Vești din Basarabia

Vești din Basarabia de Nicolae Iorga

Românii cari cunosc așa de puțin România - parcă te poți lăuda că o cunoști și că ai cheltuit atâta și atâta pentru aceasta? -, nu cunosc mai deloc teritoriile românești de care România e încunjurată, precum o piatră scumpă este prinsă în aurul scump. Ardealul, Crișana, Banatul sunt drumul la Pesta, care duce la Viena și aceasta la Paris sau la stațiile de băi. Brașov, Feldioara, și se face noapte; a doua zi frumoasa gară a capitalei ungurești gâfâie de trenuri și furnică de lume grăbită, în răcoarea neguroasă a dimineții. Arad: atâtea minute oprite pentru trenul de Vârciorova. Bucovina, un petec de pământ austriac, pe vechea linie "Lemberg-Czernowitz-Jassy", și câți dintre călătorii noștri nu vor fi trecând fără nici un interes, nici o curiozitate, nici o simțire lângă acel "Czernowitz", cu evreii săi primitivi încadrați în vitrina gării: unde se mântuie ai noștri, unde încep neamuri străine, cine ar putea să spuie! Iar, cât despre cel mai de curând smuls pământ al României, Basarabia, în care pănă la 1878 era încă un colț al nostru, el e cu totul necunoscut, mai rău decât China, Iaponia, Sumatra și ostroavele oceanice ale mâncătorilor de carne, despre care mai vorbește, cu ilustrații, câte un "Ziar al călătoriilor". Prutul, îngustul râu mâlos, lutos, râpos, nu mai e o apă dunăreană, ci o prăpastie uriașă prin care se despart două lumi ce nu pot avea nici o legătură între ele. Cutare pe care împrejurările îl aduc în județele mărginașe privește în liniștea amurgitului spre malul rusesc de pe care se ridică fumul vetrelor și chiotele păstorilor ce-și strâng vitele, privește, zic, cu aceleași nelămurite sentimente de melancolie, fără dorință de a ști, cu care va privi peste o clipă la pavăza de aur șters a lunii, unde se zice că ar fi munți și lacuri și rămășițe vechi de ființe care au fost vii.

Dacă vorbești despre Basarabia cu un om luminat, cu unul în adevăr luminat, care cetește, gândește și spune ce trebuie, iar nu cu obișnuita dârdală, în mintea ușoară a căruia joacă tot felul de drăcovenii nefolositoare și neînțelese, el va face cu mâna un semn deznădăjduit când se va pomeni de dânsa. Aceea e țara muscalului, care ia oricând și nu dă niciodată îndărăt; pe malul stâng al Prutului nu se va înfige în vecii vecilor steagul cu stema în care s-a cuprins zimbrul lui Ștefan cel Mare! Moștenire pierdută pentru totdeauna! Frântură de trup viu aruncată în gura lupilor nemilostivi! Și ce ai putea să știi măcar despre pământul pe care-l păzește, îl apără de orice atingere a spiritului, de orice flacără a inimilor, straja aspră a cazacilor biciuitori? Iar, dacă ai răzbate chiar ca să afli, care ar fi folosul? Țeranul nostru de aici din țară chiar, ascultă prea bucuros vorbele de momeală ale năimiților cari pomenesc de fericirile ce cad asupra satelor și sărăcimii în stăpânirea largă și bogată a împăratului de aceeași lege ; ce poate să mai fi rămas pentru noi în inima țeranilor basarabeni, mai bogați - se zice - decât ai noștri? Preoțimea n-are de ce să se plângă; ba dimpotrivă rostul ei e mai mare într-o țară unde icoana stă alături cu armele împărătești. În sfârșit, pe patriotismul negustoresc și al unei boierimi ruinate, crescute în școli străine, cine s-ar putea răzima?

Socoteala e bună pentru cine nu înțelege altă viață românească decât aceea ce se poate căpăta prin unirea cu România. La aceasta însă n-avem dreptul să ne gândim astăzi, față de Basarabia mai puțin încă decât față de orice alt pământ pe care l-am pierdut politicește. Cu totul altfel se înfățișează lucrurile când pornim de la faptul că, materialicește, noi n-avem încă, prin munca țerănimii noastre, acest pământ, că legătura cea mai tare între dânsul și neamul nostru nu e ruptă, și ni punem ca întăie întrebare dacă acolo unde e același trup n-ar putea învia același suflet, dacă nu s-ar putea chema viață în membrul amorțit numai.

Descrierea de călătorie a profesorului Weigand, cercetătorul cu stăruință al limbii noastre, și câteva scrisori pe care le-a suflat către mine un vânt norocos mă ajută să spun că Basarabia nu e așa de închisă, așa de adormită, așa de pierdută - din punct de vedere național și cultural, zic, nu iredentist -, cum s-ar crede.

Cei ce stăteau în fruntea lucrurilor la 1812 joacă astăzi mai mult un rol de paradă zădarnică. Dacă ar fi fost boieri mari în număr mare, păstrând legăturile de familie și de interese cu Moldova, ar fi ieșit, desigur, altfel. Dar așa, cu câțiva veliți dezrădăcinați și cu o mulțime de răzeși săraci, rusificarea, înstrăinarea a putut merge răpede. Unii din boieri stau la Chișinău, alții pe la țară, unde nu vei fi primit bine, ca în Ardeal, ca în Bucovina, numai pentru că ești român de aiurea. Alții au zburătăcit în vasta lume ciudată a Rusiei tuturor neamurilor - Americă de Nord a despotismului.

Negustorii sunt mai ales evrei și greci, în al doilea rând bulgari, ruși. Evreii nu sunt nicăieri mai părăsiți în voia murdăriei și întunecimii: Orheiul nostru străbun, Bălțile sunt adevărate cloace, care s-ar putea asămăna doar cu gunoaiele mahalalelor din China. Grecii, cari în 1812 au fost mai bucuroși de Basarabia decât de Moldova, sunt căpeteniile evreilor; ei sunt marii negustori și arendașii cei mari: grecul Sinadinos e cea mai puternică pungă din Basarabia. Specula pământului se face în cel mai nerușinat chip de tovărășiile greco-ebraice.

În fruntea satelor stau pristavii țerani și preoții. Preoții Basarabiei sunt "moldoveni", bucuroși dacă pot ceti la slujbă din cărți "moldovenești" cu buchi (căci mulți nu știu cartea latinească în care scriem noi). Ar fi bucuroși și de alte cărți, dacă ar fi de acelea pe înțelesul lor și dacă s-ar găsi cine să le trimeată. Sunt oameni buni, pe cari nu trebuie să-i uităm.

Țeranul nostru, pentru care o sută de ani nu înseamnă nimic, e așa cum a ieșit de supt frâul lui Constantin-Vodă Ipsilanti pentru a trece la împăratul pravoslavnic. Carte rusească nu știe, fiindcă școala de sat ține trei ani de zile numai, și în fiecare an numai cinci luni. Dacă rămâne în sat - și rămâne mai totdeauna, căci acolo se trăiește în caste -, el va uita puțina rusească ce deprinsese. El știe că această limbă îi folosește, dar, neavând consăteni ruși în număr mare (cum e în Bucovina), n-o poate însuși în adevăr și păstra. Cei ce se fac preoți nu uită că s-au născut într-un sat românesc și caută să se întoarcă acolo sau în altul. Câțiva, în sfârșit, trec la Universități, dar nici aceia nu pierd legătura cu neamul din care au pornit. Prin orașe depărtate, prin strașnice locuri de osândă, unde i-au aruncat avânturile lor liberale, ei scriu românește, cerând cărți, și anume "cărți de cultura și istoria neamului nostru", zice unul, "mai serioase și documentate". "Foarte aș vrea", spune un altul, "să aib carte postală cu chipul Universității din Iași: am auzit că zidirea e foarte frumoasă". Și un al treilea se bucură astfel de reinstalarea limbii noastre în Chișinău, singurul oraș în această mare sălbăticie fără drumuri, fără luminat, fără strade: "Câțiva ani înapoi era o mirare dacă auziai limba moldovenească pe strada Chișinăului: nimeni n-o vorbia afară de țeranii veniți de la sate. Iar acuma în toate zilele aud inteligenți vorbind moldovenește". Pănă departe peste Nistru, dulcea noastră moldovenească triumfă, sună biruitoare între neamuri.

Acestea se întâmplă fără nici un amestec al nostru, căci noi dăm Basarabiei numai... dezertori. În locul acestor fii rătăciți cari pleacă batjocurind țara, ar trebui să ne descoperim basarabenilor prin cărți. Și parcă-mi sună la urechi aceste cuvinte simple și grave: "cărți de cultura și istoria neamului, serioase, documentate"... Și pe înțelesul tuturora. Cărturari înfumurați ai unui popor de țerani fără învățătură, spuneți câți ați scris de acestea, cu câte ați putea răcori setea celor cari le cer în Basarabia uitată?

1904 (Sămănătorul, anul al III-lea, nr. 52.)