Vasul-fantomă

Jump to navigation Jump to search
Vasul-fantomă
de Dimitrie Anghel
Publicată sub titlul "Ultimul naufragiu" în Minerva, III, 1030, 29 oct. 1911, p. 3.


Mergeam cu un prieten într-un scăpătat de soare.

Zurgălăii sunau încet și, cum o melancolie fără de voie ne cuprinsese pe amîndoi, nu mai spuneam un cuvînt. Vezeteul singur, îndemnîndu-și caii, scotea din cînd în cînd sunete guturale, fluierături semnificative, cuvinte alături de graiul nostru, pe care le sublinia cînd cu o lovitură de bici, cînd cu o plesnitură de hăț, cînd cu o invectivă plină de virilitate.

Caii fluturau din cap, ciuleau urechile, schimbau trapul în galop ori își încetineau mersul pe nesimțite, revenind la pasul uniform, după cum erau și îndemnurile celui ce le înțelegea graiul și le știa puterile. Alături pe drum, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, umbra lor ca alți cai imaginari se înhăma și ea în umbre de hamuri și, bătute de umbra biciului, ne întovărășea pretutindeni.

Deasupra cîmpului gol, trecînd peste miriști și arături, stolurile de grauri ori de corbi luau toate aceeași direcție, zorind din aripi către un hambar ciudat ce sta răznit în mijlocul cîmpului.

— Acolo mi-am strîns grîul, fiind mai aproape de Prut și mai lesne de încărcat, îmi zise prietenul și apoi tăcu din nou.

Roșu, soarele acum, ca și cum cineva ar fi purtat un fanar uriaș căutînd ceva pe fața pămîntului, se oprise pe marginea orizontului, conturînd tot mai bine hambarul spre care zoreau păsările.

Împurpurat de lumină, ca într-o apoteoză, ciudata clădire își preciza tot mai mult contururile. Ai fi spus o arcă fantastică, un bucentaur împodobit de străluciri pentru cine știe ce serbare, care ancorase în mijlocul valurilor negre a straniei mări pe care o închipuiau arăturile. Un steag de aur fîlfîia mișcîndu-și faldurile în vînt, dar pe nava aceasta ciudată, pe vasul acesta fantomă, rătăcit în mijlocul cîmpurilor și înspre care zorea flămînda armată a corbilor, nici un matroz nu-și profila silueta. Așa mi-l arăta discul soarelui ce sta nemișcat deasupra orizontului, și viziunea aceasta lipsită de poezia și strălucirile ce i le împrumuta lumina de amurg era totuși adevărată.

Nu era nici un bucentaur, nici un vas-fantomâ, nici fantastică arcă, și era totuși un șlep, o ruină de corabie ce înfruntase și ea valurile și întâmplările, ce avusese o flamură și un nume sonor, un căpitan și o busolă poate.

Ca adus de cine știe ce furtună uriașă, sau rămas pe uscat în urma cine știe cărui cataclism ce mutase aiurea apele pe care se legănase ducîndu-și blondele comori ale spicelor, străinul șlep, răsturnat acum cu fundul în sus și clădit bine pe temelii nemișcătoare, se prefăcuse un biet hambar în care își ținea grîul prietenul meu.

Steagul de aur ce fîlfîia era o biată zdreanță de cămașă. Negre, sinistre și mîncate de carii, scîndurile gudronate și lucitoare din alte vremuri își arătau uzura. Geamurile rotunde ca niște ochi purtau bandaje de scînduri ; bucăți de lanțuri sfărîmate atîrnau pretutindeni și nu știu prin ce ciudată întîmplare ancora pe jumătate îngropată în pămînt ca o gheară încleștată mai străjuia și dînsa povestind multele popasuri ale unui trecut rătăcitor...

Unde era acum căpitanul care sta în căsuța lui de scînduri de pe covertă, eternul căpitan ce povestește basme levantine și face primăvară împrejurul lui deschizînd o ladă de portocale sau de rodii să vadă ce a ajuns sărmanul lui bastiment ? De cîte ori așteptînd să vie apele mari n-o fi zăbovit el pe o margine de rîu, cîntîndu-și dintr-o armonică sau dintr-o ghitară romanțele lui levantine... De cîte ori, în amurguri, nu și-o fi spus nostalgiile papagalului verde, fără de care un căpitan nu pleacă niciodată la drum... De cîte ori nu trebuie să-și fi ridicat ochii lui triști, în nopțile înstelate, spre bucata de gheață care este steaua polară, steaua aceasta ce călăuzea întîiul drum al corăbierilor.

O ! Eterne naufragii, cum le prefaceți voi toate și cum vă bateți joc de tot ce durăm noi pe pămînt și pe ape. Cum încremeniți voi lucrul ce-a fost mișcător și dezrobiți ce-a fost clădit pe temelii statornice odată.

...Dar noaptea, ca și cum ar fi vrut să întărească și mai mult tristele mele gînduri, trimise talazurile ei de umbră neînflorite de nici o spumă, și corabia-hambar dispăru ca într-un ultim naufragiu.