Veșnica Evă

 

Te leagă de umbra-i, icoana ei rece:
Privindu-te galeș, nimic nu te ’ntreabă,
Căci știe, șireata, cu mult mai de grabă
Ca tine, ce ’n sufletul tău se petrece.

Și ’n blânda-i lumină, frumoasa ispită,
Ușor într’un zâmbet îngroapă pe gură
O taină mai dulce ca vorba rostită!

Te poartă ca valul, te ’nvinge ca frica
Și crudă sau blândă, e tot armonie,
Iar, ca să te aibă al ei pe vecie,
Ea inima-ți soarbe și nu-ți dă nimica!

Ce taină s’ascunde în ochi-i de undă,
În ochii de undă ca limpezi izvoare?
Balsam sau otravă? E spin sau e floare?
— Tu las’adevărul de veci să s’ascundă...

Ce-ți pasă când haina-i de lut luminoasă?
— Mărie Fecioară, sau albă Frinee,
Ea rostul vieței, în farmec încheie..
Ce ti pasă? Te ’nclină și taci: e frumoasă!