Valuri

Jump to navigation Jump to search
Valuri
de Alexandru Vlahuță


Visând împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,
Și marea-i putere s-o-ntindă pe-ntregul pământ și pe mări,
Tărie de vifor pusese în sufletul oștilor lui,
Ca nici un vrăjmaș să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă;
Iar ochii de fiară flămândă rotindu-și-i peste cuprinsuri,
Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-ngrozite,
Vedea cum cetăți întărite, palate de piatră și domuri,
Cu vâlva atâtor coroane, ca pleava se spulberă-n vânt.

Ș-a fost un blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,
Că-n scrum și-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.
Scrâșnind luptătorii, în iureș, ca iarba sub coasă cădeau,
Năprasnic vârtejul pieirii din țară în țară trecea
În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăți năruite
Și-n vuietul crâncen al morții, sub negrele stoluri de corbi,
Trufaș, împăratul călare, cu rânjet privindu-și isprava,
Prin râuri de lacrimi și sânge, pe punte de leșuri trecea.

Dar iată că tocmai în ceasul când brațele sta să-și întindă,
Pământul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adâncul
Sălbaticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.
O, nu, Ilderim, nu e încă pământul pustiu de viteji:
Timur îți stă-n față, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,
Și ce s-a-nceput la Rovine, sfârși-se-va la Angora!
El zice, și una spre alta s-azvârl întărtatele oarde,
Și rânduri de rânduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.

Trei zile-și țin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.
Se mișcă-n bulucuri mulțimea, se rupe și iar se-mpreună,
Cad pâlcuri sub pâlcuri de-a valma, și altele proaspete vin,
Iar hreamătul crește și scade, ca-n spulber de viscol purtat.
Ci iată că-n seara din urmă, strângându-și în pinteni arapul,
Cărare-și despică-n năvală Timur cu hangerul în mână.

Sporește cu el vălmășagul amestec de glasuri pripite...
Din mijlocul lor se aude un muget de fiară-njunghiată.
E prins Baiazid și deodată se stâmpără clocotul luptei.
E prins Baiazid și ostașii rămân împietriți ca de-o vrajă.
Mai sunt oare fulgere-n ceruri?... Pământul pe-al lui și l-a stins!
Timur își privește vrăjmașul cu liniștea celui puternic.
O cușcă de fier i s-aduce... În van, Ilderim, te mai zbuciumi,
Și hainele-ți rupi de pe tine, și fruntea ți-o sângeri de gratii!
Acesta-i palatul în care de-acum îți rămâne să cugeți
Ce șubrede ș-amăgitoare sunt toate măririle lumii...

Așa l-au purtat prin orașe, prin țări pustiite de el.
L-au dus prin cetăți ce, cu groază, de numele lui pomeneau;
Opreau la răspântii, ș-un crainic vestea de isprăvile lui;
Uimiți ascultau trecătorii, privind la momâia din cușcă
O umbră de om ce scâncește și-și leagănă capul mereu.
Vedeți, zice crainicul iarăși, că este-o dreptate pe lume,
Că nici n-o grăbește durerea, cum nici n-o-ntârzie minciuna,
Ci singură ea își alege și arma și ceasul plinirii!