Vasilică, floare frumoasă

Sari la navigare Sari la căutare
Vasilică, floare frumoasă
de Ion Pop-Reteganul
Auzită în Sîncel lîngă Blaj.


A fost ce-a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti, a fost odată un împărat și a avut trei feciori. Într-o dimineață, cînd se scoală din pat, colea cam pe la prînz, ca domnii, i se face raport că a dat de o pagubă mare: un tîlhar de zmeu îi furase soarele, luna și stelele. Ce să se știe bietul împărat face pe beznă? Dă-n dreapta, caută-n stînga, doar s-ar afla cineva să-i aducă lucrurile furate îndărăt. Dar rogu-vă, cine să se pună în poară cu zmeii? Viața-i mai dragă omului decît tot binele, ce i l-ar fi dat împăratul. Dacă vede împăratul și vede, că om străin nu se află să-i facă asta slujbă, se întoarce către feciorii săi și zice:

— Nu cumva vă chibzuiți voi în stare să-mi aduceți lucrurile furate de la zmei, că fără ele cum amarul vom trăi ca-n iad?

Feciorul cel mai mare zise:

— Tată dragă, lasă-mă să-mi cerc norocul eu mai întîi, că eu-s mai mare, dă-mi un regiment de cătane și bani de cheltuială.

— Bine, dragul tatii, acolo-s, du-te și ia tot ce socoți că ți-ar trebui, numai să-mi aduci soarele, luna și stelele.

Și se duse feciorul cel mai mare și-și alese un regiment de călărași, toți înarmați și îmbrăcați bine, toți cu merinde și bani destui, ca de cale lungă, toți călări pe cai ca bălaurii, în fruntea lor se puse fălos feciorul împăratului și plecară, după ce mai întîiu-și luă rămas bun de la părinți și frați. Și s-au dus ei toată ziua, și cînd a fost de către seară au ajuns într-o poiană frumoasă, în mijlocul unui codru de stejar.

— Aci vom poposi pînă mîne! zise feciorul împăratului.

— Bine-i, Măria-ta, răspunseră călărașii și se deteră jos de pe cai, și făcură focuri, apoi-și făcură de cină, mîncară, băură, își adăpară caii și se puseră pe o dungă. Feciorul împăratului a pus, drag-doamne, străji, să păzească, nu cumva să li se întîmple ceva. Dar străjile dormiră doar mai bine decît ceilalți feciori, și cînd se treziră dimineața înlemniră odată de ce le văzură ochii; coadele, coamele și urechile cailor toate erau tăiate! Acum cum să meargă ei așa, atîta lume, cu caii batjocoriți! Să reîntoarseră de unde au venit, și mai mult n-au plecat să se lupte cu zmeii.

Dar nu trecu mult, și vine la împăratul feciorul cel mijlociu și-i zice:

— Tată, să fii bun să mă lași pe mine să-mi cerc norocul cu zmeii.

— Bucuros, dragul tatii, tu de ce ai lipsă?

— Mie să-mi dai, tată, numai o companie de cătane, pedestrași, bani de cheltuială și merinde de cale, să ne luăm noi pe jos, domol, ispitind și întrebînd.

— Bine, fătul meu, fă cum știi că ar fi mai bine, numai să nu-mi vii și tu pe mîne seară ca frate-tău, cu urechile tăiate.

— Nu te teme, tată!

— Eu nu mă tem, numai să nu te temi tu!

Și a plecat feciorul cel mijlociu, dar n-a îmbiat mai bine decît frate-său, nici că s-a dus mai departe decît el.

Acum era îngîndurat împăratul, doi feciori, cei mai voinici, îmblară calea mînzului și se întoarseră rușinați și fără pic de ispravă. Alt om încă nu i se îmbia să-și cerce norocul să meargă în țara zmeilor și să-i aducă lucrurile furate. Dar într-o dimineață se pomenește cu feciorul cel mai mic, care pînă atunci nici nu prea fu băgat în seamă, că era tînăr.

— Da ce ai, dragul tatii, de te-ai sculat așa de dimineață?

— Am venit, tată, la o rugare; să fii bun să mă lași pe mine să merg în țara zmeilor să aduc soarele, luna și stelele.

— O, dragul tatii, ce și cutezi tu a zice? Vei putea tu face lucrul, care nici frații tăi nu l-au putut face? Du-te și te culcă și mai dormi o leacă, că-i dimineață încă.

— Dar fii bun, tată, lasă-mă să-mi cerc norocul.

— Bucuros te-aș lăsa, dacă ai fi un voinic, dar bine vezi că ești numai băiețan, încă, numai ni-i face armatele de rușine; mai bine ogoi-te și stai locului.

— Dar fii bun, tată, lasă-mă să merg, nu-mi trebuie regimente nici companii de cătane, numai un singur fecior să-mi dai și doi cai, să nu mergem pe jos atîta amar de cale.

— Apoi bine, dragul tatii, du-te, să nu zici că dacă ești mai mic, ție nu-ți împlinesc voia; veni-vei tu pe mîne seară acasă cum veniră și frații tăi.

Se gătă feciorul de cale și plecă numai cu un ortac, călări amîndoi, și merseră în ziua aceea pînă în pădurea, unde merseseră și frații lui, și rămase chiar în acel loc. După ce cinară și-și grijiră caii cum se cade, feciorul împăratului, pe care-l chema Vasilică, Floare-frumoasă, se puse la hodină, iar ortacului porunci să nu doarmă, ci să păzească, nu cumva să-i batjocorească cineva și pre ei, ca pre frații lui. Dar Vasilică n-a dormit, ci numai s-a făcut că doarme, și după ce a băgat de seamă că ortacul lui adormise, se sculă frumușel și străjui toată noptița. Cînd fu de către ziuă, veni la el o vulpe și-i zise:

— Voinic ești, Vasilică! De multe ori am venit eu ast-noapte p-aci, și totdeauna te-am aflat treaz; anume te-am cercat, să văd vrednic ești de lucrul care l-ai început, dar văd că ești vrednic. Am și eu un fecior ca tine, hai pînă la el și dă în cunoștință cu el, și vă prindeți frați de cruce, că știu că nu ți-a părea rău; el e faur vestit.

Și s-au dus toți pînă la locuința faurului, și au aflat că faurul este un om tare cumsecade și fecior voinic. Aci și-au petrecut Vasilică trei zile și trei nopți, apoi s-au făcut frați de cruce, iar cînd au plecat a zis:

— Măi fărtate faure! Pînă voi mai veni eu pe la tine, tu să-ți îngrădești curtea toată cu fier, din pămînt pînă-naltul cerului, și din fierul ce ți-a mai rămîne, să faci un buzdugan și să-l ții tot roșu în foc, că mi-a trebui pre cînd voi sosi la tine.

Apoi s-a dus el cu ortacul lui multă lume-împărăție, pînă au dat în țara zmeilor și acolo încă nu s-au oprit pînă la un pod, de unde se zăreau curțile zmeilor. Acolo au stat locului, a dat caii în grija ortacului, iar el, adică Vasilică s-a dat de trei ori peste cap și s-a făcut un porumb și a zburat pînă la curțile zmeilor și acolo s-a pus într-un copac de sub fereastră. În curte erau numai zmeoaicele, și cum îl văzură, zise cea mai mare:

— Ce pagubă că nu ni-s acasă bărbații, că îndată ar pușca porumbul cela și acasă am face tocană din el.

— Dar așa! zise altă zmeoaică; dar cînd îți vine bărbatul acasă?

— Al meu nu vine pînă-n deseară; dar al tău?

— Al meu mi-a spus că pînă la miezul nopții n-am ce-l aștepta; dar al tău? ziseră către cea mai mică.

— Al meu mi-a spus că nu poate veni pînă mîne-n zori de zi.

După ce auzi Vasilică povestea zmeoaicelor, se duse de unde a venit, se dete de trei ori peste cap și se făcu iar om și se băgă sub pod, cu paloșul scos.

Cînd fu colea pe-nserate, un călăreț dă să treacă podul; dar calul nu vrea numai fărăia pe nas și se da tot îndărăt.

— Dar ce cîni ai, de nu treci? Că bine știi tu că dea nime-n lume nu mă tem, numai de Vasilică Floare-frumoasă; dar știu că nu-i poartă corbii ochii și cioarele picioarele, pe aci.

— Ba sînt chiar aci, cîne de zmeu, zice Vasilică ieșind de sub pod; am venit să ne răfuim. Acum cum vrei: în luptă să ne luptăm ori în paloșe să ne tăiem?

— Ba în luptă, că-i mai dreaptă.

Și se apucară la luptă, și trînti Vasilică pe zmeu și-l băgă în pămînt pînă-n genunchi; dar se împulpă zmeul și se ridică și trînti pe Vasilică pînă-n brîu în pămînt; atunci se mînie Vasilică, se smînci repede și aruncă pe zmeu în pămînt pînă-n grumazi. Atunci trase iute paloșul și-i zbură capul ca la un pui de vrabie. Apoi căută în desagii de pe calul zmeului, pe care încă-l ținuse ortacul lui Vasilică pînă s-au luptat; adecă acolo erau îndesate stele una peste alta, ca nește alune.

— Mulțam Doamne! zise Vasilică, stelele-s la noi, acum numai luna și soarele, apoi hai, ortace, acasă! Acum tu vezi de grijește să nu ne fure cineva desagii și caii, că io mai am o țîr’ de lucru. Și iară s-a băgat Vasilică sub pod și a pîndit pînă acolo cătră miezul nopții. Atunci auzi pași de cal. Era un zmeu călare, dar cînd ajunse la pod, ba să vreie calul a călca!

— Dar țu hăram! zise zmeul din spatele calului, că doară știu, că nu-i p-aci Vasilică, Floare-frumoasă, că numai de el mă tem și nici de el nu tare.

— Adică mai încet cu lauda, cîne de zmeu, că și eu-s p-aci, zise Vasilică ieșind de sub pod; apoi îl întrebă: acum cum vrei: în luptă să ne luptăm, în paloș să ne tăiem?

— Ba în luptă, că-i mai dreaptă!

Și se apucară la luptă și se trîntiră, și se vînzoliră, pînă erau toți apă, dar în urmă Vasilică făcu cu el ca și cu cel de mai nainte, iar în desaga de pe cal află luna învăluită într-o băndură ca un caș.

— Mulțam Doamne, zise Vasilică, că și luna-i aci; acum numai soarele să-l mai putem scoate. Tu grijește bine caii și desagii, nu cumva să ne fure cineva, ceva, că eu mai am o țîr de lucru, că minteni-i ziuă.

Dar nu apucă Vasilică a intra bine sub pod și auzi tropot de cal, care însă se opri lîngă pod. Iar călărețul din spatele lui strigă:

— Țu hăram, că știu că nu-i sub pod Vasilică, Floare-frumoasă, că numai de el mă tem, dar nici de el tare!

— Ba-s chiar eu, zise Vasilică, ieșind de sub pod cu paloșul în mînă, am venit să ne tragem socoteala amîndoi. Acum alege-ți: în luptă să ne luptăm, ori în paloș să ne tăiem?

— Ba în luptă să ne luptăm, că lupta-i mai dreaptă.

Și se apucară la luptă, și luptară pînă mai cădeau de pe picioare de osteniți ce erau, dar nu era chip să se învingă. Atunci zise zmeul:

— Hai să mai dăm și din paloșe. Și apucară paloșele și se zgîriară, și se ciungăriră, de curgea din ei sîngele ca din doi boi junghiați: dar pace să se poată învinge unul pe altul. Atunci zise zmeul, după ce văzu că pierzînd atîta sînge îl slăbesc puterile:

— Hai, Vasilică, să cercăm altmintrelea; fă-te tu o roată de fier și te sui în dealul ăla, eu m-oi face o roată de oțel și m-oi sui în celălalt deal, și ne-om duriga la vale: care s-a sparge, acela-i învins.

Și așa făcură, dar nici vorbă să se poată învinge. Atunci zise zmeul:

— Vasilică, numai un lucru nu l-am cercat, fă-te tu o pară albastră, că eu mă fac o pară roșie, și să ne batem în văzduh; dacă nici atunci nu ne putem birui unul pe altul, apoi iar începem lupta la piept.

— Bucuros, zise Vasilică, și se făcu o pară albastră, iar zmeul se făcu o pară roșie, și atîta se luptară în văzduh, de gîndeai că tot ferferiță s-or face, dar de învins nici poveste. Atunci se ivi un corb croncănind, că-i mirosea sîngele celor doi zmei omorîți și neîngropați. Și cum îl văzu zmeul zise:

— Frate corbule, du-te cu aripile în apă și ți le moaie, și numai odată adie cu ele para asta albastră, că-ți dau un trup de voinic, cum n-ai mîncat de cînd ești.

Iar Vasilică-i zise:

— Frate corbule, moaie-ți tu aripile și adie o leacă para asta roșie și-ți voi da 3 grămezi de carne de zmeu, două ți le-am făcut astă noapte și a treia, de-mi ajută Dumnezeu îndată-i gata.

Cum auzi zmeul, că pe cei 2 frați i-a omorît Vasilică în acea noapte, se cătrăni de gîndeai că l-a sorbi dintr-o răsuflare; dar și corbul, cum auzi ce prînz minunat îi gătă Vasilică, se slobozi în vale și-și muie aripile, apoi adie cu ele de trei ori pe zmeu, iar zmeul căzu în mici bucățele de se sătură corbul din ele cu pui cu tot. În desagii de pre calul acestuia a găsit Vasilică soarele îmbordrojit în patru pînzeturi și tot îi ieșeau razele afară, ca ghimpii ariciului.

— Mulțam Doamne, că acum toate le avem, zise Vasilică, iar ortacul lui se minună de vitejia lui. Apoi au pus și soarele pe calul lui și au plecat la drum. Dar deodată stătu în loc și zise:

— Ortace, mai ține o leacă caii, să mă duc să văd ce-i pe la curțile zmeilor.

Și s-a dat Vasilică peste cap și s-a făcut porumb și hai către curțile zmeilor.

Acolo se pitulă pe o crenguță lîngă fereastră, ca să nu-l vază nime, și ascultă cum povesteau zmeoaicele.

— Tu muieri, zise cea mai mare, să știți că cu bărbații noștri nu-i bine, de nu mai vin. Uite, e pe la prînzul cel bun și ei nu mai sosesc. Al meu zisese că a veni cum a fost aseară.

— Dar așa, zise cea mai mijlocie, și al meu nici merinde nu are.

— Numai de una mă tem, zise cea mai mică, să nu se fi întîlnit cu Vasilică, Floare-frumoasă, că ăla-i omul naibii!

— Că de o fi una ca aceea, zise cea mai mare, mă duc în calea lui, și mă fac o fîntînă lină cu apă ca gheața de rece, cît cum a bea din mine, cum se crapă în mii de bucățele.

— Ba eu mă duc în calea lui și mă fac un păr cu pere întraurite, pe din lăuntru otrăvite, cum va îmbuca din una, să-i crape inima din el.

Iar zmeoaica cea mai mică zisese:

— De cumva ar scăpa de voi, eu m-oi face un scorpion, cu o falcă-n cer și cu alta-n pămînt, și l-oi sorbi dintr-o răsuflare.

Vasilică toate le-a auzit și și-a gîndit:

— Hai, drace, hai, faceți voi socoteala fără crișmariu, că vedea-veți ce va fi-n sfîrșit!

Și s-a dus la ortacul lui, a căutat desagii, să vază bine-s legați caii? bine-s potcoviți? și dacă a văzut că toate-s în stare bună, s-au suit pe cai și hi! la inima drumului, că te ocară țăreanul cu bîta, vorba moților.

Era o zi caldă aceea, cum sînt pe la noi pe vremea seceratului. Călăreții noștri mergeau voinicește, cu toate că era greu pe cai, că ce gîndești, pe lîngă că era cîte un voinic pe cal, mai era și cîte o pereche de desagi; pe un cal desagii cu luna și jumătate stelele, iar pe celălalt cal soarele cu cealaltă jumătate de stele. Cînd era colea pe la prînz, cînd mai cădeau de pe cal de căldură și de osteneală, dau de o fîntînă limpede ca lacrima și rece, Doamne, că și împrejurimea o răcorea cu răceala ei. Ortacul lui Vasilică, cum o vede, de departe se aiaptă într-acolo să se coboare și să-și stîmpere setea cît de îngrabă. Dar Vasilică-l opri zicîndu-i:

— Stăi o leacă să cerc eu apa, că pe cînd am trecut p-aici, parcă nu era nici o fîntînă.

Și și-a scos Vasilică paloșul, și din spatele murgului a dat cruciș și curmeziș cu vîrful paloșului în fîntînă, și îndată a rămas în loc de fîntînă o grămadă de carne împuțită într-o baltă de sînge și mai împuțit, încît voinicii fură siliți a fugi de acolo, ținîndu-se cu mîinile de nas.

— Nu ți-am spus – zise Vasilică – că aci nu fusese fîntînă, cînd trecurăm p-aci? De beam acum apă, ce să întîmpla cu noi?

Mergînd mai departe prin căldura aceea procletă, li se mai lipea limba de cerul gurei de sete și oboseală, și o lingură de apă nu găseau.

— Dar uite, uite! zise odată ortacul lui Vasilică cătră Vasilică, uite-uite, parcă văd un copac colo-colo; un copac? ba nu-i copac, e un păr mare frumos cu pere galbene ca ceara și mari ca pumnul! Crengile-i mai ajungeau la pămînt de încărcat ce era. De departe se repezi ortacul lui Vasilică să-și ieie o pară să-și stîmpere setea, dar Vasilică îl opri, zicîndu-i:

— Stai să văd eu ce pere-s acestea, că cînd am trecut pe aici, nu era nici un păr. Și îndată scoate Vasilică paloșul și tăie cruciș-curmeziș, cu vîrful paloșului în păr și... grozăvie! în loc de păr rămîne mîglă de hoit împuțit cît nu era modru să stai și să te uiți la ea.

— Spusu-ți-am! zise Vasilică către ortac, că perele astea seamănă a drac!

De aci nu mai era chiar departe pînă la casa faurului, deci grăbesc într-acolo să se răcorească și ospăteze, că mai cădeau de pe cai de flămînzi, însetați și osteniți ce erau, că merindea de mult li se gătase, iar ploștele erau goale de cînd intrară în țara zmeilor; apoi de acolo nu cutezară să-și ieie nici de mîncat nici de beut, că cine ar și cuteza a mînca ori a bea de la spurcații de zmei?!

Dar cînd erau mai să intre în curtea cea ocolită cu gard de fier a faurului, simțiră că arde ceva în spate. Ian uite îndărăt, zise Vasilică, vezi ce ne arde așa tare în spate?!

Și se uită ortacul îndărăt, dar nu văzu decît o negură deasă apropiindu-se de ei, și-i spuse stăpînu-său:

— Numai o negură-i, stăpîne, nu-i cel lucru mare.

— Numai o negură? întrebă Vasilică, hm! a dracului negură e asta; dă pinteni calului! Și dădură pinteni cailor și într-o clipă fuseră în curtea faurului și puseră zăvoarele pe porți. Faurul își aștepta ortacul cu brațele deschise și cu buzduganul roșu în foc. Zmeoaica cearcă la poartă, vede că n-are ce-i face; dădu un ocol jur-împrejurul grădinei, doară va afla ceva strungă undeva, ceva spărtură dar pace! tot gardul era nou, din ceriu pînă-n pămînt tot din pari de fier și îngrădit cu grădele de fier și acoperit cu spini de fier și proptit cu proptele de fier.

Dacă văzu hăranca și văzu că peste gard nu-i modru de trecut, nici prin el de străbătut, își puse în gînd doară barem prin înșelăciune ar putea ajunge înlăuntru. Deci se rugă de faur așa:

— Scumpul meu faure, fii tu bun și fă o gaură cu sfredelul în poartă să mă pot uita să văd numai fața lui Vasilică, Floare-frumoasă, care mi-a omorît două surori și doi cumnați și pe scump bărbatul meu, care era căpetenia zmeilor.

Vasilică, auzind rugarea zmeoaicei, zise cătră faurul:

— Fă-i pe voie!

Și făcu faurul o gaură cu spițelnicul și se uită prin ea, dar se făcu că nu vede nimic, deci zise zmeoaica:

— Fii bun, faure, fă-mi o gaură cu cepurariul că p-aci nu văd mai nimic. Și faurul, îndemnat de Vasilică, a făcut o gaură și cu cepurariul, dar tot a zis zmeoaica că nu vede și să facă bine să-i facă o gaură cu obedariul. Și i-a făcut o gaură cu obedariul, dar prin ea a vrut zmeoaica a se fîștica înlăuntru. Cînd a văzut Vasilică gîndul zmeoaicei: apucă buzduganul, și cînd aceea-și vîrî capul prin gaură, acesta poc! numai una-i lipi în frunte de n-a mai mîncat altul coleșe.

Acum zmei și zmeoaice știa bine că n-au de unde-i veni în cale, dar de alte bidigănii tot se mai putea teme, că așa erau vremile pe atunci. Dar în locul unde a murit zmeoaica a rămas un munte de fier și altul de oțel. După aceea s-a ospătat la faurul trei zile și trei nopți, apoi a plecat mai departe, către casă. Faurul însă la plecare i-a dat alt cal și i-a spus că în toate căile lui să nu se împotrivească la nime; ori cu cine s-a întîlni de nu i-ar da loc, deie-i el. Adică l-a învățat faurul, cum un frate bun învață pe frate-său, cum un tată învață pe copilul lui; dar Vasilică tot Vasilică rămîne, el vrea să vază ce ar fi dacă nu s-a lăsa povățuit? Cum merse pe cale numai cu ortacul său, iată că dau de două bălți mari, printre care trecea drumul. Cînd sînt chiar printre ele, iată li se ivește ca din pămînt o jumătate de om, care adică avea capul de jumătate cu un ochiu și o ureche, apoi avea jumătate trupul cu o mînă și un picior. Și Jumătatea de om strigă de departe:

— Vasilică, fă-mi drum! Acum ce să facă Vasilică? Ar da drum, îi e chiar rușine să se dea el în lături de o jumătate de om; n-ar da drum, își aduce aminte de vorbele faurului; iar a trece unul pe lîngă altul nu se poate, că drumul era foarte strîmt. Deci, mai și umflîndu-se rînza în el, strigă tare:

— Eu să fac loc la o jumătate de om? Și se repezi la Jumătatea de om ca să-l arunce-n baltă. Dar Jumătatea de om s-a aieptat numai, ca-n glumă și i-a și luat desagii cu soarele, luna și stelele și s-a cărat de-acolo rîzînd cu hohot. Ce să facă acum Vasilică? S-a luptat cu zmeii și a omorît zmeoaicele, iar acum să-l batjocorească o jumătate de om! Se pune deci cu frumosul pe lîngă Jumătatea de om, ba-i zice și jupîne, numai doară-doară i-a da desagii. Dar Jumătatea de om încă avea poftele lui, lui nu-i era de desagii lui Vasilică, nici de ce era în desagi, ci-i era de fata împăratului, pe care el n-o putea dobîndi, dar un voinic ca Vasilică vedea bine că-i în stare s-o cîștige; deci zise lui Vasilică:

— Bucuros facem tîrg: îți dau desagii cu tot ce ai în ei, dacă vei merge și-mi vei aduce pe fata împăratului Verde de nevastă.

— Bine, zise Vasilică, numai stăi aci! Și plecă Vasilică, iar pe slugă, adică pe ortac îl lăsă aci să aibă grijă, nu cumva să fugă Jumătatea de om. Mergînd pe drum, dă de un om, care mînca brazdele după cinci pluguri și tot se văieta că nu mai poate de foame.

— Da cum poți tu zice că nu mai poți de foame, cînd înfunzi în tine tot pămîntul ce-l scormonesc cinci pluguri?

— Eu sînt Foametea pămîntului, răspunse omul, așa-i firea mea, să nu mă satur în veci.

— Noa hai cu mine, că trebuie să te satur eu odată! Dimpreună cu Foametea pămîntului s-a tot dus pînă unde se varsă Dunărea; acolo, la gura Dunării, au dat de alt om, care sprijinea Dunărea cu gura și toată bea apa și tot striga: vai că mor de sete!

— Cine ești tu, strigă Vasilică, de beai toată apa Dunării și tot te vaieți de sete?

— E frate-meu, zise Foametea pămîntului, el este Setea pămîntului.

— Zi-i să vină cu noi, că l-oi sătura eu de vin, nu de apă ca pe broaște.

Bucuria fraților, că se întîlnesc și o să se sature fiecare în felul său, adică unul de mîncare și altul de băutură!

Nu mult au mers tustrei și au dat de un Jumătate de om și avea la picior legată o piatră mare de moară și totuși așa fugea de tare încît un iepure nu se putea feri de el, aci-aci era să-i calce; iar Jumătatea de om striga cît putea: Hi, vită leneșe, și bietul iepure fugea cu limba scoasă.

— Aci sîntem în țara bazaconiilor, zise Vasilică, și întrebă pe ortaci, cine să fie schiloada aceea, ce fuge atît de tare?

— Este Strepedele pămîntului, zise Foametea; hai să-l luăm cu noi!

— Hai, zise Vasilică, poate că ne-a face vreo ispravă în calea noastră.

Acum erau patru, că Strepedele dintr-o vorbă abia s-a învoit să plece, și era tot înaintea lor.

Mergînd ei așa dau de un foc mare, care ardea de noauă părți, în toată partea cîte noauă stînjini de lemne și chiar între focuri zgriburia un om îmbrăcat în noauă cojoace și striga cît îl lua gura: Vai, că frigu-mi-e! Acesta era Gerul pămîntului. Vasilică îl luă și pe acesta cu el și merseră mai departe. Dar nu mult după aceea dădură de alt om, care stînjenea pămîntul și striga vai că nu mai am ce stînjeni. Acesta era Stînjenul pămîntului. Pe ăsta încă-l luară cu ei și merseră mai departe. Și cum au mers au dat de alt om, care se uita în toate părțile și striga că moare de necaz că nu mai are ce vedea. Acesta era Vede-tot. Pe acesta încă-l luară cu ei și merseră ață la împăratul Verde. Împăratul i-a primit tare cinstit, afiînd că Vasilică e fecior de împărat și că vine la el să-i pețească fata. Dar a vrut să facă cu ei o leacă de glumă, ca să le cerce puterile; deci au poruncit la slujitori să frigă numaidecît o sută de boi, o sută de vaci, o sută de viței, o sută de berbeci, o sută de oi, o sută de miei, o sută de porci, o sută de purcei, o sută de găini, o sută de gîște și o sută de rațe, apoi o sută de pești și o sută de cuptoare de pită și să le pună înainte dimpreună cu o sută de buți de vin roșu, și o sută de buți de vin galben. După ce fură toate puse pe masă, pofti împăratul pe Vasilică cu ortacii cu tot la gustare, și prinseră a mînca, dar la ceilalți de abia s-a ajuns cîte un picioruț de pui, că Foametea toată le îndopa, iar din vin doară de au băut ăștia cîte un păhăraș, că Setea toate buțile le goli. Drept că și ziseră ești doi frați:

— Mulțam Doamne că ne vedem și noi odată sătui.

Împăratul încremeni cînd văzu minunea asta, deci stete pe gînduri, că să-și deie oare fata după Vasilică ori să-l prăpădească cu soți cu tot? Nu i-o dau, își gîndi, mai sînt feciori în lume!

Apoi porunci slujitorilor să încălzească casa de pierzare. Aceea era o casă de fier, care o umplea de lemne și apoi le da foc, și după ce ardeau toate lemnele de erau păreții roșii, băga pe cei vinovați la pierzare înlăuntru și acolo se făceau scrum, numai cenușa le-o scotea afară și le-o spulbera în vînt.

După ce a fost casa pierzărei bine roșită de foc, spuse slujitorilor să ducă pe streini acolo să-i culce peste noapte. Și i-au dus slujitorii, dar la ușă ăștia au stat pînă-i zice un „tatăl nost”, iar Gerul pămîntului intră înlăuntru și numai de cîteva ori suflă și într-atîta se răcori casa de tare, încît cerură învălitori de la slujitorii împărătești, ca să nu le fie frig peste noapte.

— Aceștia-s chiar dracul! ziseră slujitorii, dar dimineața, cînd auzi împăratul că încă cerură țoale să nu le fie frig, i se sui odată părul măciucă în vîrful capului și-și gîndi: „M-am însîmbrat cu dracul”!

Colea cam pe la prînzișor ies ortacii din casa perzărei voioși și sănătoși și dau față cu împăratul.

— Bună dimineața, înălțate împărate!

— Să trăiți cu bine, feciori, dar cum v-ați hodinit, nu v-au mîncat purecii?

— Mîncat-au pe dracul! Nici că se pot ținea în focuita cea de casă friguroasă pureci. Uite la ortacul cum zgriburește? Și în adevăr Gerul ieșea zgriburind din casă, unde dormise.

Mai povestiră ei una alta, ca oamenii, apoi zise Vasilică:

— Înălțate împărate, noi n-am venit să facem mulți pureci pe aici; am venit, să-mi dai fata de nevastă și să mergem de unde am venit.

— Bine, fătul meu, eu bucuros te cunun cu ea, dar haina de mireasă îi este la o cusutoare în orașul cutare din țara împăratului Roșu, dacă în două ceasuri va fi aci, vă bag în cununie, dacă nu, fluieră a pagubă.

— Dar trimis-ai pe cineva după ele?

— Vei trimite tu, dacă-ți trebuie nevastă.

Vasilică chemă îndată pe Strepedele pămîntului și-i zise:

— Ai auzit ce zice împăratul?

— Auzit.

— Și mi-ai putea face isprava asta?

— Putea.

— Noa, calea și valea!

Și a plecat Strepedele pămîntului și într-o minută nu-l mai vedeai, așa se depărtase. În calea lui întîlni o babă vrăjitoare, care fusese trimisă tot după haina fetei împăratului cu un an mai înainte, și încă nu sosise acolo.

— Dar unde mergi, babă?

— Iacă unde și iacă unde, dar tu unde mergi?

— Dacă și eu merg acolo.

— Așa.

— Așa!

— Atunci hai să mergem împreună!

Au și mers ei o leacă de loc împreună, iar la o fîntîniță, între hotară se pleacă să bea apă Strepedele, și se pleacă și baba, și după ce beau apă zise baba:

— Hai să ne hodinim, puțin. Și se hodiniră. Și apoi zise baba:

— Hai să-ți caut în cap. Și Strepedele se lasă. Și cum îi căută în cap baba mi-l adormi și apucă drumul după haină, că-și gîndi:

— Eu călătoresc de un an și mai bine și n-am ajuns încă la cusutoarea. De duce feciorul ăsta haina el va căpăta plata pentru ea, iar mie mi-a fi de puf un an și mai bine de muncă.

Să apropiau două ceasuri, și Strepedele nu se mai vedea înturnînd. Vasilică sta ca pe spini, că de trece timpul și nu-i vine cu haina, nu capătă fata. Deci strîmtorit cum era, chemă îaninte pe Vede-tot și-i zise:

— Ian uite tu, ce face Strepedele, de nu mai vine?

Ăsta se uită și cum îl vede dormind zice cătră Stînjenul pămîntului: Ia vezi de trezește pe somnea de Strepede, că ui’ cum doarme dus ca un boier. Și Stînjenul îndată l-a stînjenit de cîteva ori de a sărit ca un purece de zdravăn, și raita, băiete! Cît ai bate în pălmi, fu la cusutoarea, unde baba chiar suia treptele; dar las pe Strepedele de nu i-a dat biata babă de pe trepte, apoi intră înlăuntru, luă haina și cît ai clipi cu ochii fu îndărăt la împăratul Verde. Nu erau chiar două ceasuri împlinite de la plecarea Strepedelui și haina era îmbrăcată pe fata împăratului și merse cu Vasilică la cununie. După cununie urmă o leacă de ospăț, și hai de unde am plecat. Cînd fură pe la cele două bălți aflară pe ortacul cel vechi al lui Vasilică, adică pe cătana lui de acasă, stînd și așteptînd după stăpînul său. Jumătatea de om era în baltă cu desagii lui Vasilică cu tot, dar de tot în baltă, ca un broscoi în fundul mocirlei. Cum îi spuse sluga ce-i și cum, dădu Vasilică poruncă la Setea pămîntului să stîrpească bălțile. Cela le și zbici dintr-o sorbire. Adică chiar în fund zăcea Jumătatea de om călare pe desagi, dar cum văzu pe fata împăratului aci, sări ca fript de pe ei și să apropie de ea. Atunci sluga lui Vasilică luă desagii și-i puse pe cal, ortacii lui Vasilică alungară pe Jumătatea de om în pustii locuri, iar Vasilică cu sluga după ce-și luară rămas bun de la ceilalți ortaci, s-au dus acasă, unde era tot întunerec încă. Acolo a dat la tată-său Soarele, Luna și Stelele, și cum le-a pus pe ceriu în cuierul lor, se făcu ziuă și lumină, iar Vasilică, Floare-frumoasă au serbat și aci nuntă crăiască și împărătească, la care au chemat și pe ortacii lui, cu care fuse-n pețite, și pe frate-său de cruce faurul. Eu încă am fost la nunta aceea, am tăiat lemne cu sapa și-am cărat cu ciurul apa, pentru care slujbă am fost omenit, cum nici n-aș fi gîndit.