Vedenia (Heine)

Jump to navigation Jump to search
Vedenia
de Heinrich Heine, traducere de Ștefan Octavian Iosif
Traducere de Ștefan Octavian Iosif

Din volumul Romanțe și cîntece, 1901.


M-a desfătat un vis frumos
Și negrăit de fioros :
Mi-e încă mintea tulburată
Și-mi bate inima speriată...

Mă pomenesc într-o grădină
Fantastică, de farmec plină,
Cu multe flori în multe fețe,
Neasemănate-n frumusețe...

Îmi ciripesc atîtea neamuri
De paseri mici, săltînd pe ramuri;
Măreț se-ngînă zorile,
Stropind cu aur florile.

Mă-mbată mîndre buruiene,
Adie vînturile-alene...
Umblam și nu știam anume
De-s pe pămînt ori pe-altă lume.

La mijloc sta o minunată
Fîntînă-n marmură curată ;
Alăturea, o fată dalbă
Clătea mereu o pînză albă...

Obraji duioși ; în ochi — un rai ;
Un chip de sfînt cu păr bălai ;
Și nu știu cum, dar mi-a păru'
Străin, și-atît de cunoscut !

Frumoasa mea da zor, da zor
Și tot cînta fermecător :
— Curgi, apă, curgi frumos și lin,
Și spală pînza mea de in !

Spre dînsa pașii-mi abătui
Și-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune de copilă dalbă,
Pe seama cui speli pînza albă ?...

Ea repede-mi șoptește : — Iat-o
Cămașa morții ți-am spălat-o !...
Și cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma totul se topi.

Într-o sălbatecă pădure
Mă pomenesc umblînd aiure :
Creșteau copacii pîn' la cer,
Și-am stat uimit de-atît mister...

Ascult în adîncimi, departe,
Cum áuie-a pustiu și-a moarte...
În deset urma mi se pierde
Și-ajung într-o dumbravă verde.

La mijloc, subt un vechi stejar,
Dau de frumoasa fată iar ;
Și cum o văd, mă ia fiorul :
Ea mînuia acum toporul !

Cioplea-n tulpină și-avînta
Toporu-n aer, și cînta :
— Topor micuț, topor zglobiu,
Dă-i zor, să facem un sicriu !

Spre dînsa pașii-mi abătui
Și-ntreb : — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune dalbă de copilă,
Ce-mi tot cioplești tu fără milă ?

Ea repede-mi șopti : — Zoresc
Sicriul tău să-l isprăvesc !
Dar cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma, totul se topi.

Părăgini, veștede cîmpii
S-aștern în jur pustii, pustii...
Eu nu pricep cum s-a făcut :
Stam aiurit, cătam pierdut...

Pornesc încet pe calea lungă :
Departe văd o albă dungă...
Alerg spre ea, alerg — și, iată !
Dau iar de preafrumoasa fată.

Cum o zăresc, mă prinde-nghețul :
Ea mînuia acum hîrlețul !
Părea un înger alb de pază,
Și totuși mă umplea de groază...

Frumoasa mea da zor, da zor
Și tot cînta fermecător :
— Mai sapă, drag hîrleț, mai sapă,
Să pregătim curînd o groapă !

Spre dînsa palid m-abătui,
Și-ntreb încet : — O, vrei să-mi spui,
Copilă dalbă, înger dulce,
Acolo cine-o să se culce ?

Ea repede-mi șopti : — Rămîi !
Ți-am așternut de căpătîi.
N-apucă vorba să sfîrșească,
Și groapa fioroasă cască...

Dar cum privesc la ea, mă-ntunec,
Și mă-nfior simțind c-alunec
Pe gura gropii, aiurit —
Atunci din somn am tresărit !