Vecina de la San-Stefano

Vecina de la San-Stefano de Nicolae Batzaria

Publicat în revista Gândirea, an. II, nr. 5, Cluj, 15 iunie 1922

San-Stefano e un foburg al Constantinopolului, legat de Capitală printr-o linie ferată cu vagoane largi și comode, printr-o șosea cu gropi multe și cu poduri stricate și printr-un serviciu de vaporașe cari nu știi când sosesc și când pleacă. În jurul său sunt livezi înverzite mai tot anul, dealuri cu flori ce răspândesc un miros amețitor, iar în față se întinde ca o oglindă nesfârșită Marea de Marmara. Mai are San-Stefano vile albe și cochete, adumbrite de migdali înalți, de smochini cu foaia lată și crengile întortocheate, de măslini sălbatici ale căror frunze acoperite de un praf alb umplu văzduhul cu mireasma lor puternică. Zăpada își oprește troienele ajungând aproape de San-Stefano, și crivățul apucă alt drum.

Doar o adiere potolită și aromată răcorește frunțile, înviorează sufletele și face să crească florile. Iar marea când i-se năzare să se supere, nu împinge mânia până la tălăzuirea care aduce groaza în oameni și te face să o privești cu ochi de spaimă. Ca o femeie caprițioasă, dar cu inima blândă, abia dacă își încruntă din când in când sprâncenele și își încrețește fruntea. Se îmbunează repede, îți surâde veselă și te poftește primitoare să te legeni pe luciul ei.

Când soarele se apropie de asfințit, nu e chip să stai în casă, încuiat între pereții camerei. Te cheamă marea ca să-ți arate mantaua de aur și foc cu care-o împodobește lumina amurgului. Te cheamă vântul serei care îți aduce pe aripile sale adieri din depărtate Anatolie și miresme sănătoase de pe înălțimile cutreierate. Te cheamă florile ca să-ți arate cum își închid sânul și cum, biruite de somn, își pleacă în jos fruntea.

E liniște mare la San-Stefano și rari sunt trecătorii pe străzile singuratice unde crește mușchiul. De n-ar fi șuierul des al locomotivelor de la trenuri și rarul fluierat al sirenelor de pe vapoare, te-ai crede deseori într-un loc vrăjit, unde nu e voie să umbli repede, să te miști mai vioi și să rupi tăcerea. Cât de izbitor e contrastul când vii de la Constantinopol: monstru cu sute de mii de guri ce țipă și urlă fără întrerupere!

Și totuși ești așa de puțin ispitit să părăsești San-Stefano, și să te arunci în vâltoarea nebună de la Constantinopol!

Mai întâi pentru că San-Stefano pe lângă liniștea și aerul ce-ți întărește plămânii îți oferă și putința de a admira ceea ce bunul Dumnezeu a plăzmuit într-o clipă de fericită inspirație și de voie bună. Sunt superbele cadâne, acele „mlădioase lebede", cum le zicea un cunoscut al meu.

Priviți-le! O, să n-aveți nici o teamă. Nu se vor uita urât la voi, nu-și vor încrunta sprâncenele și nu-și vor acoperi fața, când observă că vă pironiți asupra lor ochi de lacomă admirație.

Nu vă amenință nici o primejdie. Bărbații lor sunt la Constantinopol, stând cu nasul vârât in maldărele de hârtii din vr-un birou al administrației statului. Nu se vor întoarce decât cu cel din urmă tren de seară. Cât despre enuci, îi căutați in zadar. E o rasă necunoscută la San-Stefano.

De aceea, priviți-le în toată voia și fără ca inima să vă tremure. Nu le supărați și nu le plictisiți. Din potrivă. Admirația străinului este pentru ele ca o rouă binefăcătoare, ca o roză caldă și luminoasă care le înviorează și le însuflețește.

Nu sunt îmbrăcate ca la oraș. San-Stefano e doar o localitate de țară, unde eticheta e azvârlită ca o zdreanță nefolositoare. O manta stă aruncată peste rochia modernă. E o manta albă, subțire, făcută dintr-o ștofă fină de mătase și care tăinuiește — cât poate mai puțin ― formele corpului. Și dacă vântul vine și zburdă prin manta, dacă o desface și o ridică pentru a arăta ce corpuri sculpturale sunt înfășurate într-însa, zveltele cadâne nu se sperie și nu se alarmează. Cine se împotrivește vântului?

Dar zburdalnicul vânt are ce are cu părul cadânelor. De acasă și l-au ascuns înfășurându-l mai mult sau mai puțin strâns, într-o năframă a cărei finețe și transparență stă în apropiată legătură cu frumusețea și bogăția părului.

Ian te uită, căci vântul s-a pornit din nou pe șagă și joacă. Suflă cu putere în păr și smulge năframa. O vezi pe cadâna aceea care se încruntă, se uită supărată la vânt și se grăbește să-și acopere capul? E semn că a început să-i ningă flori în păr. Vecina ei, cadâna cea subțire și mlădioasă ca o trestie, se face că nici n-a băgat de seamă isprava. De ce? Pentru ca să-ți dea ție și să-mi dea și mie prilejul de a admira cel mai mătăsos, cel mai fin păr de aur ce a încununat vre-o dată un cap de femeie. Iar mititica oacheșe, care merge ceva mai încolo și pare dusă pe gânduri, face ceva mai mult. Ea observă că vântul, care își îngăduie cu dânsa mai multe, nu s-a mulțumit să-i dea jos năframa, ci i-a răscolit și părul.

Și mititica cu ochii de foc iubește înainte de orișice buna rânduială. De aceea, își scoate acele din cap și îi dă părului drumul. Vedeți-l cum cade în talazuri bogate pe umerii rotunzi. De negru ce e, strălucește, iar razele soarelui se aruncă lacome asupra lui poleindu-l cu aur și argint.

Cum să fii dar ispitit să părăsești San-Stefano, cuib de bucurii liniștite, de priveliști neîntrecute, pentru a căuta în praful și zgomotul Constantinopolului plăceri enervante și obositoare?

Așa, cam în faptul serei duceți-vă la țărmul mării, trecând prin livezile înflorite. Nicăieri nu se potrivește mai bine asemuirea cadânelor cu mlădioase lebede albe. Iar vorba lor e un neîntrerupt ciripit de păsări, o melodie, o dezmierdare dulce.

Trageți cu urechea, veți auzi că deseori vorbesc între ele și în limba lui Voltaire. Și sunt sigur că dacă venerabilii membri ai Academici franceze ar fi auzit chipul, nu tocmai ortodox, cum vorbesc și pronunță cadânele, ar fi aruncat în foc toate gramaticele și regulile seci și aride ale pronunțării oficiale și ar fi exclamat înviorați și întineriți: „iată cum trebuie vorbită limba franceză!”

De aceea, cum să fii ispitit să părăsești San-Stefano?

* * *

Această ispită încetă pentru mine cu desăvârșire din ziua în care San-Stefano primi o nouă „mlădioasă lebădă albă”. Nu o văzuseră încă. Dar într-o seară, după cc rătăcisem și visasem ceasuri prea repede trecute, de-a lungul țărmului, fui izbit de accentele pline și tinerești ale unui cântec ce venea din vila vecinului meu Haki-Bei.

Haki Bei, un fost înalt demnitar, se retrăsese la San-Stefano după o muncă de mai bine de 40 de ani în serviciul Împărăției și al Sultanului. Ne întâlneam aproape în toate zilele, urându-ne sănătate, poftă mare și nopți liniștite. Il știam fără copii și că trăiește numai cu bătrâna sa soție, Zechié Hanum, o femeie blândă, foarte primitoare și meșteră neîntrecută în pregătitul de baclavale și de parfumate șerbeturi.

Cine era deci ființa al cărei cântec venea să răspândească viață și tinerețe, într-o casă unde se vorbea mai mult pe șoptite, și unde în loc de cântece lumești se rosteau rugăciuni smerite pentru Alah și prorocul său?

A doua zi când, mai de vreme decât de obicei, m-am dus la Haki Bei ca să luăm împreună la umbra migdalului din grădină cafeaua turcească și să gustăm din prăjiturile făcute de Zechié Hanum, vecinul meu îmi zise de la cele dintâi cuvinte: „știi, acum nu mai suntem singuri. Ne-a venit nepoata noastră Selma, ca să stea cu noi”.

— A! zic eu, aceea care cânta așa de frumos aseară!

— Da, are o voce plăcută, dar cântă mai mult de durere, decât de bucurie...

Și îmi povesti că Selma, care nici nu împlinise douăzeci și doi de ani, făcuse o căsnicie nenorocită, măritându-se după un om stricat și bețiv.

Închipuește-ți că nerușinatul acela o insulta și o lovea chiar în fața servitoarelor...

Trei ani lungi și dureroși a durat iadul acesta pentru biata fată. Ea ar fi fugit chiar a doua zi... Ce te faci însă dacă legile întocmite de însuși prorocul Mahomet sunt pentru sărmanele cadâne ca niște lanțuri din cari nu e chip să scape?

Selma putea fi batjocorită și bătută. Câtă vreme bărbatul ei o ținea acasă la el, ea trebuia să rabde totul în tăcere și neputință.

— „Dar i-am cumpărat consimțimântul acelui ticălos”, îmi spuse mai departe vecinul meu Haki Bei. „I-am dat 200 de lire turcești și așa l-am înduplecat să se despărțească. Acum Selma e liberă și poate trăi liniștită la noi dar...” și aci Haki Bei se întunecă la față și ochii i-se umeziră. „Selma nu e tocmai sănătoasă”, adăugă el scoțând un suspin. „Are friguri și o tuse ce ne pune pe gânduri”.

Nu după mult, am auzit deschizându-se poarta din lăuntru și după aceea un fâșiit mătăsos de rochii și pași mărunți.

Haki Bei își întoarse capul și strigă cu o bucurie înduioșată: „Selma, vino! nu te speria, nu te mâncăm. E vecinul nostru, care vrea să-ți ureze bun venit printre noi.”

Selma n-așteptă să mai stăruim, ci veni să ia loc alături de noi, ce-i drept sfioasă, roșie la față și ținând ochii în jos.

Era oare frumoasă această tânără cadână, care nu împlinise douăzeci și doi de ani?

Dacă am lua drept model frumusețea așa cum ne-a fost redată în marmoră de sculptorii Eladei, e de netăgăduit că Selma nu putea trece drept o femeie frumoaă. N-avea corpul dezvoltat și forme pline. Era subțirică, înaltă și mlădioasă ca un șarpe.

În ovalul desăvârșit al feței, un născior mic și obraznic. Cât despre ochii; erau albaștri, de un albastru rupt din azurul cel mai curat al cerului. Iar gura mică înflorită de un zâmbet de femeie și totuși de copil nevinovat.

Aceasta era Selma, nepoata vecinului meu Haki Bei și de azi înainte și vecina mea.

Pe măsură ce înainta conversația, pierea și sfiala Selmei. Nu se mai roșea și ochii ei nu mai priveau în jos. Vorba ei devenea firească, plină. Ne-a spus că iubește muzica, dar că-i place să cânte mai mult noaptea, când piere orice vuiet. În mica ei bibliotecă avea, între alții, pe Lamartine și pe Musset. Ne-a mai împărtășit hotărârea ei de a ocoli societatea și, deci, de a ieși cât mai rar din casă. Credea că suntem cu toții urziți după chipul și asemănarea fostului ei bărbat.

— Ce bine că d-ta ești creștin, îmi zise ea, de ai fi fost turc, n-aș fi ieșit înaintea ta.

Da, eu nu însemnam nici o primejdie. Nu știu însă dacă în totdeauna e bine să auzi spunându-ți-se acest lucru...

La o glumă a bătrânului, Selma isbucni într-un hohot de râs. Râse așa de mult, încât se înecă și o cutremură tusea. Își duse repede batista la gură, am urmărit mișcarea cu o strângere de inimă, când o retrase avea pete de sânge. Ochii lui Haki Bei se înmuiară de lacrimi și o tristețe nelămurită mă copleși și pe mine.

Selma mai tuși de câteva ori. O tuse seacă, rău prevestitoare, sub pielea străvezie a obrajilor, înfloriră doi trandafiri roșii. Știam ce însemnau.

— Selma să chemăm un doctor! zise Haki Bei înfășurând-o într-o privire îngrijorată.

— Nu-i așa că după religia Indienilor a muri e o fericire mult mai mare decât a trăi? mă întrebă Selma fixându-mă cu frumoșii ei ochi albaștri fără să răspundă bătrânului. Ce frumoasă religie! adaugă ea.

— Cea mai mare fericire, mă împotrivii eu, este ca atunci când ești tânăr să guști din plin plăcerea asta neprețuită de a trăi.

Din ziua in care Selma deveni vecina mea, mă duceam mai des la bunul meu prieten Haki Bei. Cu Selma ne-am împrietenit repede. Îmi arăta cărțile ce-i trimiteau librarii de la Stambul, îmi cerea părerea asupra lor. Iar seara, răsunau odaia și casa de cântecele ei.

Să vă mai cânt unu? ne întreba ea zâmbindu-ne.

— Ajunge atâta, Selma, ai să obosești, zicea unchiul ei.

Selma obosea. Obosea și slăbea cu fiecare zi trecută. Spre seară era zguduită de fiori reci, i se înroșeau obrajii și avea ochii aprinși. Frumosul oval al feței, i se prelungea și i se supția, umerii i se îngustau și îndoiau, iar accesele de tuse tot mai des pătau batista cu florile dc sânge.

Veniră și zilele de toamnă cu ploi pătrunzătoare, cu neguri mohorâte. Negru și întunecat la față era cerul si jalnic gemea marea după zilele cu soare, după „mlădioasele lebede albe”. Pe aripile vântului veniau tânguiri depărtate, răsunet de glasuri lugubre.

San-Stefano numai era colțul cel vesel al liniștei fericite. Nu mai răsărea pc verdele livezilor albul mătăsos al cadânelor și nu se mai auzea dulcele lor ciripit.

Nici casa vecinului meu Haki Bei nu mai răsuna de cântecele Selmei. Într-o odaie cu zidurile albe, Selma zăcea. Nu se plângea. Fericirea, zicea ea, nu se găsește decât în somnul de veci. Ce bine am să dorm și eu!

Dorința ei, ca toate dorințele bolnavilor, fu ascultată. Într-una din seri, după miezul nopții, am auzit în întuneric, plânsete în casa vecinului. Am alergat într-un suflet, Selma zâmbea acum cu buzele reci, împăcată. Ce bine dormea, cum dorise ea, somnul cel fără întoarcere! Trupul ei fără viață, ocupa atât de puțin loc în așternutul alb. Și trandafirii din obraji erau pentru totdeauna stinși. A murit pomenind și de numele tău, îmi zise între lacrimi Haki Bei.

Nu după mult, am părăsit San-Stefano. Când în primăvara viitoare m-am dus acolo pentru o zi, casa lui Haki Bei era și mai pustie, iar dânsul gârbovit și îmbătrânit dea binelea. Peste iarnă murise și buna și primitoarea Zechié Hanum.

Aștept să-mi vie și mie rândul, îmi zise el.

Dar Haki Bei a trăit încă mulți ani, ca să îngrijească de cele morminte și să-și plângă cele din urmă lacrimi.