Vedenia (Heine)
M-a desfătat un vis frumos
Și negrăit de fioros :
Mi-e încă mintea tulburată
Și-mi bate inima speriată...
Mă pomenesc într-o grădină
Fantastică, de farmec plină,
Cu multe flori în multe fețe,
Neasemănate-n frumusețe...
Îmi ciripesc atîtea neamuri
De paseri mici, săltînd pe ramuri;
Măreț se-ngînă zorile,
Stropind cu aur florile.
Mă-mbată mîndre buruiene,
Adie vînturile-alene...
Umblam și nu știam anume
De-s pe pămînt ori pe-altă lume.
La mijloc sta o minunată
Fîntînă-n marmură curată ;
Alăturea, o fată dalbă
Clătea mereu o pînză albă...
Obraji duioși ; în ochi — un rai ;
Un chip de sfînt cu păr bălai ;
Și nu știu cum, dar mi-a păru'
Străin, și-atît de cunoscut !
Frumoasa mea da zor, da zor
Și tot cînta fermecător :
— Curgi, apă, curgi frumos și lin,
Și spală pînza mea de in !
Spre dînsa pașii-mi abătui
Și-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune de copilă dalbă,
Pe seama cui speli pînza albă ?...
Ea repede-mi șoptește : — Iat-o
Cămașa morții ți-am spălat-o !...
Și cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma totul se topi.
Într-o sălbatecă pădure
Mă pomenesc umblînd aiure :
Creșteau copacii pîn' la cer,
Și-am stat uimit de-atît mister...
Ascult în adîncimi, departe,
Cum áuie-a pustiu și-a moarte...
În deset urma mi se pierde
Și-ajung într-o dumbravă verde.
La mijloc, subt un vechi stejar,
Dau de frumoasa fată iar ;
Și cum o văd, mă ia fiorul :
Ea mînuia acum toporul !
Cioplea-n tulpină și-avînta
Toporu-n aer, și cînta :
— Topor micuț, topor zglobiu,
Dă-i zor, să facem un sicriu !
Spre dînsa pașii-mi abătui
Și-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune dalbă de copilă,
Ce-mi tot cioplești tu fără milă ?
Ea repede-mi șopti : — Zoresc
Sicriul tău să-l isprăvesc !
Dar cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma, totul se topi.
Părăgini, veștede cîmpii
S-aștern în jur pustii, pustii...
Eu nu pricep cum s-a făcut :
Stam aiurit, cătam pierdut...
Pornesc încet pe calea lungă :
Departe văd o albă dungă...
Alerg spre ea, alerg — și, iată !
Dau iar de preafrumoasa fată.
Cum o zăresc, mă prinde-nghețul :
Ea mînuia acum hîrlețul !
Părea un înger alb de pază,
Și totuși mă umplea de groază...
Frumoasa mea da zor, da zor
Și tot cînta fermecător :
— Mai sapă, drag hîrleț, mai sapă,
Să pregătim curînd o groapă !
Spre dînsa palid m-abătui,
Și-ntreb încet : — O, vrei să-mi spui,
Copilă dalbă, înger dulce,
Acolo cine-o să se culce ?
Ea repede-mi șopti : — Rămîi !
Ți-am așternut de căpătîi.
N-apucă vorba să sfîrșească,
Și groapa fioroasă cască...
Dar cum privesc la ea, mă-ntunec,
Și mă-nfior simțind c-alunec
Pe gura gropii, aiurit —
Atunci din somn am tresărit !