Varietăți literare. Canard-rățoi

Sari la navigare Sari la căutare
Varietăți literare. Canard-rățoi
de Ion Luca Caragiale


Canard în franțuzește este numele speței rață; aplicat apoi la gen, înseamnă rățoi. Pe lângă aceste înțelesuri proprii, cuvântul canard mai are și un al treilea, figurat, când atunci înseamnă: o știre de senzație născocită, o scornitură gogonată a unui jurnal.

De unde vine această semnificare figurată? este interesant a ști. Iată:

Cam pân sfertul întâi al veacului nostru, un ziar belgian sau francez (datele nu le avem exacte) publică o foarte interesantă dare de seamă asupra unei experiențe făcute de un celebru profesor de zoologie. Experiența învățatului naturalist tindea la cunoașterea gradului de voracitate a rațelor. Lăcomia acestui soi de palmipede era îndestul de cunoscută; nimeni însă nu și-ar fi putut închipui că ea ar merge până acolo încât o rață sau un rățoi să mănânce una după alta alte douăzeci și nouă (29) dobitoace de același soi.

Orice om de rând s-ar minuna când ar auzi de atâta canibalism, lucrul însă s-a întâmplat, și iată cum.

Naturalistul nostru era un om foarte înzestrat; el avea acea pătrundere intuitivă cu care geniul prevede adevărurile ascunse încă pe multă vreme pentru muritorii comuni; el poseda acea putere de a vedea departe și limpede în intimele adâncimi ale naturii — puterea cu care Newton a smuls taina dintr-o rază a diamantului și ne-a spus, cu aproape două veacuri înainte de a o putea constata noi înșine, că diamantul nu este altceva decât cărbune.

Astfel, savantul naturalist presimți gradul aproape incalculabil al voracității rațelor, și pentru că el era mai fericit decât Newton, deoarece avea mijloace de experimentare asupra obiectului de cercetat, luă fără întârziare treizeci de rațe bine crescute (adică nu bine educate — sunt ființe incapabile de o bună educație! — ci bine dezvoltate ca corp) și le închise într-un țarc pe toate la un loc. Acolo le dete hrană din destul, așa încât să nu poată birui niciodată mâncarea.

Când văzu el că rațele sunt cât se poate mai îndopate, le tăie deodată tainul și le lăsă vreo câteva ceasuri fără mâncare. Trebuie să fi fost o măcăială grozavă. Protestările lor devenind nesuferite, el deschise uscioara țarcului; rațele se repeziră să iasă.

Experimentatorul puse mâna pe cea dântâia care scoase capul, o trase afară și închise uscioara repede la loc. Pipăie rața, o cântărește în mâini și rămâne foarte mulțumit.

Până aici lucrul pare foarte comun.

Care burghez — cuvântul e la modă — nu hrănește cu o grije mai mult decât părintească niște ființe hotărâte a fi victimele voracității lui ?

Ce este oare vestita artă, cu care se fălește mai ales vremea noastră de astăzi, arta creșterii vitelor? Se fac expoziții speciale de vitele cele mai bune de mâncare și se dă premiuri acelor oameni cari au izbutit să facă dobitoacelor o viață cât mai bună de sacrificat lăcomiei omului.

Oamenii sunt niște fiare cari, cu o adâncă perfidie, cultivă victimele lor. Pentru o vulpe este indiferent dacă o găină este slabă sau grasă, e de ajuns să fie cantitativ îndestulătoare; pentru un lup, primul miel venit este cel mai bun. Pentru om lucrul se schimbă.

Răutatea și cruzimea oarbă a unor fiare — cum e la unele feline cari își fac o plăcere din torturarea și prelungirea agoniei victimelor, sau cum e la lup, care ucide și fără foame — își găsesc la om corelativul în rafinarea mijloacelor de dezvoltare a victimelor și uneori chiar în artificiala bolnăvire a acestora. Sunt de exemplu animale care dintr-o boală oarecare, proprie speței lor, ajung la o creștere disproporționată a unor organe; aceste organe astfel dezvoltate anormal prin boală, și căpătând un gust particular, devin un obiect foarte căutat de lăcomia rafinată a omului. Atunci, pentru că ele sunt rare de găsit în stare naturală, se ocazionează animalului boala. Un exemplu este ficatul gras de gâscă. Les pâtés de foie gras sunt astăzi obiectul unei industrii foarte răspândite.

Cum se obține ficatul gras?

Iei o gâscă; o pui așa de legată și într-o cutie așa de strâmtă, încât cu picioarele, cu aripele, cu trupul să nu poată face absolut nici o mișcare. Îi dai apoi o hrană anumită. Pe de o parte țintuirea pe loc, pe de altă parte hrana specială vițiază așade mult digestia, activând nemăsurat funcțiunea ficatului, încât până la urmă nenorocitul animal ajunge a se stinge în economia lui totală, cum am zice românește aplà, a pieri pe picioare. Cu cât înaintează acest regim de tortură, cu atât animalul devine mai trist și mai posomorât; ochii i se sting încet; corpul se lăbărțează; gâtul i se înmoaie din pricina atoniei mușchilor; mănâncă greu, și atunci îl îndopi cu o tulumbă; dar în același timp organul devenit parazitar prosperează cu atât mai mult, și când, după ce ai pândit apropiarea momentului morții, iei degrab dobitocul și-l tai, găsești fructul dorit al acestei barbare îngrijiri: un ficat enorm, foarte gras, foarte pufos și cu un gust foarte delicat.

Și limbile de privighetori, de care vorbesc clasicii!... Câte jertfe pentru un blid de mâncare!...

Dar să lăsăm la o parte aceste reflexiuni — care sunt foarte învechite, și care nu ne-ar corija niciodată de iubirea pentru ficatul gras și pentru alte așa-numite delicatețe — și să ne întoarcem la savantul experimentator cu rațele.


Digresia morală de mai sus am făcut-o tocmai ca să arăt că dânsul, prinzând una din cele 30 de rațe, o jertfi în adevăr, însă nu pentru folosul său personal, ci pentru amorul nobil al științei.

El tăie repede rața în bucățele foarte mărunte și le azvârli în țarc celorlalte 29, care măcăiau grozav. Într-un moment, care cum apucă, înghițiră bucățelele cu o poftă nespusă. A doua rață avu aceeași soartă: cele 28 rămase în țarc o înghițiră în bucățele; apoi alta fu victima celor 27; apoi încă una înghițită de celelalte 26; și așa, câte una tăiată și aruncată celorlalte, numărul scăzu mereu; rămaseră 6, apoi 5, 4, 3, în fine numai o pereche: o rață și un rățoi. Rața tăiată o mâncă rățoiul. Experiența făcută dovedea încă o dată că pentru unele carnivore — poate pentru toate — carnea propriei spețe nu numai că nu e neplăcută, dar încă e foarte gustoasă — ceea ce ar fi, daca nu o scuză, cel puțin o lămurire a gustului monstruos al canibalilor; ea dovedea apoi că în adevăr una din cele mai voraci bestii este rața, deoarece într-un singur rățoi putuseră încăpea 29 de alte animale asemenea.

Iată în esența ei darea de seamă a ziarului belgian. Ea făcu o mare senzație în publicitate. O sumă de alte ziare o reproduseră însoțindu-o de reflexiuni proprii, științifice sau morale, și o sumă cu mult mai mare de rațe fură jertfite pentru verificarea experienței. Nu se mai vorbea decât de canibalismul rațelor. Deodată însă se descopere că experiența cu cele 30 de rațe fusese o curată invenție, o născocire a unui jurnalist care nu avusese altceva cu ce să-și umple coloana de cronică științifică pe ziua aceea.

Astfel, de atunci și până azi, orice născocire de senzație a unui jurnal se numește în franțuzește un canard - un rățoi.

Cum se numește pe românește un canard? — Brașoave și gogoși. De unde să vie acestor cuvinte însemnarea figurată pe care o are rățoiul în franțuzește?

Sperăm că vom putea răspunde într-un număr viitor.