Nu-l cunoștea al nimănui dintre cei dimprejuru-i. Așa de puternic nici Anton nu putea să rîdă; și el nu rîdea niciodată…

Doamna Naicu clătină capul cu tristețe. Era prea obișnuită cu astfel de ațipeli ale cugetului în plină ziuă și-n plin lucru gospodăresc, ca să nu se teamă că tot ceea ce-i trecea acum prin gînd nu era decît tot deșarte năluciri.

Și se lăsă totuș dusă de ele, fiindcă îi rămîneau singura mîngîiere.

O, dacă ar fi fost un război de adevărat, cu gloanțe și cu obuze, cel puțin l-ar fi adus rănit! Cu ce iuțeală ar sări din pat, ar trezi soldatul, l-ar trimite în oraș după medicamente! Și se vedea grăbită în jurul patului, dîndu-i primele îngrijiri ca o soră.

Sau dacă e mort — și cînd mosorul gîndului se opri aci, își simți sufletul inundat de o intensă lumină, ca și cînd tavanul ar fi crăpat în două și prin poarta deschisă a cerului ar fi văzut tronul dumnezeiesc — dacă e mort, de ce nu vine sufletul lui s-o scape din aceste neliniști, ca în cărțile cu minuni și taine, cu care umpluse podul?

„Hai, vino și tu, e atît de bine aici unde sunt eu!…”

Și atunci durerea ei, pe care o simțea tare ca o piatră ascunsă în dosul acestor gînduri, s-ar muia deodată, s-ar topi ca ceara unei lumînări. În sînge i-ar alerga numai flacăra veselă a bucuriei, căci sfîntul duh i-ar arăta ca și lui Pavel, călătorind spre Damasc, minunea adevărului etern și singur adevărat. Însă nu s-ar grăbi să urmeze de îndată pe domnul căpitan; ar mai zăbovi cîteva zile pentru a lăsa timp și bietei țărîne de trup să se dea bucuriei pentru zdrobitoarea bucurie a sufletului. Ce uimitoare și totală schimbare, din jalea cea mai cruntă, la bucuria cea mai sfîșietoare!

De ce nu vine sufletul lui?

Și-l închipui mai întîi ceva abstract, o suflare ușoară adiind prin cameră, o formă străvezie, înfiripîndu-se alături de dînsa, șoptindu-i cuvinte dulci și armonioase ca o muzică, sau cu tîlc adînc, cum răspund spiritele de obicei prin masa cu paharul mișcător. Pe urmă și-l imagină din ce în ce mai concret, așa cum era el cînd trăia, chiar în uniformă, însă fără viață, palid, cu ochii ficși, goi de expresie, sticloși. Icoana aceasta o înspăimîntă.

Vroi s-o alunge, dar gîndul nu-i dădu acum pace. Desigur, avea să-i apară ca pe patul morții, asemenea unuia care se stinge de holeră. Cu ochii în fundul capului, ca două găuri negre, cu obrajii scofîlciți, cu buzele supte, cu pîntecele scobit, cu picioare lungi și aduse, cu degetele închircite.

Se cutremură. Din nou îi răsună în minte hohotirea puternică de adineaori. I se părea că vede pe bărbatu-său alăturea, un holeric muribund, rîzînd sălbatic, privind-o dezmățat, gata s-o apuce cu mîinile lui ca niște gheare.

Și la fiecare mișcare a vedeniei ea auzea trosnituri seci de oase.

Simți trupul muiat în sudoare fierbinte și în sudoare înghețată. În locul luminii dumnezeiești, senzația pustiului o înecă cu totul. Rămăsese încremenită pe marginea patului, strînsă ghem, temîndu-se să facă cea mai mică mișcare, cu ochii țintiți într-un gol al odăii în care părea că stăruie încă vedenia înspăimîntătoare a holericului.

Pe urmă o idee mîntuitoare o întări. Își aduse aminte de Anton soldatul. Nu era singură! Vlăjganul acela uriaș o va apăra de toate iazmele iadului. I-a făcut atîta bine! Și-n gîndu-i văzu uriașul cu pumnii pietroși sărindu-i în ajutor. Dar o întristă de tot imagina ce i se năzări atunci: pe Anton alungînd umbra bărbatului.

— Doamne, ce prostii! vroi să zică tare — dar abia se auzi printre buze — ca să alunge vălmășagul haotic și deznădăjduit de gînduri. Doamne! Dar oricum va fi să-i apară bărbatul, nu va striga după ajutor, nu-l va izgoni.

Numai să vie umbra aceea… și ea va găsi destul curaj ca să întîmpine minunea, adevărul…

— Dar Anton o fi dormind?

Se gîndi să se ridice din pat, să privească pe fereastră. De va fi lumină, îl va chema să se culce sus, în antreu. Vroi să se ridice; distanța de la pat la fereastră i se păru însă o veșnicie și renunță.

Prinse totuși de veste că lampa începuse să pîlpîie. Se isprăvea gazul. Gîndul că ar putea rămîne pe întuneric întrecu toate spaimele de pînă acum.

Trebuia să cheme ordonanța. Se sprijini în coate pe perini. Și ochii îi căutară fereastra.

Rămase înmărmurită. Acolo, în dosul geamului, lumina palidă, ce răsfrîngea lampa pe stinse, mîngîia un cap aproape șters în negură, un cap gălbejit ca de mort. Avu doar timpul să-i vadă o gură uriașă, rîzînd cu toți dinții, și doi ochi atît de lucitori, că parcă rîdeau și dînșii. Încolo nu mai putu să vadă nimic.

Căzu pe perini cu ochii măriți de groază, ținîndu-și suflarea. Flacăra lămpii pîlpîia rar și apăsat, avea din cînd în cînd tresăriri grăbite, împroșcări subite de lumină, apoi slăbea iarăș necontenit, făcînd pe nesimțite loc întunericului.

Din gîtlejul ei scăpă de-abia auzit, aproape nearticulat, slab ca și lumina ce se stingea pe îndelete, ceva, un cuvînt, un nume:

— Antoni…

Apoi, ca și cînd ar fi prins curaj, numai la pomenirea acestui nume, nevoia de a striga o cuprinse deodată. Și începu să urle, întîi puternic, apoi, obosind, din ce în ce mai slab.

— Anton!! Anton… Anton…

Pe urmă își vîrî capul m așternut, ca și cînd ar fi vrut să. se ascunză… Zgomotul inimii, pornită într-o bătaie deznădăjduită, fără frîu, trecînd prin puful pernelor, îi venea la ureche puternic, uriaș, ca larma unui mai care bătea surd din adîncul pămîntului. În ropotul acela, abia putu să distingă scîrțîind ușor ușa antreului, pași înăbușiți, apoi ușa camerii. Cineva intrase. În urmă nu mai auzi nimic. Secundele treceau ca anii. Atunci începu să urle din nou:

— Anton, ajutor! Anton!

Strigătele răsunau prelungi, horcăite.

— Anton, Anton….

Drept răspuns două mîini puternice o apucară de umeri, o întoarse cu fața în sus. Ea închisese ochii și acum strîngea tot mai tare pleoapele, apăsîndu-le una într-alta, parcă ar fi vrut să le contopească. Și glasul îi horcăia înainte, fără înțeles, ca un gramofon neoprit.

— A… ttt… n…

Atunci simți deodată pe gură un sărut rece, acru, lung, neisprăvit. Strînse buzele și repetă doar în fundul gâtlejului numele acela care nu se auzea de astă dată decît ca un gemăt stins, de animal ucis.

O mînă puternică zvîrli plapoma de pe dînsa numaidecît. Apoi corpul îi fu strîns, strivit aproape de alt corp, uriaș, tare, aspru și încleștat ca un trup de tuci. Abia acum înțelese că nu un duh se abătuse asupră-i. Și prinsă de un curaj, neașteptat, avu puterea să strige încă o dată, cu o năvală de disperare, numele ordonanței, deschizînd pleoapele..

Alături de dînsa, Anton, cu buzele aduse într-un rînjet lacom și îndobitocit, cu ochii sticlind de nebunie, cu liniile obrazului încordate de spasmul biruitor al faptei care trebuia în sfîrșit să se împlinească, o strîngea cu furie, înfiorat de poftă, gîfîind.

Îl văzu într-o singură deschidere de pleoape, aplecat deasupra ei, cu dinții lați și cu părul tuns scurt, începînd jos de tot, pe fruntea îngustă de un deget. Buzele groase și lipicioase se tîrîră pe pielea fină ca o atingere de melc, brațele musculoase aveau puteri de minghinea; răsuflarea încinsă o pălea în obraz ca o dogoare.

Avu un gest de surpriză, apoi de dezgust și îndrăzni o clipă să reziste. Dar omul era prea zdravăn și, în strînsoarea lui, împotrivirea se topi cu un țipăt slab, neputincios, scîrbită, goală de sufletul prăbușit deodată într-o adîncime necunoscută, într-o beznă fără fund.

III[modifică]

Îndată ce convoiul de care ajunse în curtea cazărmel, domnul căpitan scoase ceasul:

— Fă lumină, Năstrapă!

Un chibrit pîrîi pe cutie și o luminiță plăpîndă pîlpîi suflată din toate părțile de iazmele întunerecului profund, umed și ploios.

— Două jumătate fix. La cîte ți-am spus că ajungem?

— La două jumătate, să trăiți!

— Este?

— Este!

— E, păi vezi? Așa știu eu să conduc marșurile! și pentru asta, vezi tu, tocmai pe mine s-au găsit să mă dea la partea sedentară. Zi țară românească și taci!

Trîntind un bobîrnac în cozorocul chipiului, domnul căpitan sări de pe capră și porni să numere căruțele, dînd semnalul de adunare tuturor cărăușilor. Cînd fură toți în juru-i, domnul Naicu se simți dator să spuie câteva glume, la care gradații rîseră neobișnuit de zgomotos. Apoi, rupînd rîndurile, îi porni pe fugă la culcare și-o luă agale, fericit peste fire, spre gardurile din dosul cazărmei. De-acolo o potecuță îl scotea de-a dreptul la poarta cimitirului nou, mai făcea pe urmă la stânga — nici cinci minute de drum — și gata, „cuibul dragostei noastre”, cum îi plăcea să spună adesea Aureliei, cînd vorbeau despre căsuța lor.

El trecu pe lîngă sentinela de la poarta din fund, care-l primi cu întrebări aspre și scurte, și-și aminti steaua răzleață de pe cerul bulgăresc, ce-i umpluse tot sufletul de dorul vieții de acasă. Așa că, după ce dădu parola, domnul căpitan tot mai găsi pentru soldatul încotoșmănat în șubă două glume în tașca sa cu pozne și o țigare în tabacheră. Pe urmă se lăsă dus de cărăruia șerpuitoare la vale, în adîncul oceanului de întunerec, a cărui răcoare burnițoasă îl înfrigura de plăcere, amintindu-i așternutul cald și moale ce-l aștepta la cîțiva pași.

Cuibul dragostei domnului Naicu era răzlețit cu vreo cîteva zeci de metri de ultima casă a orașului — o potcovărie pitică — și mic, ca orice cuib. Așezat în fundul curții, n-avea decît trei camere: la dreapta, dormitorul, la stînga, salonașul, la mijloc, sufrageria, cum îi ziceau în timpul celor două mese, căci restul zilei lua denumirea de antreu. Cum intrai pe poartă, în dreapta curții înnălbea în noapte maghernița cu bucătăria și odăița soldatului; în stînga, se ridica parcă în coate scheletul legat cobză în fire de viță sălbatecă al unui soi de pavilion.

De cum ajunse în dreptul gardului de stacheți, pe Naicu îl miră cele două dreptunghii de lumină nehotărîtă, pe care le zugrăvea spălăcit în noapte ferestrele odăii de dormit. Ai fi zis reflexul lunei, dacă noaptea n-ar fi fost mai întunecată decît chiar iadul, așa cum i l-a descris odată doamna Naicu, după o carte cu litere chirilice și cu coperte albastre înstelate cu aur. Și domnul căpitan nu-și mai putea ține rîsul, gîndind ce mai drac o să apară din iadul acesta la fereastra Aureliei.

„Or că cetește pînă la ora asta, or a luat obiceiul să se culce cu lampa micșorată!”

Se apropie de maghernița soldatului, bătu ușor într-un ochi de geam, chemîndu-l pe nume, cu glasul scăzut.

— Antoane, băi Antoane! m’, n-auzi?

Desfăcu ușa și intră înăuntru. Bîjbîi spre pat, tîrșind picioarele ca să-l deștepte.

— Drepți, măgarule!

Dar cînd văzu că patul e gol se supără;

— A plecat după dragoste, lua-l-ar mama dracului. Las’ că vorbim noi mîine, boier Antoane!

Bănuiala cea urîtă, pe care, decînd dăduse telegrama și pînă acum domnul căpitan o alungase cu atîta convingere și dezgust, îi păru acum cu desăvîrșire absurdă. Era un aer atît de stricat în odăița vistavoiului, că rîse din inimă de această stupidă bănuială.

Descinse sabia ușor, ieși apoi în vîrful picioarelor și rîsul îl podidi iarăși, gîndindu-se că și pentru Anton, ca și pentru toți din oraș cari i-au aflat moartea de la poștă, el nu e nimic mai mult, nici mai puțin decît un strigoi, un veritabil strigoi. Mai ales întîlnindu-l așa în noapte, cine nu și-ar face cruce și n-ar stupi dinainte-i: „Piei, drace!?”

Aci însă veselia i se mai ogoi puțin, socotind că unora dintr-înșii, bunăoară unei brute ca Anton, le-ar putea trece prin minte să se apere cu reteveiul, ba — mai știi? — chiar cu vreo armă de foc, de astfel de apariții imateriale. Crezu deci nimerit să reducă de tot partea întîi a programului de păcăleli pe care-l potrivise pe drum și se apropie cu mișcări îngrijite de fereastra din stînga.

Se ridică în vîrful picioarelor și privi doar cu un singur ochi, ca să-și descopere cît mai puțin figura. Din colțul stîng al geamului, nu se vedea decît o parte a patului mare, pentru două persoane, partea în care ea doarme de obicei. La început nu putu să observe nimic, dar unul din cele din urmă spasmuri ale lămpii muribunde îi arătă tocmai ce vroia să vadă. Chiar în margine de tot, în cămașă, cu plapoma aproape căzută, ea se ridica încet într-un braț, privind cu ochi mari, mari, îngroziți, ceva în stînga patului, unde deocamdată Naicu nu putea să vadă nimic.

„Ce-o mai fi și asta!”… gîndi domnul căpitan așteptînd o nouă izbucnire a lămpii… „Nu cumva i se fac arătările… să știi c-am nimerit-o…”

Cînd lampa se umplu iarăș de lumină, Naicu era cu ochiul la pîndă; Aurelia scotea un picior din așternut. Căpitanul se piti repede și așteptă.

— Oare m-o fi văzut?…

După cîteva minute bătu în colțul ferestrii ușor și rar 2 una, două, trei. Repetă apoi ciocăniturile de trei ori, prăpădindu-se de rîs.

„Ce-o fi pe inima ei, sărăcuța! Mare păcăliri ești, măi Naicule!”

Un mieunat apropiat de pisică făcu pe fantomă să-și întoarcă speriată capul. Putința venirei neașteptate a lui Anton îi aminti din nou că trebuie să sfîrșească repede.

Se agăță de cerceveaua ferestrei și-și propti picioarele în ieșitura de jos a zidului, căutînd cu vîrful cizmelor o bază solidă, ca să fie cît mai nemișcat. Pentru a-și da o înfățișare cu totul mormîntală, găsi nimerit să depărteze buzele una de alta, lăsînd vizibile cele două șiruri de dinți.

— Ce-o să rîdă Sbierea!

Și-și fixă ochii, pe cari se silea să-i ție cît mai nemișcați, asupra soției sale.

De astă dată putea să cuprindă cu privirea tot patul. Nu observă însă nimic distinct, căci lampa era acum liniștită. Dar obișnuindu-se pe încetul cu semiobscuritatea dinăuntru, desluși cele două corpuri întinse unul Ungă altul; cu greu se puteau recunoaște în amănunt, în negura crescîndă.

Nevastă-sa, tot așa de dezvelită, cu cămașa sfîșiată, aproape goală, privea atît de îngrozită spre fereastră, că ochii îi păreau două găuri de hîrcă; de bună seamă îl văzuse.

Și-alături, într-o rînă, cu fața spre ea, un bărbat spătos, enorm, pe care nu-i fu greu să-l ghicească. Anton, hidos în umbra tot mai deplină dinăuntru, dormea adînc și horcăiturile lui lugubre se înțelegeau din convulsiunâle largi și încete ale pieptului.

Domnul căpitan îi privea năuc; în uimirea lui, buzele îi rămăseseră dezlipite și dinții rînjeau fioros în noapte; era cu mult mai straniu decît voise să pară. Lampa, care acum răspîndea fîșii bizare de lumină prin despărțiturile mașinii, mai licări o dată, ca și cînd ar fi zîmbit văzînd mutra celui înșelat, apoi se stinse coperind cu valuri de negură nelegiuirea dinăuntru.

Domnul Naicu n-a sărit din locul unde era; mai degrabă a căzut. Acum se luminase deplin.

Furia îl năpădi deodată ca un torent brusc. Să-l înșele c-o ordonanță? Nemaiauzit! Și primul gînd îi fu la revolver. Se învîrti pe loc în tocuri și-o luă în trap vijelios spre maghernița din față… Dimensiunile pronunțate ale pîntecului său nu-l lăsau însă să fugă cum ar fi dorit; oricît întindea piciorul, săriturile rămîneau tot scurte și știftorii cizmelor băteau caldărîmul în aceeași cadență repede și îndesată.. Dar cînd fu la cîțiva pași numai de ușa bucătăriei își aminti că lăsase numai sabia și chipiul acolo, iar tocul revolverului, agățat de-o curea trecută pe subt epolet, nu putea fi decît obiectul acela dureros ce-l tot lovea în șold de cînd se pusese pe fugă.

Atunci, fără să se oprească, făcu o curbă largă, pe care avîntul luat în goană o întinse chiar pe lîngă portița de la drum și, revenind cu fața spre casă, continuă să alerge în acelaș buiestru mărunt, potolind cu o mînă năbădăioasa agitare a tocului de revolver și cu alta silindu-se să scoată din el arma răzbunătoare, sistem „Steier”, cu opt focuri.

Întâmplător, însă, aproape de scară, poticni și se prăbuși lat pe brînci. Anna îi sări din mînă și căzu atît de apropiată de ochiul drept, că, cu tot întunericul, văzu gura țevii îndreptată amenințător spre dînsul. Un moment ochiul omului și gura armei se priviră fix, în tăcere. Ochiul mărit, înspăimîntat, bulbucat de groază, rostogolindu-se nervos în orbită în așteptarea înfrigurată a clipei teribile; gura mică de oțel, nepăsătoare, nemișcată, mută, parcă ironică în muțenia ei. Un moment, cît o veșnicie, de slăbiciune, de totală lipsă de voință; un moment în care domnul căpitan, cu tot pericolul apropiat și decisiv, nu putu să facă nici cea mai mică mișcare, ca și cînd pămîntul de care se lipise îi supsese brusc orice energie. Dar momentul acela trecu, și mai trecu unul, și încă altele, și gura țevii rămase liniștită, căci piedica era pusă.

Cînd își aminti de acest lucru, văzu cu uimire că acum putea să-și miște în voie și mîna și piciorul, cu toată durerea ascuțită ce-i creștea în genunchi, de parcă i-o scurgea cineva acolo printr-o tulumbă. Se sculă făcîndu-și cruce și înjurînd printre dinți. Cînd vroi să ridice arma, durerea fu atît de crîncenă, că șovăi și se așeză gemând pe cimentul primei trepte, întinzînd cu multă greutate piciorul de cvincvagenar, din care parcă tot sîngele și toată măduva se scurseseră în genunchi, unde ardeau cu flăcări chinuitoare.

Spaima prin care trecuse, durerea crîncenă și furia care se întorsese în sufletu-i cu și mai mari puteri clocoteau ca apa fiartă în capu-i, apăsînd cu atîta putere în țeasta țuguiată, de-o simțea ridicîndu-se ca un capac de oală. Și-n aburul vînzolelei în care i se zbăteau creierii trecu ca o scînteie zguduitoare ideea că ea, în timpul acesta, ar fi putut trezi pe Anton și că el poate îl pîndește acum de după ușa antreului, gata să-l atace pe la spate.

Domnul căpitan se simți nevoit deci să se tîrască din nou pînă la revolverul rămas în țărînă și să revină la locul de odihnă, năbușindu-și cu eroism de martir ucigătoarele dureri. De astă dată se așeză în așa fel pe scară, ca piciorul îndurerat să fie întins cît era de lung pe cimentul rece și înviorător al treptei, iar pieptul și fața să fie ușor îndreptate spre ușa de unde ar fi putut țîșni inamicul neprevăzut. Cu toate că revolverul se contura solid în pumnul strîns, domnul căpitan nu se simțea deloc la indemînă. Dacă primul glonț îl scapă pe bandit, ce se face el cu piciorul zdrobit? Drace, cine l-a pus să se repeadă așa, ca dezmeticul? Lucrurile astea se fac pe îndelete și cu plan, ca la război. Ce folos dacă dobori inamicul și cazi și tu? Dar poate nemernica n-a sculat pe bandit. Sau dacă l-a trezit, măgarul a convins-o că a fost doar o părere a ei și-a potolit-o. „Dă-le, Doamne, gîndul ăl bun! Ține-i, Doamne, pîn’ mi se alină piciorul!…”

Domnul căpitan uitase că era ateu și făgădui lui Dumnezeu cu jurămînt că n-are să-i omoare nici el, dacă-i dă viața. Și pentru a dovedi acest lucru celui către care se întorceau acum gîndurile lui, își demonstră singur, izbutind să se convingă ușor: întîi, că mai sunt pe lumea aceasta tribunale, procurori, comisari de poliție, care sunt gata oricînd să-și ia asupra lor sarcina de răzbunători ai onoarei ultragiate, așa că el tot nu rămîne în pagubă; în al doilea rînd, că nu e exclus, nemernicii dinăuntru să se fi pus în defensivă, gata să respingă, pe moarte sau viață, orice atac din afară. „Or ca să-ți expui viața pentru o ordonanță și pentru o femeie care se dă unei ordonanțe, înțelegi, Naicule, că nu-i de demnitatea ta…”

Nu mai rămîne îndoială, așa va face! Uite, piciorul a început să se potolească. Cum se va liniști de tot, cum va porni la procuror, să-i arate decăderea femeii acesteia, noroiul murdar în care se bălăcărea cu complicele ei și-apoi s-o alunge cu dispreț în noapte ca pe-o netrebnică. Să se ducă la țară, la Anton… și mîine, poimîine, cînd s-o sătura de ea, s-o alunge și bruta… „și să te vedem, madam Naicu, atunci, cum mai dai cu spiritu…”

Dar aproape imediat, un alt șir de idei îi lipi din nou de cimentul treptei piciorul care începuse să se agite; căci îi veni numaidecît în minte scandalul, șoaptele lumii, multiplele povești scornite în asemenea împrejurări, hohotirea imensă a întregului oraș. Un ofițer și-a prins nevasta cu vistavoiul și drept pedeapsă… s-a dus să-și deștepte prietenii, să-i aducă martori pentru divorț. Un ofițer!

Și-i veni în minte mutra contractată a lui Sbierea, gata să izbucnească într-o explozie de veselie:

„Da-i trăseși o farsă, măi Naicule, de nu s-o mai gîndi în viața ei la vedenii! Păi, de ce n-ai tras, iubitule? doar aveai revolver. Toți te-ar fi aprobat, dacă-i curățai. I-auzi! Pe cînd tu-ți periclitezi viața în țări străine pentru patrie, ea te înșală cu propria ta ordonanță, c-o deșcă idioată, cu un tîmpit, o scîrbă, pe care puteai s-o bați de cincizeci, de-o sută, de șaizeci de mii de ori pe zi, fără să-ți ceară nimeni socoteală! Un imbecil, un scelerat… un… un… un… o…. un incult (exclamă, în sfîrșit, nemaigăsind alte invective)… Și unde mai pui că erai în dreptul tău… legea nu-ți făcea nimic… Halal căpitan!… M-ai făcut de rîs; nu-mi trebuie prieteni ca tine, ești nedemn de-un adevărat militar.”

Și-l văzu batjocorind vechea lor prietenie în fața camarazilor, istorisind cu izbucniri de rîs, în hazul general, povestea cu farsa cea grozavă, la care se gîndise trei ani de zile. Și-odată cu veselia lui Sbierea, domnul căpitan mai auzi și hohotele ascultătorilor, ale tuturor acestor ofițeri bătrîni și tineri, oh, mai ales ale acestor secături de ofițeri tineri, care-și băteau joc totdeauna de farsele dumnealui; nu se sfiau să-l ia peste picior, ori de cîte ori făcea vreo stîngăcie la cîmp, la școala de regiment, și șopteau pretutindeni că e un moș-teacă și c-o să putrezească tot căpitan.

Dar ce-l făcu să salte numaidecît de pe scara de piatră, uitînd și dureri și tot, fu de fapt vocea pițigăiată a lui Scăișteanu, a nesfîrșitului ăluia de maior cu care avusese o gravă neînțelegere pe vremuri.

„V-am spus eu de atunci. E un laș! De ce n-a îndrăznit să mă provoace la duel, doar îl insultasem. V-am spus: e militar și nu îndrăznește să tragă un foc de armă. E un fricos!”

Fricos! El fricos? Asta nu! Nu se bătuse în duel pentru că era împotriva unor astfel de mascarale. Dar avea să dovedească acum lui Scăișteanu că era un mincinos. Avea să dea un exemplu să meargă pomina. Doar nimeni nu s-a mișcat în camera nelegiuiților, deși a trecut atîta timp; cu siguranță, nemernicii n-au habar de ce-i așteaptă. Iar durerea din picior a trecut! Domnul căpitan o simte cum se depărtează din genunchiul înflăcărat, ducînd cu ea șuvoaie de furnici ce se răspîndesc de la gleznă pînă la șold. De bună seamă dorm duși!

Domnul căpitan vedea acum numai sînge dinaintea ochilor, o băltoacă mare de sînge și-n mijlocul ei două corpuri lipsite de viață, ciuruite de gloanțe. Vedea sînge și nu se înspăiminta deloc. Mai mult chiar, forța închipuirea ca tabloul să fie și mai sinistru.

Hotărît, grav și neînduplecat, fără să mai dea răgaz o clipă gîndului, se ridică, potrivind și mai bine revolverul în scobitura pumnului. Băgă atunci de seamă că piedica rămăsese tot pusă.

„Doamne, da ce ți-e, Naicule? se mustră. Te-ai prostit de tot. Zi, dacă te-ataca găliganul, mă curăța cu revolver cu tot…”

Țăcănitul metalic al limbei mici de oțel îl preveni că trebuie de acum să umble cu multă luare-aminte. Urcă deci scara cu grijă și se bucură că nu șovăie deloc. Ușa antreului era neîncuiată; o crăpă ușor, fără zgomot, cît s-ar strecura prin deschizătură. Dar nu pătrunse pînă ce urechea încordată peste fire nu-l asigură că nu e nimeni în dosul ei.

Stătu o clipă în loc, ca să se orienteze în bezna adîncă dinăuntru. O luă apoi binișor spre dreapta, ținîndu-și suflarea.Dar în bîjbîiala de orb doborî fără voie un scaun greu de pluș. Bufnitura și vuietul prelung și jalnic al mobilei căzute îl sperie și-l dădu doi pași înapoi. Își ciuli urechile; dinăuntru se auzi ceva ca o mișcare grăbită, întretăiată de cîteva scîrțîieturi ale patului și înăbușită îndată. Pe urmă nimic. El mai așteptă totuș cîtva și zgomotele venite din dormitor parcă-l domiriră de-un lucru, mărindu-i curajul… „Prima condiție, să-ți dai seama de poziție și să știi unde-i inamicul…”

„Dar dacă s-or fi deșteptat tocmai acum?”

Și pe urmă, ca și cînd și-ar fi răspuns la propria întrebare: „Tocmai! De ce m-oi fi codind atîta? Repede, Naicule, acum e acum… pînă nu se pregătesc.”

Ajunse la ușă ca împins de-o voință străină, pe care nu și-o cunoștea. Cînd puse însă mîna pe clanță, avîntul zbură tot așa de repede precum venise. Dacă bestia o fi luat obiceiul să doarmă cu toporul sub căpătîi și acum îl așteaptă în dosul ușii, gata să pocnească orice cap și să reteze orice mînă s-ar strecura prin deschizătură? Înfiorat, parcă ars de mînerul lucitor de alamă, domnul căpitan trase brusc mîna și se dădu înapoi:

„Ce era să fac?”

Ezitarea aceasta îl supără însă îndată.

„Asta e pură copilărie, Naicule. Caraghioslîc. Hai! Înainte!”

Însă nu făcu nici un pas, căci un mare gînd îl opri la timp.

„N-ar fi mai bine pe fereastră? Aah… perfect! Cum nu te-ai gîn…”

Se-ntoarse în loc și făcu iarăș plin de hotărîre un pas:

„Nu!”

Ca o lumină vie, neașteptată, îi veniră în minte revolverele celelalte, pe care le lăsase la plecare atârnate pe panoplia din dormitor… Să știi că mișeii le-au cumpărat cartușe… Și imediat își înfățișă pe cei doi complici, unul la fereastră, altul la ușă, cu armele întinse, cu degetele pe trăgaci.

„S-au pregătit ei, canaliile, pentru orice întîmplare neașteptată… Au prevăzut ei totul, nici nu se poate altfel…

Hm… Ce e de făcut?… În orice caz, pe ușă sunt mai ferit… hm… mare comedie… La urma urmei, îmi fac datoria de soț și militar. Deschid puțin, trag și plec. În furie, omul nu știe unde trage.

Ah, deșiratul de Scăișteanu, cu rîsul lui de berbec! De înțeles să aibe ceva cu Naicu, dar ce-i făcuseră lui ăști doi oameni, de ținea cu orice preț să fie omorîți?

A tras brambura și-a fugit: un glonț a nimerit prin tavan. N-a stat nici să vadă de i-a nimerit ori ba. Și cînd s-a întors cu autoritățile, ordonanța dormea liniștită în bucătărie, cocoana făcea pe adormita, speriată din somn în odaie la ea!”

Înțelese că trebuie să facă o mișcare disperată, hotărîtoare, fie ce-o fi. S-o sfîrșească la un fel. Or îi răpune ca pe niște scelerați, cum meritau, or… or…

Nu îndrăzni să cugete mai departe.

„De, domnule, scăpai eu de la război bine, frumos… Hm… Cine dracu m-a pus să viu tocmai noaptea?…”

Și cu revolverul într-o mînă, cu cealaltă întinsă spre clanță, el sta tot mai nedecis dinaintea ușei de nepătruns. Tot felul de presupuneri, de noi hotărîri, de concluzii, de noi procedeuri se încrucișau în capul lui, se învălmășeau ca vînturile într-o casă pustie.

Cea mai de seamă preocupare era să se convingă că acei dinăuntru dorm duși, că nevastă-sa-l-a socotit drept o simplă închipuire, că, văzînd că nu mai apare, a adormit din nou, că acum în urmă patul n-a făcut zgomot decît fiindcă s-a mișcat în somn.

Curînd însă firul gîndului se schimbă repede; își închipuia pe Anton profitînd de nehotărîrea lui, sărind fereastra, atacîndu-l pe la spate. Într-un rînd chiar îi simți răsuflarea adiindu-i ceafa și-l bănui în urmă-i cu toporul ridicat, gata să-i crape țeasta. Nici n-a știut cum s-a întors pe loc, nici n-a știut cum și-a potolit degetul, să nu scape un foc spre ușa cealaltă, pe unde intrase.

Alteori i se părea că aude șoapte dincolo, în dormitor. Trăgea cu urechea la gura cheii, vroia să surprindă vreo nouă mișcare a patului, o sforăitură, un semn cît de slab.

Dar nimic nu venea dinăuntru și nimicul acela, liniștea aceea de moarte i se părea nefirească, voită, îl făcea să tremure, îi îndoia genunchii.

Ce n-ar fi dat să se sfirșească totul într-un minut, într-o clipă, să se trezească deodată la celălalt liman al faptei, al neprevăzutului prin care trebuia cu orice preț să treacă. Și se vedea acolo, pe limanul acela îndepărtat cît o veșnicie; ușurat, liniștit, fericit. Și limanul îi surîdea atrăgător, îi lumina și mai mult grozăvia prăpăstiei dintre dînșii, îl chema la el pe deasupra abisului negru, îi picura iarăși în clocotul dinăuntru ideea renunțării.

Dar peste toate frămîntările amețitoare de simțiminte, vocea de berbec a lui Scăișteanu domina totul, se lămurea din ce în ce mai pițigăiată, stîrnea un întreg hohot de rîs, hohotul uriaș al tuturor ofițerilor dintr-un regiment, îl făcea să întindă tot mai mult mina tremurătoare spre mînerul lucitor de alamă, care rîdea necontenit în noaptea ce parcă se spărsese, nesuferit, ca un ofițer tînăr…

În cele din urmă îl încleștă în degetele parcă de paralitic și se sili să-l apese. Izbuti chiar. Îl apăsa însă încet, așa de încet, ca sub puterea unei voințe străine și mînerul ii juca ușor în mînă și ceda tot mai mult împins de forța aceasta nesigură de hipnotic.

Dar cînd vîrful lui sfîrși de descris întregul sfert de arc, pentru ca ușa să poată fi deschisă — ușa rămase nemișcată. Căci acum domnul căpitan o trăgea spre el cu o înverșunare așa de grozavă, că pumnul în care ține clanța se făcuse tot așa de tare ca metalul ce-l ținea într-însul. Și secundele treceau iar greoaie și domnul căpitan era tot la marginea prăpăstiei și prăpastia era tot așa de mută și de înfiorătoare în mutismul ei.

„Dar dacă ușa e încuiată?” se luminează deodată domnul căpitan. El ar putea, desigur, foarte ușor să vadă dacă e încuiată sau ba, dintr-un singur brînci numai. Însă tocmai pentru că-și dădea seama cît de ușor ar fi fost să se convingă de adevăr, o trăgea și mai vîrtos spre dînsul. Pentru că, mă rog… dacă ușa e încuiată, atunci totul e de prisos. Și e iremediabil pierdut. Ca să-i deștepte tot el, poruncindu-le să deschidă și dîndu-le astfel tot timpul să se înarmeze, asta e treabă de gelos prost, nu de militar… „Dacă c vorba pe-așa… mai bine… ah!!!… da… da… da… cum dracu nu m-am gîn…”

Lucru foarte ușor, foarte simplu și foarte rațional. Ia uite, domnule, cît timp pierdut degeaba!… Se întoarce bine, frumos, la cazarmă… buun… scoală soldatul cu bagajele… buun…

„Mă Stane, mă, cum dracu vin gardurile astea din dosul cazărmei, că de două ceasuri mă-ncurc prin ele și nu știu să ies…” or: „am nevoie de bagaje”, or… În sfîrșit, găsește el pînă la cazarmă… „Bun… Hai cu mine, Stane, ia bagajele… Buun…”

Se face că rămîne puțin pe drum și-l îndeamnă s-o ia înainte, după ce-l învață să-i strige din curte pînă-i scoate afară…

„…bagă de seamă, el doarme sus în antreu, tu să strigi de-afară și să bați tare în ușa antreului… da să nu pui mîna pe clanță, pînă nu vine… pînă nu se deșteaptă să-ți deschidă, că te-a luat mama dracului… Îmi strici ușa, măgarule, că voi nu știți să umblați…” În sfîrșit, îl mai dăscălește el pe drum… „Bun… Acum toate-s bune…”

„Nici Sbierea, nici Scăișteanu, nici nimeni nu va ști ce s-a petrecut în noaptea asta. Și acum nu mai e nevoie de nici un tămbălău. Căci, mă rog, afară de tămbălău ce-ar mai ieși din afacerea asta? Ușa e încuiată cu siguranță, spun eu! Nu se poate, domnule, doi amanți să nu se închidă pe dinăuntru! Va să zică, dacă încep să fac scandal, le dau viața cu propria mea mînă… doi contra unu… și chiar de n-ar fi ușa încuiată acelaș lucru!

Un vălmășag, gloanțe trase de pomană, mahalaua sculată… rîs de lume…”

În timpul acestui raționament vîrful mînerului de alamă pornise să se ridice tot așa de ușor precum se lăsase.

„Dar dacă ei m-au văzut?”

Vîrful mînerului se opri.

„Aș, ea crede c-am fost vedenie! Altfel ieșeau ei, făceau ei ceva… mistrețul sărea pe fereastră… Și scaunul cînd a căzut… de ce n-au ieșit atunci? Poate cred c-a fost altcineva sau dracu știe… La urma urmei, rîzi tu de mine, boier Antoane… da să vedem cine-o rîde la urmă. Eu tot vă prind. Dacă nu azi, mîine, dacă nu mîine, poimîine…

Am… Dar chiar în noaptea asta îți găsesc eu vreun nod. Și-o să-ți trag o bătaie… o bătaie… mamă Doamne.“

Vîrful mînerului, care nu făcea nici o mișcare, pînă ce domnul căpitan nu calcula totul pînă la ultimul amănunt, s-a întors ușor în poziția firească. Și cu toată siguranța-i că ușa e încuiată, nu i-a dat drumul pînă ce n-a simțit că drugușorul mobil a pătruns complect în gropița lui. Atunci a început să se îndepărteze încet, metodic, de-a-nderetelea…

„Cît mai pe nesimțite…”

Dar în retragerea aceasta nu se poate mai strategică, domnul căpitan constată cu surpriză că mobilierul antreului se distinge cît se poate de clar în negura de astă dată cu totul trăsvită…

„Hait! m-a apucat ziua…”

Și dacă în antreul acesta neluminat se poate vedea astfel, dincolo, în camera de culcare cu două ferestre mari spre curte, cu două spre cîmp și cu transperantele ridicate, trebuie să se distingă totul perfect.

„Afară, la fereastră, în curte…” aude domnul căpitan răsunînd cu putere în conștiința sa comanda de atac. A răsunat atît de puternic, încît a tresărit singur, părîndu-i-se că vine de undeva de alături sau de afară… Nu, nu; e vocea conștiinței domnului căpitan, care nu se dă bătută și cere răzbunare… „încet, încet, căpitane… nu grăbi! O singură, o mică, o cît de mică privire din colțul geamului… un singur ochi fugar… Doamne, Dumnezeul-Dumnezeilor mei… de-ar dormi, Doamne… doar să-i văd în pat pe-amîndoi strînși ca niște porumbei… nu-ți cer mai mult, Sfinte tare…”

Afară lumina albastră-spălăcită a unei dis-de-dimincțe noroase și umede de vară izvora din ea însăși ca un început de lume. Era ceva atît de tulbure într-însa, că domnul căpitan se simțea la fel de turburat, infinitul îl privea parcă printr-un ochi nehotărît și fioros de bețiv.

„Doamne… Dumnezeule…”

Tîrșindu-și spatele lipit de părete, domnul căpitan se lăsă, treaptă cu treaptă, spre colțul ferestrei apropiate. Sîngele îi aleargă vîrtej în tot corpul și inima i se zguduie în piept să se rupă, dreapta i-e una cu revolverul și vinele umflate ale capului dovedesc cea mai hotărîtă hotărâre.

Iar buzele rostesc cu atîta stăruință numele lui Dumnezeu, de parcă ar fi ale doamnei Naicu rugîndu-se pentru dînsul:

„Isuse Cristoase… Sfîntă Născătoare de Dumnezeu!”

Ea-și dădea seama de tot ce se petrecea în juru-i, vroia să facă o mișcare cît de mică, oricare ar fi fost aceea; vroia să strige, să blesteme, să plîngă, să facă în sfîrșit ceva, un lucru pe care-l avea încă nelămurit în minte, dar pe care cineva ascuns într-însa îi spunea că trebuie să-l facă.

O rușine fără margini îi dogorea obrajii, o scîrbă adîncă, nesfîrșită, nimicitoare, îi pustia simțirea, îi îneca gîndul, îi poruncea să reacționeze și nu-i arăta cum. Timp îndelungat ea nu putu să facă nimic: stătea nemișcată, căci mușchii îi refuzau orice ascultare și corpul i-era încercuit în legături nevăzute de plumb. Și ea era îngrozită de lipsa asta de mișcare, ca un muribund în semiconștiența agoniei.

Dar pe Anton nu-l miră liniștea ei; căci ce putea alt să creadă, decît c-a biruit-o cu sălbăticia tinereții sale. Izbînda îi picurase licărirea ei tainică în ochiul de șoarec. El înțelegea doar că — oricum — cucoana se sfiește să-și arate mulțumirea și, cum alte mîngîieri nu-i mai puteau trece prin cap, socoti cel mai nimerit s-o lase deocamdată în pace.

Se retrăsese în partea cealaltă a patului și, amețit de fericirea primitivă a animalului satisfăcut, adormise repede. Stătea alături de dînsa doborît ca un bou trăsnit și respirația-i greoaie făcea un zgomot dezgustător prin gùra larg deschisă.

Desigur, numai horcăiturile acestea lugubre și caraghioase, suflînd pe mii de tonuri, putură s-o trezească din nemișcare; zgomotul lor enervant, de trîmbiță spartă, îi zgîria urechile, îi ucidea simțirea. Erau atît de oribile, atît de jicnitoare, că i se păreau o continuare a violenței de adineaori; atît de dezgustătoare, că o murdăreau înainte, o înăbușeau, o amețeau.

Simțea nevoia aerului curat, a răcoarei de afară. Vroia să fugă în noapte, să se lase plesnită de vîntul întremător, biciuită de ploaia curățitoare.

Se ridică ușor într-un cot privind cu teamă și ură pe omul de alături. I-era frică să n-o simtă, să nu-l deștepte. I se părea un demon crud sub puterea căruia căzuse, spionîndu-i mișcările sub masca somnului.

Și se ridica, țintindu-l tot mai încordată, tot mai îngrozită, așteptînd dintr-o clipă într-alta o mișcare a lui, a mîinii lungi și musculoase, a labei lătărețe, pe care o și vedea desfăcînd greoaie degetele colțurate și solide.

Continua să se ridice totuș, încurajată de nemișcarea lui; piciorul se întindea tot mai mult și degetele atingeau podeaua.

Dar atunci cineva ciocăni în geam; o dată, de două ori, de trei ori. Trei ciocănituri rare și încete, nespus de încete.

Întîia parcă nici n-o auzise, se îndoia chiar dacă a fost în adevăr; a doua însă și a treia mai ales au fost atît de clare, cu toată încetineala lor, că nu mai putea fi vorba de nici o înșelare.

Doamna Naicu s-a uitat cu teamă la geam; rămăsese pe jumătate ridicată și piciorul continua să stea întins spre covor. Nu putea fi decît o pasăre; o pasăre alungată de burniță și vînt, care s-a adăpostit pe prichiciul ferestrei. Ce alt putea să fie? Și își încordă privirile să surprindă în negură capul și ciocul pasării rătăcite. Dar pasărea a ciocănit iarăși, una, două, trei, și ciocul și capul ei nu s-au văzut deloc.

Și-a întors atunci numaidecît ochii spre omul de alături. Se aștepta să-l vadă rîzînd răutăcios și cu înțeles, în somnul lui prefăcut. Dar omul acela dormea adînc și răsuflarea lui profundă ca și fața lui liniștită arătau cea mai deplină nesimțire.

Dar bătăile se repetară iarăși și ea simți un fior de-a lungul corpului. Era într-adevăr cineva acolo? Dar cine putea fi? și noaptea aceea neagră! Nicicînd ferestrele nu cuprinseseră un negru mai vîrtos în cadrele lor! Nu, la fereastră nu era nimic altceva decît noaptea cea grozavă, care o oprea. Era sufletul ei slab, care șovăia în fața beznei de nepătruns, vechea teamă de întuneric născocind piedeci închipuite, ca s-o țintuiască aci, în patul josniciei. Niciodată nu va putea să înfrunte bezna aceea!

Înțelese lămurit acest lucru și acum, mai mult decît oricînd, își văzu sufletul atît de fricos, atît de neputincios, atît de mic în slăbiciunea lui lașă, că se îngrozi și de dînsa. Era nevoită atunci să rămînă aci, lîngă omul acesta, să sufere zgomotul tot mai aspru, tot mai răgușit, al somnului său, s-o surprindă alături deșteptarea lui, la care abia îndrăznea să gîndească! Și privirea aceea neagră, posomorîtă, de criminal, a celor două ferestre despre curte, fixînd-o pe sub sprîncenele căzute ale draperiilor! Ea vroi atunci să tragă așternutul căzut, singurul adăpost ce-i rămăsese, să se acopere, toată, să se ascundă, să se înăbușe acolo, să plîngă într-una, amarnic, fără sfîrșit.

Dar în mișcarea aceasta, ochii ei întîlniră din nou fereastra. Și rămase iarăș pe jumătate ridicată, cu mîna întinsă în gol, cu fața crispată de cutele groazei nemărginite. Acolo, la geam, un om, o umbră, o vedenie!

O vedenie! Lampa îi arătă aceasta lămurit înainte de a se stinge definitiv. Într-o sforțare neobișnuită, supremă, de om care-și dă duhul, lampa îi desluși o figură vagă de spirit, asemănătoare cu a celui mort de curînd. Duhul lui bărbatu-său! Rîdea așa cum rîdea în viață și totuș cum rîdeau și desemnurile acelea stranii, care reprezentau moartea în cărțile ei.

Recăzu pe perină, zdrobită, sfîrșită, moale. Alături, Anton bîigui două vorbe în somn, forțate, greoaie, fără tîlc. Apoi se înecă și horcăiturile încetară deodată.

Ea nu auzi însă nimic, căci urechile îi vîjîiau și în vîjîitul haotic nu distingea decît un tropăit mărunt, cadențat, îndepărtîndu-se tot mai mult; ea-l asculta îndepărtîndu-se și creșterea îndepărtărei lui o ușura, o liniștea; dar ropotul începu să crească din nou și ea-l simți apropiindu-se necontenit, măsurat, repede, înfricoșător. Apoi încetă brusc.

Pe urmă nimicul, tăcerea, o tăcere înfiorătoare. Căci acum nu mai auzea nimic decît vîrtejul timpanelor ei, nu auzea decât însăș tăcerea aceea de moarte, bîzîind necurmat și monoton în pavilionul urechilor.

Mult timp, cu sufletul reținut, ea ascultă îngrijată șoaptele de descurajare ale tăcerii aceleia; ele erau atît de variate, atît de bizare, scormoneau în creierul ei plăsmuiri atît de fantastice, atît de înspăimîntătoare, că o cutremurau, îi aduceau sufletul la buze. I se părea că în tăcerea aceasta se urzește ceva ascuns, ceva care o va pierde. Și fără voie, gîndul îi zbura acum la omul de alături ca la un refugiu; dar ea voia să îndepărteze acest gînd supărător, care o durea ca o rană și care apărea totuși, necontenit, ori de cîte ori jocul închipuirilor bolnăvicioase lua proporții de temut.

În cele din urmă, gîndul acesta ușurător, ideea că Anton e alături rămase. Ea nu mai avu puterea s-o alunge, căci din nou porniră să vie din antreu zvonuri nelămurite, nesigure, de zgomot, ca ecourile vagi ale unor rumori nespus de îndepărtate. Apoi deodată un zgomot asurzitor, nemaipomenit de asurzitor, un zgomot de scaun în cădere, prelungit de vibrarea plângătoare de coarde a sîrmelor somierii. Un răsunet atît de amar, atît de jalnic, că trezi din somnolența lui de lucru nemișcat dulapul cu hăinărie dinăuntru. Dulapul trosni din încheieturile putrede, de mobilă veche, mănăstirească, și trosnetul ajunse în urechile ei ca un oftat dureros de suflet bătrîn și apăsat, un trosnet cobitor și trist ca și pustiul pe care-l prevestea.

Ea avu atunci o tresărire bruscă, care cutremură patul și care-i puse din nou inima pe goană. Pe urmă încremeni locului, trăgînd cu urechea la ușă, de unde continuau să vie într-una, fără de sfîrșit, ca într-un curent necurmat de unde eterice, noi vibrațiuni infime, subtilizate la neant, de zgomote neînfăptuite poate, izvorîte toate din însăși părerea ei bolnavă. Dar pentru ea ele veneau de acolo și numai de acolo, ca aduse de necontenita suflare a unei adieri de presimțire. Pentru dînsa ele existau într-adevăr și nu puteau să însemne decît plimbarea ușoară a unei fantome, tîrcoalele stăruitoare ale aceluiaș duh necurat prin locurile pe unde a trăit.

Ea-i ghicea plimbarea lui de neauzit în dosul ușei de lemn, îl urmărea ocolind casa, zburînd în văzduhul de păcură, pierzîndu-se în spațiu, reîntorcîndu-se iarăși în dosul ușei de lemn, neputincios și slab.

Neputincios și slab. Ea repeta aceste două vorbe în fundul conștiinței sale, căci ele o întăreau, îi dau răgazul judecăței, o făceau să cumpănească proporțiile pericolului care o amenința. Își reproducea în minte arătarea de la geam, îi găsea tot mai multe asemănări cu figura celui mort, se-ngrozea din nou de rîsul acela sarcastic și amenințător, își reamintea de rîsul celălalt, al primei vedenii, ce apăruse acum o bucată de timp, cînd lampa aceasta, care se stingea cu atîta greutate, începuse să dea primele semne de moarte. Și ea care crezuse pe urmă că acolo fusese numai Anton! Căci nu mai încăpea nici o îndoială acum; amîndouă arătările de la geam nu puteau fi decît una și aceeași. Rîsul lor identic de spăimîntător o spunea lămurit. Ea însă chemase în ajutor pe Anton și umbra mortului venise să se răzbune.

Și cît de deosebită era umbra aceasta de celelalte, de viziunile ei din trecut, de acele răsfrîngeri ale propriei sale conștiințe, de acele palide proiecții emanate în juru-i din creierul suferind, ca dintr-o copilărească lanternă magică.

Cele de acum nu puteau fi simple întruchipări searbede și inexistente, provenite din jocul bizar al vechilor și straniilor ei visuri. Dimpotrivă, ele aveau o proprie viață, viața de dincolo de mormînt, de existența căreia nu se îndoise niciodată și care totuși acum, cînd pentru întîia oară i se arăta într-adevăr, în toată măreția și grozăvia ei, o uimea, o înfricoșa, îi umplea sufletul de-un amestec confuz de admirație și spaimă, îi da aci senzația triumfătoare a cărturarului în fața găsirei întîmplătoare a adevărului, aci prăbușirea lăuntrică a bîntuitului mistic dinaintea aparițiunei în lumini de fulger și-n detunături de trăsnet a unui arhanghel pedepsitor.

Era atît de profundă noaptea aceasta, și încolo, în afară de ea, nimic nu mai era dincolo de ușă, dincolo de ferestre, dincolo de ziduri; curtea, cîmpul, potcovăria pitică, orașul tot, dispăruseră; peste tot era o mare de întuneric, de valuri negre, o mare agitată, mută și rece, peste care în văzduh de neguri plutea acel înger al morței. Și marea creștea cu furie, apele ei negre țîșneau prin crăpăturile ușei, acopereau podeaua, băteau în marginea patului ca într-un țărm, vreau s-o smulgă ca pe-o sfărîmaîură de naufragiu, s-o ducă departe, s-o piardă în frămîntarea spumelor întunecate.

Cine putea ști pedeapsa ce-i pregătea duhul de afară!

Ea se cutremură căci începea să simtă pe șira spinării senzația rece a apei. Și fără voie se trezi trăgîndu-se pe nesimțite spre mijlocul patului, înfiorată de mormîntul mișcător și umed care o cerea. Se retrăgea ușor, temînd cel mai mic zgomot al somierei. Înnebunită, necontenit… tot mai mult, spre omul acela, împinsă într-una către dînsul de instinctul care adună laolaltă, în fața năpastei apropiate, pe cei deopotrivă amenințați. El stătea acolo nemișcat și tăcut, că liniștea aceasta a lui o speria cumplit. De ce horcăiturile lui, care-i zgîriau urechile la început, încetaseră așa de brusc? Ar fi vrut acum să le mai audă încă, dorea ca ele să izbucnească din nou, ca o ușurare a auzului ei năucit de tăcerea grozavă, împiestrițată cu atîtea zvonuri ciudate.

În tîrîrea-i necurmată, ea trecuse de mult mijlocul patului, și corpul ci se opri deodată de-un alt corp, enorm, un stăvilar moale. Avu chiar impresia a ceva ușurător, prietenos, a unui liman salvator. Căci acolo, atît de aproape unul de altul, ea simțea căldura lui plăcută strecurîndu-se tot mai înviorător prin membrele amorțite de vîntul nimicitor al groazei; primea ca o adiere binefăcătoare de sănătate respirația lui ritmică și potolită.

Ea-i umplea nervii pe încetul de senzația biruitoare a vieței, îi încolțea adevărul ca sîmburi luminoși în noaptea creierului ei pustiit de vedenii.

Și, o clipă, putu să aibă o mulțumire ascunsă, un avînt negîndit de recunoștință pentru cel pe care-l scîrbise atît; o simplă pornire prietenoasă, înăbușită în germen; apoi o reculegere imediată, un moment de spaimă, ca acel ce descoperă într-însul semnul unei boli fără leac. Căci nările ei începeau să se umple de mirosul acru de sudoare al celui adormit și-n așternutul moale, de-o umeziciune caldă, viciată, corpul ei se afunda tot mai mult și ea credea că se înfundă pe încetul în noroiul unei mlaștini adînci. Limanul mîntuitor nu era decît o înșelare, un simplu ostrov moale de humă neînchegată, în oceanul nesfîrșit de întuneric. Și ea ar fi vrut să se scuture, să se ridice, să scape acestui smîrc mincinos, ce-o cucerea ușor cu hlciul lui infect și lipicios.

Atunci distinse, în noaptea ce-și pierduse tăria, mînerul lucitor de alamă al ușei, mișcîndu-se ușor. Distinse perfect acest amănunt, căci privirile ei aveau acum puteri de pasăre nocturnă; se lăsa atît de ușor că ar fi trebuit o vecie ca ușa să fie deschisă, ca și cînd ar fi fost apăsat de mîna slabă de fluid a unui spirit supranatural. Dar mînerul încremeni deodată și ușa rămase pecetluită în cadrul ei.

Ea fixă înnebunită ușa care trebuia să se deschidă dintr-un moment într-altul; dar clipa aceea. Întîrzia. tot mai mult și nebunia își făcea loc tot mai mult în noaptea cugetului ei.

Poate e doar o părere a ochiului bolnav de spaimă. Nu putea fi adevăr, căci adevărul stătea dincoace, lingă dînsa, și el era un om în carne și-n oase și putea să spulbere cu o vorbă aceste minciuni. Ce putea, fi mai omenesc ca adierea răsuflării lui liniștite, ca mirosul sudoarei lui acre!

Ea se înghemui atunci în bărbatul de lingă dînsa și chiar îl chemă în șoaptă, pe nume, de cîteva ori. Numai ochiul lui putea spune dacă mînerul stă drept sau înclinat.

— Anton, Anton!

Gîndul lui e atît de sănătos că nimic nu poate să-l înșele. Și corpul lui e atît de voinic, că nimic nu ar fi în stare să-l înspăimînte.

— Anton, auzi, mă auzi?…

Dar ea nu îndrăznea să-l. cheme mai tare; ar fi vrut ca el să se deștepte doar la aceste șoapte și totuși simțea o teamă nelămurită de clipa cînd se va trezi.

Îi șoptea numele înainte… Dar tăcu și începu să tremure la o mișcare a lui.

Apele faptului de ziuă izbeau acum fereastra în ritm de valuri, limpezind-o de funinginea nopței. În odaie lucrurile se deșteptaseră ca dintr-un somn profund, căci acum se găseau toate la locurile lor. Toate, toate se aflau așa cum ațipiseră în întunerec; pînă și cele mai mărrunte începuseră să se vadă. Numai mînerul lucitor de alamă stătea aplecat în jos, ca în cărțile ei degetul poruncitor de moarte…

— Anton…

Vîrful mînerului păru c-o pornește ușor în sus, dar brusc își reveni.

— Doamne, sunt nebună! Anton! Anton!

Și-l înlănțui deodată cu putere, ca aprinsă de dorinți.

Dar ochii i se întoarseră numaidecît magnetizați spre mînerul vrăjit, care acum porni să se ridice de la sine, rîzînd de spaima ei cu luciu-i de metal.

— Anton, înțelegi odată, deșteaptă-te!…

Îl zguduia cu putere și-l strîngea tot mai tare, supărată parcă de nesimțirea lui.

Soldatul scoase cîteva gemete nearticulate, deschise ochii alene, tresări brusc, păru că-și aduce aminte de locul unde se află și, simțind corpul acela dulce înfigîndu-se într-al său, simțurile i se răzvrătiră. Îl cuprinse ca pe-un fulg și-l strînse cu putere la pieptul lui de taur.

Ea i se dădu cu tot sufletul ei ușurat deodată și fiorul fierbinte de plumb topit pe care i-l strecura în trup îmbrățișarea lui încleștată o făcea atît de fericită, că-i venea să rîdă aproape de lumea acea copilărească de. fantome.

Și-n înlănțuirea lor ei nu vedeau vedenia amenințătoare, care apăruse în cadrul ferestrii înălbite, pregătind, cu mișcări socotite, grozava răzbunare.